ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3973/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 7 noiembrie 2002, SC R.M. SRL Reșița a chemat în judecată Ministerul Industriilor și Comerțului și SC C. SA Reșița, solicitând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 4439 din 8 decembrie 1998, emis de primul pârât, în favoarea pârâtei secunde pentru suprafața de 7982,40 mp teren, situată în municipiul Reșița. De asemenea, a cerut recunoașterea dreptului său de proprietate asupra acelui teren, înscris în C.F. sub nr. 1183, nr. 1184 și nr. 1185 Reșița, precum și obligarea pârâților, în solidar, la repararea pagubei cauzate prin distrugerea suprafeței fertile a solului și amenajarea unei șape de beton.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că actul administrativ supus controlului jurisdicțional a fost obținut de pârâta secundă prin fals, cu nesocotirea prevederilor Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991. În realitate, terenul care formează parcelele nr. 303/1/1/b, nr. 304/b/1/1/ și nr. 304/a/1/1 nu a aparținut niciodată Statului român, în temeiul vreunui decret de expropriere sau orice alt titlu valabil. Împrejurarea că pârâta respectivă a achitat unele taxe de folosință, nu are nici o relevanță în privința regimului juridic al bunului imobil și nu poate schimba calificarea reclamantei, ca un adevărat proprietar. Ulterior în cauză au formulat cereri de intervenție în interes propriu, P.V.

și J.A. Ei au solicitat instanței de judecată să constate că au avut calitatea de proprietari ai terenului în litigiu și după ce au luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei SC C. SA Reșița, dintr-un alt litigiu, s-au adresat autorității publice emitente cu o petiție, solicitând revocarea actului. Ca și reclamanta, au precizat că terenul nu a trecut niciodată în proprietatea Statului, iar folosința lui le-a fost uzurpată de acea societate comercială, prin abuz și violență. Intervenienții au cerut, totodată, obligarea pârâților la plata unor daune materiale și morale, evaluate la suma de câte 1 miliard lei pentru fiecare. Prin sentința civilă nr. 252 din 24 iunie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea principală ca neîntemeiată, iar cererile de intervenție în interes propriu, ca lipsite de interes.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1827 din 7 mai 2004, a admis recursul declarat de reclamanta SC R.M. SRL Reșița și a casat sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond. S-a reținut că, întrucât actul administrativ nu a fost comunicat reclamantei, din momentul luării la cunoștință de existența lui, acțiunea în anulare formulată în temeiul Legii nr. 29/1990, era admisibilă și curții de apel îi revenea obligația să examineze în fond legalitatea actului, cu referire la prevederile H.G. nr. 834/1991. Referitor la cererile de intervenție în interes propriu, s-a apreciat că ele au fost respinse în mod greșit, deoarece intervenienții erau proprietarii parcelelor incluse în suprafața de teren atribuită SC C. SA Reșița, conform mențiunilor din C.F.

nr. 1183, nr. 1184 și nr. 1185 Reșița, iar interesul lor în desființarea actului juridic este susținut de menținerea ca legală a actului de donație realizat în favoarea reclamantei. Prin sentința civilă nr. 335/PI din 17 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea principală ca neîntemeiată. Prin aceeași hotărâre au fost respinse și cererile de intervenție în interes propriu. Instanța a reținut că în prezenta cauză nu are de analizat dacă exproprierea terenului s-a realizat sau nu în condițiile legii, deoarece această chestiune formează obiectul unui alt dosar. Ca atare, judecata se limitează doar la aprecierea pretențiilor din acțiune, pe „baza actelor care atestă o astfel de operațiune juridică și care nu a fost până în prezent desființată amiabil sau judiciar”.

Întrucât edificarea construcțiilor care au constituit ulterior exproprierii, platforma auto, s-a realizat în considerarea neechivocă a calității de proprietar a statului asupra acestor terenuri și cu acceptul acestuia din urmă, antecesoarea în drepturi a pârâtei, iar pe cale de consecință și aceasta a avut calitatea de constructor de bună credință, prin răsturnarea prezumției prevăzute de art. 492 C. civ. Instanța a concluzionat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat pârâtei secunde pe baza unei documentații complete și cu respectarea cerințelor stabilite prin H.G. nr. 834/1991. Că reclamanta nu poate justifica o vătămare a drepturilor legitime invocate, din moment ce, ulterior emiterii actului administrativ, a devenit proprietara suprafețelor de teren în discuție.

În sfârșit, s-a apreciat că reglementarea dreptului de proprietate și a despăgubirilor pretinse de ambele societăți comerciale va putea fi făcută pe calea dreptului comun, în cadrul proceselor civile existente între părți, conform art. 480, 483, 998 - 999 C. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 7/1996. Hotărârea a fost atacată cu recurs de către reclamanta SC R.M. SRL Reșița și de către intervenienții J.A. și P.V. În cadrul unor critici comune, toți acești recurenți au susținut că soluția atacată este nemotivată în privința rezolvării date cererilor de intervenție. Deși în dispozitivul hotărârii s-a consemnat faptul că se resping aceste cereri, curtea de apel nu a arătat, câtuși de puțin, care sunt argumentele care fundamentează o astfel de soluție.

Pe de altă parte, au fost ignorate probele cu care s-a demonstrat că terenul în litigiu nu a aparținut niciodată Statului. El a fost înstrăinat de intervenienți, reclamantei, numai după ce pârâta SC C. SA Reșița l-a abandonat și s-a transformat într-o haldină de gunoi. Cât privește exproprierea realizată în baza Decretelor nr. 441/1964 și nr. 823/1962, Statul român s-a intabulat cu parcele de teren care nu au nimic comun cu parcelele înstrăinate de intervenienți. Recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) pct. 7 din același cod, modificarea unei hotărâri se poate cere, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Normele procedurale mai sus enunțate sunt incidente în cauza de față, deoarece în adevăr, deși prin dispozitivul sentinței a respins cererile de intervenție în interes propriu, formulate de J.A. și P.V., prima instanță nu a redat în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept pe care se sprijină această sentință. Practic, hotărârea este nemotivată sub acest aspect și deficiența respectivă face imposibilă exercitarea de către instanța superioară a controlului de legalitate a sentinței pe calea recursului.

Pe de altă parte, se constată că, deși prin decizia civilă nr. 1827 din 7 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a statuat asupra admisibilității acțiunii principale și a cererilor de intervenție și a dat instanței de trimitere, îndrumarea de a proceda la examinarea legalității actului administrativ în raport cu prevederile Legii nr. 29/1990 și a H.G. nr. 834/1991, Curtea de Apel Timișoara a ignorat aceste îndrumări, apreciind că în prezentul litigiu nu are de analizat dacă exproprierea bunurilor imobile a fost realizată sau nu în condițiile legii. Procedând în modul arătat, prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aprecierile instanței în legătură cu dreptul de proprietate asupra terenurilor sunt contradictorii, de vreme ce inițial s-a reținut edificarea unor construcții de către pârâta SC C. SA Reșița, în considerarea neechivocă a calității de proprietar a statului și, pe cale de consecință, calitatea de constructor de bună credință a acestui agent economic, pentru ca ulterior să se concluzioneze că „reglementarea drepturilor de proprietate și a despăgubirilor pretinse de ambele societăți va putea primi soluționarea pe calea dreptului comun”. Curtea de apel a pășit la rejudecarea cauzei în fond, punând temei pe decizia nr. 47/1979, a Consiliului Popular al județului Caraș Severin, care, însă, nu are natura unui titlu valabil de preluare a terenurilor în proprietatea statului.

Apărările societății comerciale pârâte, în legătură cu modul de trecere a terenurilor în proprietatea Statului, făcute în mai multe litigii civile dintre părți, sunt inconsecvente, ca, de altfel, și în privința actului juridic care ar demonstra justețea acestei afirmații. Mai precis, s-a susținut pe parcursul desfășurării acelor procese, inclusiv a celui de față, că terenurile au fost preluate în baza deciziei fostului consiliu popular județean, a Decretului nr. 302/1982 (nepublicat în Buletinul Oficial), a Decretului nr. 218/1960 și, respectiv, a Decretului nr. 712/1966, iar ulterior că preluarea s-a realizat în temeiul Decretelor nr. 813/1962 și nr. 411/1964.

Pârâții nu au putut prezenta, însă, vreunul din actele normative invocate, inclusiv Decretele de expropriere nr. 813/1962 și nr. 441/1964, așa încât, în această fază procesuală, afirmațiile lor în legătură cu dreptul de proprietate al Statului și pe cale de consecință, a pârâtei secunde, asupra terenurilor, nu își găsesc suport probatoriu în piesele dosarului. De aceea, pentru stabilirea situației de fapt reale și justa soluționare a procesului se impune admiterea recursurilor și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu prilejul rejudecării, curtea de apel va trebui să solicite societății comerciale pârâte, copii după toate actele normative despre care susține că au constituit titlul de proprietate al Statului asupra terenurilor, inclusiv Decretele Consiliului de Stat nr. 813/1962 și nr. 414/1964, care au fost menționate în notele scrise și în extrasele C.F.

nr. 4660, nr. 4661 și nr. 4662/2003. De asemenea, este necesară reverificarea de către expertul topografic a situației actuale a terenurilor (care, necontestat au aparținut anterior intervenienților în calitate de proprietari tabulari), prin raportare și la decretele de expropriere, care în opinia reclamantei și a intervenienților se referă la alte terenuri decât cele incluse în suprafața totală consemnată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În sfârșit, va trebui ca expertul să concluzioneze asupra destinației actuale a terenurilor, iar instanța să stabilească fără echivoc dacă la data emiterii actului juridic erau sau nu îndeplinite condițiile cerute cumulativ de art. 1 din H.G.

nr. 834/1991, pentru atestarea dreptului de proprietate în favoarea SC C. SA Reșița asupra terenului intravilan în suprafață totală de 7982,40 mp. Prin aceeași hotărâre, instanța se va pronunța pe baza unor mijloace de probă concludente și cu privire la temeinicia cererilor formulate de reclamanți și intervenienți pentru acordarea daunelor materiale și morale. Văzând și dispozițiile art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de J.A., P.V. și SC R.M. SRL Reșița împotriva sentinței civile nr. 335/PI din 17 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2006.