ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3973/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 7 noiembrie 2002,

SC R.M. SRL Reșița a chemat în judecată Ministerul Industriilor și Comerțului

și SC C. SA Reșița, solicitând anularea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate seria M 03 nr. 4439 din 8 decembrie 1998, emis de primul pârât,

în favoarea pârâtei secunde pentru suprafața de 7982,40 mp teren, situată în

municipiul Reșița.

De asemenea, a cerut

recunoașterea dreptului său de proprietate asupra acelui teren, înscris în C.F.

sub nr. 1183, nr. 1184 și nr. 1185 Reșița, precum și obligarea pârâților, în

solidar, la repararea pagubei cauzate prin distrugerea suprafeței fertile a

solului și amenajarea unei șape de beton.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că actul administrativ supus controlului jurisdicțional a

fost obținut de pârâta secundă prin fals, cu nesocotirea prevederilor Legii nr.

15/1990 și a H.G. nr. 834/1991. În realitate, terenul care formează parcelele

nr. 303/1/1/b, nr. 304/b/1/1/ și nr. 304/a/1/1 nu a aparținut niciodată

Statului român, în temeiul vreunui decret de expropriere sau orice alt titlu

valabil.

Împrejurarea că pârâta

respectivă a achitat unele taxe de folosință, nu are nici o relevanță în

privința regimului juridic al bunului imobil și nu poate schimba calificarea

reclamantei, ca un adevărat proprietar.

Ulterior în cauză au

formulat cereri de intervenție în interes propriu, P.V. și J.A.

Ei au solicitat instanței de

judecată să constate că au avut calitatea de proprietari ai terenului în

litigiu și după ce au luat cunoștință de existența certificatului de atestare a

dreptului de proprietate eliberat pârâtei SC C. SA Reșița, dintr-un alt

litigiu, s-au adresat autorității publice emitente cu o petiție, solicitând

revocarea actului.

Ca și reclamanta, au

precizat că terenul nu a trecut niciodată în proprietatea Statului, iar

folosința lui le-a fost uzurpată de acea societate comercială, prin abuz și

violență.

Intervenienții au cerut,

totodată, obligarea pârâților la plata unor daune materiale și morale, evaluate

la suma de câte 1 miliard lei pentru fiecare.

Prin sentința civilă nr. 252

din 24 iunie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea principală ca neîntemeiată, iar cererile de

intervenție în interes propriu, ca lipsite de interes.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1827 din 7 mai

2004, a admis recursul declarat de reclamanta SC R.M. SRL Reșița și a casat

sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de

fond.

S-a reținut că, întrucât

actul administrativ nu a fost comunicat reclamantei, din momentul luării la

cunoștință de existența lui, acțiunea în anulare formulată în temeiul Legii nr.

29/1990, era admisibilă și curții de apel îi revenea obligația să examineze în

fond legalitatea actului, cu referire la prevederile H.G. nr. 834/1991.

Referitor la cererile de

intervenție în interes propriu, s-a apreciat că ele au fost respinse în mod

greșit, deoarece intervenienții erau proprietarii parcelelor incluse în

suprafața de teren atribuită SC C. SA Reșița, conform mențiunilor din C.F. nr.

1183, nr. 1184 și nr. 1185 Reșița, iar interesul lor în desființarea actului

juridic este susținut de menținerea ca legală a actului de donație realizat în

favoarea reclamantei.

Prin sentința civilă nr.

335/PI din 17 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, a respins acțiunea principală ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre au

fost respinse și cererile de intervenție în interes propriu.

Instanța a reținut că în

prezenta cauză nu are de analizat dacă exproprierea terenului s-a realizat sau

nu în condițiile legii, deoarece această chestiune formează obiectul unui alt

dosar. Ca atare, judecata se limitează doar la aprecierea pretențiilor din

acțiune, pe „baza actelor care atestă o astfel de operațiune juridică și care

nu a fost până în prezent desființată amiabil sau judiciar”.

Întrucât edificarea

construcțiilor care au constituit ulterior exproprierii, platforma auto, s-a realizat

în considerarea neechivocă a calității de proprietar a statului asupra acestor

terenuri și cu acceptul acestuia din urmă, antecesoarea în drepturi a pârâtei,

iar pe cale de consecință și aceasta a avut calitatea de constructor de bună

credință, prin răsturnarea prezumției prevăzute de art. 492 C. civ.

Instanța a concluzionat că

certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat pârâtei

secunde pe baza unei documentații complete și cu respectarea cerințelor

stabilite prin H.G. nr. 834/1991. Că reclamanta nu poate justifica o vătămare a

drepturilor legitime invocate, din moment ce, ulterior emiterii actului

administrativ, a devenit proprietara suprafețelor de teren în discuție.

În sfârșit, s-a apreciat că

reglementarea dreptului de proprietate și a despăgubirilor pretinse de ambele

societăți comerciale va putea fi făcută pe calea dreptului comun, în cadrul

proceselor civile existente între părți, conform art. 480, 483, 998 - 999 C.

civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 7/1996.

Hotărârea a fost atacată cu

recurs de către reclamanta SC R.M. SRL Reșița și de către intervenienții J.A.

și P.V.

În cadrul unor critici

comune, toți acești recurenți au susținut că soluția atacată este nemotivată în

privința rezolvării date cererilor de intervenție.

Deși în dispozitivul

hotărârii s-a consemnat faptul că se resping aceste cereri, curtea de apel nu a

arătat, câtuși de puțin, care sunt argumentele care fundamentează o astfel de

soluție.

Pe de altă parte, au fost

ignorate probele cu care s-a demonstrat că terenul în litigiu nu a aparținut

niciodată Statului. El a fost înstrăinat de intervenienți, reclamantei, numai

după ce pârâta SC C. SA Reșița l-a abandonat și s-a transformat într-o haldină

de gunoi.

Cât privește exproprierea

realizată în baza Decretelor nr. 441/1964 și nr. 823/1962, Statul român s-a

intabulat cu parcele de teren care nu au nimic comun cu parcelele înstrăinate

de intervenienți.

Recursurile sunt fondate,

pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Potrivit art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților.

În conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) pct. 7 din același cod, modificarea unei

hotărâri se poate cere, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Normele procedurale mai sus

enunțate sunt incidente în cauza de față, deoarece în adevăr, deși prin

dispozitivul sentinței a respins cererile de intervenție în interes propriu,

formulate de J.A. și P.V., prima instanță nu a redat în considerentele

hotărârii motivele de fapt și de drept pe care se sprijină această sentință.

Practic, hotărârea este

nemotivată sub acest aspect și deficiența respectivă face imposibilă

exercitarea de către instanța superioară a controlului de legalitate a

sentinței pe calea recursului.

Pe de altă parte, se

constată că, deși prin decizia civilă nr. 1827 din 7 mai 2004, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a statuat asupra

admisibilității acțiunii principale și a cererilor de intervenție și a dat

instanței de trimitere, îndrumarea de a proceda la examinarea legalității

actului administrativ în raport cu prevederile Legii nr. 29/1990 și a H.G. nr.

834/1991, Curtea de Apel Timișoara a ignorat aceste îndrumări, apreciind că în

prezentul litigiu nu are de analizat dacă exproprierea bunurilor imobile a fost

realizată sau nu în condițiile legii.

Procedând în modul arătat,

prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aprecierile instanței în

legătură cu dreptul de proprietate asupra terenurilor sunt contradictorii, de

vreme ce inițial s-a reținut edificarea unor construcții de către pârâta SC C.

SA Reșița, în considerarea neechivocă a calității de proprietar a statului și,

pe cale de consecință, calitatea de constructor de bună credință a acestui

agent economic, pentru ca ulterior să se concluzioneze că „reglementarea

drepturilor de proprietate și a despăgubirilor pretinse de ambele societăți va

putea primi soluționarea pe calea dreptului comun”.

Curtea de apel a pășit la

rejudecarea cauzei în fond, punând temei pe decizia nr. 47/1979, a Consiliului

Popular al județului Caraș Severin, care, însă, nu are natura unui titlu

valabil de preluare a terenurilor în proprietatea statului.

Apărările societății

comerciale pârâte, în legătură cu modul de trecere a terenurilor în

proprietatea Statului, făcute în mai multe litigii civile dintre părți, sunt inconsecvente,

ca, de altfel, și în privința actului juridic care ar demonstra justețea

acestei afirmații. Mai precis, s-a susținut pe parcursul desfășurării acelor

procese, inclusiv a celui de față, că terenurile au fost preluate în baza

deciziei fostului consiliu popular județean, a Decretului nr. 302/1982

(nepublicat în Buletinul Oficial), a Decretului nr. 218/1960 și, respectiv, a

Decretului nr. 712/1966, iar ulterior că preluarea s-a realizat în temeiul

Decretelor nr. 813/1962 și nr. 411/1964.

Pârâții nu au putut

prezenta, însă, vreunul din actele normative invocate, inclusiv Decretele de

expropriere nr. 813/1962 și nr. 441/1964, așa încât, în această fază

procesuală, afirmațiile lor în legătură cu dreptul de proprietate al Statului

și pe cale de consecință, a pârâtei secunde, asupra terenurilor, nu își găsesc

suport probatoriu în piesele dosarului.

De aceea, pentru stabilirea

situației de fapt reale și justa soluționare a procesului se impune admiterea

recursurilor și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Cu prilejul rejudecării,

curtea de apel va trebui să solicite societății comerciale pârâte, copii după

toate actele normative despre care susține că au constituit titlul de

proprietate al Statului asupra terenurilor, inclusiv Decretele Consiliului de

Stat nr. 813/1962 și nr. 414/1964, care au fost menționate în notele scrise și

în extrasele C.F. nr. 4660, nr. 4661 și nr. 4662/2003.

De asemenea, este necesară

reverificarea de către expertul topografic a situației actuale a terenurilor

(care, necontestat au aparținut anterior intervenienților în calitate de

proprietari tabulari), prin raportare și la decretele de expropriere, care în

opinia reclamantei și a intervenienților se referă la alte terenuri decât cele

incluse în suprafața totală consemnată în certificatul de atestare a dreptului

de proprietate.

În sfârșit, va trebui ca

expertul să concluzioneze asupra destinației actuale a terenurilor, iar

instanța să stabilească fără echivoc dacă la data emiterii actului juridic erau

sau nu îndeplinite condițiile cerute cumulativ de art. 1 din H.G. nr. 834/1991,

pentru atestarea dreptului de proprietate în favoarea SC C. SA Reșița asupra

terenului intravilan în suprafață totală de 7982,40 mp.

Prin aceeași hotărâre,

instanța se va pronunța pe baza unor mijloace de probă concludente și cu

privire la temeinicia cererilor formulate de reclamanți și intervenienți pentru

acordarea daunelor materiale și morale.

Văzând și dispozițiile art.

313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de J.A., P.V. și SC R.M. SRL Reșița împotriva sentinței civile nr. 335/PI din

17 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2006.