ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1089/2005

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

La data de 19 ianuarie 2004,

partea vătămată P.M. a formulat plângere penală solicitând efectuarea de

cercetări față de judecătorul D.D., din cadrul Judecătoriei sectorului 6

București, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., constând în aceea că, la

termenul din data de 23 noiembrie 2003, fixat pentru judecarea cauzei civile

având ca obiect divorț, în dosarul nr. 6576/2003 în care acesta avea calitate

de pârât, nu a auzit când președinta completului de judecată a anunțat

următorul termen de judecată, precum și în aceea că pentru termenul din 17

decembrie 2003 nu a fost citat.

Prin rezoluția nr.

1139/P/2004 din 31 mai 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

dispus neînceperea urmăririi penale față de D.D., judecător la Judecătoria

sectorului 6 București pentru infracțiunea, prevăzută de art. 246 C. pen., în

temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Pentru a dispune în sensul

arătat, s-a reținut că prin acțiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 6

București, la data de 19 iunie 2003, formând obiectul dosarului nr. 6576/2003,

reclamanta P.E. a chemat în judecată pe P.M., pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța în cauză, instanța să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data

de 4 octombrie 1997 și înregistrată sub nr. 2157 la Consiliul Local al

sectorului 6 București, din culpa exclusivă a pârâtului, încredințarea spre

creștere și educare a minorei M., precum și revenirea la numele anterior.

La data de 31 iulie 2003,

pârâtul a depus la rându-i acțiune de divorț.

S-a dispus conexarea

dosarului nr. 78888/2003 la dosarul nr. 6576/2003.

Prin sentința nr. 9238 din

17 decembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 6576/2003, Judecătoria sectorului

6 București a admis acțiunea principală și în parte acțiunea conexă.

Sentința a fost pronunțată

de judecătorul D.D.

Cauza a parcurs întreg

ciclul procesual, ca urmare a apelului și recursului declarate de

P.M.

Cu privire la susținerile

petentului, reținând dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., organul de

urmărire penală a constatat că faptele judecătorului menționat nu sunt de

natură penală.

Prin rezoluția nr.

2477/II/2/2004, plângerea părții vătămate împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că judecătorul a

respectat integral dispozițiile procedurale în cauză și că, eventuala

necunoaștere a acestora de către petent nu sunt imputabile magistratului.

Împotriva celor două

rezoluții, partea vătămată P.M. a formulat plângeri.

Plângerea formulată

împotriva rezoluției nr. 1139/P/2004 a format obiectul dosarului nr. 3296/2004

care a fost conexat la dosarul nr. 2751/2004 al Curții de Apel București, având

ca obiect plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 2477/II-2/2004 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Criticile priveau pretinse

erori procedurale și de judecată în dosarul nr. 6576/2003 al Judecătoriei

sectorului 6 București, soluționat prin sentința nr. 9238 din 17 decembrie

2003.

Curtea de Apel București,

secția I penală, prin sentința penală nr. 116 din 13 octombrie 2004, a respins

plângerea formulată de petentul P.M., ca neîntemeiată.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de fond a reținut că petentul, prezent la termenul din 23

noiembrie 2003, fixat pentru judecarea acțiunii de divorț, nu mai trebuia citat

pentru termenul următor, conform dispozițiilor art. 153 alin. (1) C. proc. pen.

Drept urmare, neprezentarea

sa la termenul din 17 decembrie 2003, când au avut loc dezbaterile în fond și

s-a pronunțat sentința menționată, nu putea împiedica soluționarea cauzei

civile, câtă vreme cercetarea judecătorească se finalizase, iar citarea

părților era legal îndeplinită și, pe de altă parte, nu poate conduce la

reținerea în sarcina magistratului a săvârșirii infracțiunii de abuz în

serviciu, așa încât în mod legal s-a dispus, în sensul neînceperii urmăririi

penale.

Pe de altă parte, petentul a

atacat sentința civilă cu apel și apoi cu recurs.

Or, neobținerea satisfacției

pe cale civilă nu poate conduce la existența unor indicii de săvârșire a unei

fapte penale.

Împotriva hotărârii penale

petentul P.M. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Criticile privesc în esență

stabilirea eronată a situației de fapt și pronunțarea hotărârii în lipsa

petentului.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate și în raport de dispozițiile art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Din partea introductivă a

sentinței atacate rezultă că, într-adevăr, petentul nu a fost prezent în

instanță la termenul din 13 octombrie 2004, fixat pentru judecarea plângerii

formulate de acesta împotriva soluției de netrimitere în judecată.

Din actele dosarului rezultă

că procedura de citare cu petentul a fost legal îndeplinită. Drept urmare, în

raport de dispozițiile art. 291 C. proc. pen., recursul se constată a fi

nefondat sub aspectul acestei critici.

În fine, celelalte critici

ale recurentului privesc nemulțumirea acestuia față de modul de soluționare a

cauzei civile.

Recursul este nefondat și

sub aspectul acestor critici și nici motive de casare susceptibile a fi puse în

discuție din oficiu nu se constată.

Examinând cauza sub acest

aspect și constatând că nu se relevă indicii săvârșirii unei infracțiuni, în

mod judicios prima instanță a dispus în sensul respingerii plângerii și

menținerii rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Petentul a susținut că sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C.

pen.

Or, actele dosarului relevă

îndeplinirea corespunzătoare de către magistratul menționat a atribuțiilor de

serviciu, în limitele competenței atribuite prin lege.

Petentul a susținut că

interesele sale legitime au fost vătămate ca urmare a unor erori de procedură și

de judecată, înregistrate în soluționarea cauzei civile.

Însă, sub un prim aspect,

eventualele erori de judecată sau greșeli de ordin procedural fac obiectul

controlului judiciar și sunt remediate prin soluționarea căilor de atac,

exercitate de partea interesată, în condițiile legii procesual civile.

Totodată, în măsura în care

în activitatea de judecată, fără intenția de a păgubi, neinvocată și neprobată

în cauză, s-ar produce erorile menționate ce pot face obiectul căilor de atac,

acestea nu constituie infracțiune.

Or, când fapta nu întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii, nu există răspundere penală.

Așadar, o hotărâre

judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii

penale a magistratului care a pronunțat-o.

În fine, legalitatea și

temeinicia hotărârii pronunțate într-o cauză civilă nu poate fi cenzurată de

către instanța penală.

Legea procesual civilă a

stabilit un sistem coerent al judecării în fond a cauzelor, menit a asigura

egalitatea în fața legii, prin protecția judiciară oferită imparțial, de natură

a consolida situația juridică a titularului unui drept.

Este adevărat însă că

hotărârile judecătorești pot conține erori de judecată, cu referire la

raționamente jurisdicționale eronate, aplicarea greșită a legii sau

neobservarea unora dintre condițiile formale, prevăzute pentru desfășurarea

judecății.

Din acest motiv, legea

procesual civilă a recunoscut părților posibilitatea de a provoca un nou examen

al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția

judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de

atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei,

formează sistemul procesului civil.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor și

noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective,

determinate de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Drept urmare,

admisibilitatea, legalitatea și temeinicia unei căi de atac este examinată și

corespunzător dispozițiilor art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Așadar, noua perspectivă a

accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 13 din Convenție,

concordante cu dispozițiile art. 21 din Constituția României, revizuită,

lipsește legea procesuală de acele zone de acceptabilitate în care căi

procesuale diferite să poată fi considerate, concomitent, corecte și

admisibile.

Așa fiind, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele legal prevăzute, cu referire la

cenzurarea în instanță penală a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în

materie civilă și pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea competenței altei

instanțe, este nelegală și, din acest motiv, constituie caz de casare,

deopotrivă, în procedura civilă și procedura penală.

Drept urmare, plângerea

formulată de petentul P.M. în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

apare ca inadmisibilă în măsura în care acesta vizează cenzurarea de către

instanța penală a hotărârii irevocabile, pronunțate în materie civilă.

De altfel, erorile

jurisdicționale invocate de petent au fost examinate în procesul civil, prin

exercitarea căilor de atac prevăzute de legea procesual civilă, constatându-se

a fi neîntemeiate.

În același timp, sesizată cu

plângerea formulată de petent, conform art. 278

1

C. proc. pen.,

prima instanță a constatat că magistratul menționat și-a exercitat atribuțiile

conferite de lege, în limitele acesteia, faptă neprevăzută de legea penală și,

în consecință, a apreciat judicios că soluția de netrimitere în judecată este

legală și temeinică.

Drept urmare, față de cele

arătate și în lipsa altor probe care să infirme situația de fapt expusă,

respingând plângerea formulată de petentul P.M., prima instanță a pronunțat o hotărâre

legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat, conform dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul

declarat de petentul P.M. împotriva sentinței penale nr. 116 din 13 octombrie

2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul petent la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 februarie 2005.