ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6038/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 23

octombrie 1998, ulterior precizată, T.I. a solicitat în contradictoriu cu

Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și SC C.A. SA,

Consiliul județean Cluj, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, R.A., R.G.O.N.

și L.H. să se dispună desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

între pârâți cu privire la apartamentele nr. 1 și 2 proprietatea sa, situate în

Cluj-Napoca, radierea transcripțiunilor din Cartea Funciară referitoare la

transmiterea proprietății, anularea Hotărârii nr. 227 din 7 septembrie 1995

emisă de Comisia județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și

recunoașterea dreptului său de proprietate asupra întregului imobil.

În motivare reclamantul a arătat că

imobilul în litigiu a fost proprietatea sa și a trecut în mod abuziv în

proprietatea statului, fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974, prin

decizia nr. 247 din 16 august 1980 a Comitetului Executiv al Consiliului

Popular Județean Cluj, act administrativ ce nu i-a fost niciodată comunicat.

Ulterior apariției Legii nr. 112/1995, deși a solicitat restituirea imobilului

în natură, i s-au acordat numai despăgubiri, iar cele două apartamente ce

compun imobilul au fost vândute chiriașilor, cu încălcarea dreptului său de a

ataca în justiție în termenul prevăzut de lege hotărârea Comisiei județene de

aplicare a Legii nr. 112/1995.

Cauza a parcurs un prim ciclu

procesual, în care au fost pronunțate sentința civilă nr. 2323 din 5 martie

1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, decizia civilă nr. 405/Ap din 5 aprilie 2000 a

Tribunalului Satu-Mare, decizia civilă nr. 156/R din 5 aprilie 2000 a

Tribunalului Satu-Mare și decizia civilă nr. 1852/R din 1 noiembrie 2000 a

Curții de Apel Oradea, la finele căruia au fost rezolvate în mod irevocabil

cererile reclamantului referitoare la apartamentul nr. 2 ocupat de pârâtul L.H.

și s-a dispus reluarea judecății de către Judecătoria Satu Mare în privința

acelorași cereri, dar cu privire la apartamentul nr. 1 ocupat de pârâții R.A., R.G.O.N.

Prin sentința civilă nr. 10441 din

23 octombrie 2001 pronunțată în rejudecare, Judecătoria Satu-Mare a respins

acțiunea în revendicare, așa cum a fost precizată, adică având ca obiect numai

apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu, cu motivarea că reclamantul nu a

făcut dovada că a atacat în termen în instanță Decizia nr. 247 din 16 august

1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Cluj, care

constituie titlul de proprietate al statului. Pentru acest motiv a considerat

că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de Statul Român, care s-a și

intabulat ca proprietar în Cartea Funciară.

Soluția a fost menținută prin

decizia civilă nr. 92 din 6 februarie 2002 a Tribunalului Satu-Mare și prin

decizia civilă nr. 817/R din 19 iunie 2002 a Curții de Apel Oradea, urmare

respingerii ca nefondate a apelului și recursului declarate de reclamant.

Împotriva acestor din urmă hotărâri

judecătorești, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr.

92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, arătând că

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind totodată și vădit netemeinice.

În esență, s-a susținut ca motiv de nelegalitate

faptul că toate instanțele au considerat preferabil titlul de proprietate al

statului comparativ cu cel al reclamantului, refuzând însă să verifice

legalitatea acestuia, obligație ce le revenea potrivit art. 6 din Legea nr.

213/1998, prin analizarea prevederilor Decretului nr. 223/1974 raportate la

dispozițiile art. 12, art. 17 și art. 36 din Constituția din 1965, la

dispozițiile art. 481 C. civ., precum și la conținutul art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

Tot nelegală este caracterizată

statuarea instanțelor potrivit căreia titlul statului nu mai poate fi supus

controlului judecătoresc, fiind depășit termenul de contestare în justiție,

neobsevând însă instanțele că asemenea termen nici nu a început să curgă pentru

reclamant, căruia nu i-a fost comunicat actul administrativ de preluare a

imobilului de către stat.

În fine, vădita netemeinicie a

hotărârilor atacate este dată de faptul că, fiind evident caracterul abuziv al

preluării imobilului de către stat, dreptul de proprietate asupra

apartamentului nr. 1 se află, în realitate, în patrimoniul reclamantului și nu

în cel al pârâților R.A. și R.G., transmis de Statul Român, cum greșit au

statuat instanțele de judecată.

Recursul în anulare este întemeiat

pentru cele ce succed.

Într-adevăr, instanțele de judecată

au procedat la soluționarea pricinii numai ca o consecință a constatării că

reclamantul nu ar fi făcut dovada că ar fi atacat în termen Decizia nr. 247 din

16 august 1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Cluj,

fără însă a fi preocupate a verifica momentul nașterii dreptului subiectiv la

exercițiul căii de atac, adică fără a analiza în concret dacă actul

administrativ de preluare a fost sau nu comunicat reclamantului.

Ori, sarcina probei comunicării actului

administrativ revenea în exclusivitate statului pârât prin reprezentantul său,

în lipsa unei asemenea dovezi neputându-se imputa reclamantului că nu a dovedit

că a atacat în justiție acel act administrativ.

În lipsa dovezii de comunicare,

instanțele aveau obligația de a cerceta legalitatea titlului statului, ceea ce

nu au făcut, deși asemenea obligație le revenea potrivit prevederilor art. 6

din Legea nr. 213/1998, prin raportare la dispozițiile art. 12, art. 17 și art.

36 din Constituția României din anul 1965, la prevederile art. 481 C. civ.,

precum și la conținutul art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În fine, instanțele aveau și

obligația de a verifica legalitatea titlurilor de proprietate dobândite de

pârâții persoane fizice prin raportare la prevederile Legii nr. 112/1995 și de

a cerceta apărarea acestora în sensul bunei lor credințe la cumpărarea

apartamentului.

Neprocedând astfel, instanțele au

soluționat practic pricina pe cale de excepție în mod nejustificat, fără a

intra în cercetarea fondului cauzei.

Impunându-se astfel lămurirea unor

împrejurări de fapt care nu au fost pe deplin stabilite, în scopul aplicării

corecte a legii, recursul în anulare va fi admis în temeiul dispozițiilor art.

314 C. proc. civ. aplicabile prin art. 330

3

alin. (1) C. proc. civ.,

cu consecința casării hotărârilor date în apel și recurs și trimiterea cauzei

la Tribunalul Satu Mare în vederea rejudecării apelului declarat împotriva

hotărârii de primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 817/R din 19 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea.

Casează decizia amintită, precum și decizia

civilă nr. 92/Ap din 6 februarie 2002 a Tribunalului Satu Mare și trimite cauza

la același tribunal pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 10441 din 23 octombrie 2001 a Judecătoriei Satu Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie

2004.