ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1089/2005

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: La data de 19 ianuarie 2004, partea vătămată P.M. a formulat plângere penală solicitând efectuarea de cercetări față de judecătorul D.D., din cadrul Judecătoriei sectorului 6 București, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., constând în aceea că, la termenul din data de 23 noiembrie 2003, fixat pentru judecarea cauzei civile având ca obiect divorț, în dosarul nr. 6576/2003 în care acesta avea calitate de pârât, nu a auzit când președinta completului de judecată a anunțat următorul termen de judecată, precum și în aceea că pentru termenul din 17 decembrie 2003 nu a fost citat.

Prin rezoluția nr. 1139/P/2004 din 31 mai 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale față de D.D., judecător la Judecătoria sectorului 6 București pentru infracțiunea, prevăzută de art. 246 C. pen., în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Pentru a dispune în sensul arătat, s-a reținut că prin acțiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 6 București, la data de 19 iunie 2003, formând obiectul dosarului nr. 6576/2003, reclamanta P.E. a chemat în judecată pe P.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 4 octombrie 1997 și înregistrată sub nr. 2157 la Consiliul Local al sectorului 6 București, din culpa exclusivă a pârâtului, încredințarea spre creștere și educare a minorei M., precum și revenirea la numele anterior.

La data de 31 iulie 2003, pârâtul a depus la rându-i acțiune de divorț. S-a dispus conexarea dosarului nr. 78888/2003 la dosarul nr. 6576/2003. Prin sentința nr. 9238 din 17 decembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 6576/2003, Judecătoria sectorului 6 București a admis acțiunea principală și în parte acțiunea conexă. Sentința a fost pronunțată de judecătorul D.D. Cauza a parcurs întreg ciclul procesual, ca urmare a apelului și recursului declarate de P.M. Cu privire la susținerile petentului, reținând dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., organul de urmărire penală a constatat că faptele judecătorului menționat nu sunt de natură penală. Prin rezoluția nr. 2477/II/2/2004, plângerea părții vătămate împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că judecătorul a respectat integral dispozițiile procedurale în cauză și că, eventuala necunoaștere a acestora de către petent nu sunt imputabile magistratului.

Împotriva celor două rezoluții, partea vătămată P.M. a formulat plângeri. Plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 1139/P/2004 a format obiectul dosarului nr. 3296/2004 care a fost conexat la dosarul nr. 2751/2004 al Curții de Apel București, având ca obiect plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 2477/II-2/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Criticile priveau pretinse erori procedurale și de judecată în dosarul nr. 6576/2003 al Judecătoriei sectorului 6 București, soluționat prin sentința nr. 9238 din 17 decembrie 2003. Curtea de Apel București, secția I penală, prin sentința penală nr. 116 din 13 octombrie 2004, a respins plângerea formulată de petentul P.M., ca neîntemeiată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că petentul, prezent la termenul din 23 noiembrie 2003, fixat pentru judecarea acțiunii de divorț, nu mai trebuia citat pentru termenul următor, conform dispozițiilor art. 153 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, neprezentarea sa la termenul din 17 decembrie 2003, când au avut loc dezbaterile în fond și s-a pronunțat sentința menționată, nu putea împiedica soluționarea cauzei civile, câtă vreme cercetarea judecătorească se finalizase, iar citarea părților era legal îndeplinită și, pe de altă parte, nu poate conduce la reținerea în sarcina magistratului a săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, așa încât în mod legal s-a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale.

Pe de altă parte, petentul a atacat sentința civilă cu apel și apoi cu recurs. Or, neobținerea satisfacției pe cale civilă nu poate conduce la existența unor indicii de săvârșire a unei fapte penale. Împotriva hotărârii penale petentul P.M. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. Criticile privesc în esență stabilirea eronată a situației de fapt și pronunțarea hotărârii în lipsa petentului. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: Din partea introductivă a sentinței atacate rezultă că, într-adevăr, petentul nu a fost prezent în instanță la termenul din 13 octombrie 2004, fixat pentru judecarea plângerii formulate de acesta împotriva soluției de netrimitere în judecată.

Din actele dosarului rezultă că procedura de citare cu petentul a fost legal îndeplinită. Drept urmare, în raport de dispozițiile art. 291 C. proc. pen., recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestei critici. În fine, celelalte critici ale recurentului privesc nemulțumirea acestuia față de modul de soluționare a cauzei civile. Recursul este nefondat și sub aspectul acestor critici și nici motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu nu se constată. Examinând cauza sub acest aspect și constatând că nu se relevă indicii săvârșirii unei infracțiuni, în mod judicios prima instanță a dispus în sensul respingerii plângerii și menținerii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Petentul a susținut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. Or, actele dosarului relevă îndeplinirea corespunzătoare de către magistratul menționat a atribuțiilor de serviciu, în limitele competenței atribuite prin lege. Petentul a susținut că interesele sale legitime au fost vătămate ca urmare a unor erori de procedură și de judecată, înregistrate în soluționarea cauzei civile. Însă, sub un prim aspect, eventualele erori de judecată sau greșeli de ordin procedural fac obiectul controlului judiciar și sunt remediate prin soluționarea căilor de atac, exercitate de partea interesată, în condițiile legii procesual civile. Totodată, în măsura în care în activitatea de judecată, fără intenția de a păgubi, neinvocată și neprobată în cauză, s-ar produce erorile menționate ce pot face obiectul căilor de atac, acestea nu constituie infracțiune.

Or, când fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, nu există răspundere penală. Așadar, o hotărâre judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii penale a magistratului care a pronunțat-o. În fine, legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate într-o cauză civilă nu poate fi cenzurată de către instanța penală. Legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent al judecării în fond a cauzelor, menit a asigura egalitatea în fața legii, prin protecția judiciară oferită imparțial, de natură a consolida situația juridică a titularului unui drept. Este adevărat însă că hotărârile judecătorești pot conține erori de judecată, cu referire la raționamente jurisdicționale eronate, aplicarea greșită a legii sau neobservarea unora dintre condițiile formale, prevăzute pentru desfășurarea judecății.

Din acest motiv, legea procesual civilă a recunoscut părților posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor și noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinate de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Drept urmare, admisibilitatea, legalitatea și temeinicia unei căi de atac este examinată și corespunzător dispozițiilor art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așadar, noua perspectivă a accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 13 din Convenție, concordante cu dispozițiile art. 21 din Constituția României, revizuită, lipsește legea procesuală de acele zone de acceptabilitate în care căi procesuale diferite să poată fi considerate, concomitent, corecte și admisibile. Așa fiind, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele legal prevăzute, cu referire la cenzurarea în instanță penală a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în materie civilă și pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea competenței altei instanțe, este nelegală și, din acest motiv, constituie caz de casare, deopotrivă, în procedura civilă și procedura penală.

Drept urmare, plângerea formulată de petentul P.M. în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., apare ca inadmisibilă în măsura în care acesta vizează cenzurarea de către instanța penală a hotărârii irevocabile, pronunțate în materie civilă. De altfel, erorile jurisdicționale invocate de petent au fost examinate în procesul civil, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea procesual civilă, constatându-se a fi neîntemeiate. În același timp, sesizată cu plângerea formulată de petent, conform art. 278 1 C. proc. pen., prima instanță a constatat că magistratul menționat și-a exercitat atribuțiile conferite de lege, în limitele acesteia, faptă neprevăzută de legea penală și, în consecință, a apreciat judicios că soluția de netrimitere în judecată este legală și temeinică.

Drept urmare, față de cele arătate și în lipsa altor probe care să infirme situația de fapt expusă, respingând plângerea formulată de petentul P.M., prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.M. împotriva sentinței penale nr. 116 din 13 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 februarie 2005.