ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2392/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 471

din 16 noiembrie 2004, Tribunalul Dâmbovița, a condamnat pe inculpatul

P.A. zis A. al lui M.” la o

pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor,

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru tentativă la infracțiunea de

omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. c)

C. pen.

Pe durata executării

pedepsei, în conformitate cu dispozițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., s-a

aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de

dispozițiile art. 64 C. pen.

În baza dispozițiilor art.

14, art. 15 și art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la

plata către partea civilă C.J.A.S. Dâmbovița a sumei de 5.250.243 lei

cheltuieli ocazionate de spitalizarea numitei P.M., cu dobânzile legale până la

achitarea integrală a sumei, de la data rămânerii definitive a sentinței.

Potrivit dispozițiilor art.

350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest față de inculpat, iar

în baza dispozițiilor art. 88 C. pen., s-a computat din pedeapsă timpul

arestării preventive, începând cu 29 februarie 2004 la zi.

A fost obligat inculpatul la

3.250.000 lei cheltuieli judiciare către stat, în care sunt incluse și

cheltuielile privind prestațiile medico-legale în sumă de 473.000 lei.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 26 februarie

2004, aflat sub influența băuturilor alcoolice și pe fondul unor certuri cu

soția sa, inculpatul a agresat-o pe aceasta cu pumnii, după care a lovit-o cu

cuțitul pe care îl avea în mână, în spate, diagnosticul fiind acela de

hemotorax stâng post traumatic, fractură arc costal C8-C9 stâng, plagă tăiată

hemitorace posterior stâng penetrantă prin armă albă, fiind necesare trei

intervenții chirurgicale pentru evacuarea chiagurilor de sânge.

Raportul de constatare

medico-legală întocmit în cauză de către S.M.L. Dâmbovița atestă că leziunea

victimei de la nivelul hemitoracelui stâng, a fost produsă prin lovire cu un

corp tăietor înțepător, putând fi un cuțit, datând din 26 februarie 2004 și că

a pus în primejdie viața persoanei, lovitura fiind aplicată din spate, de sus

în jos, fiind necesare 25-30 zile îngrijiri medicale.

În faza de urmărire penală

partea vătămată P.M. a relatat corect derularea conflictului, afirmând că la 26

februarie 2004 a fost lovită cu cuțitul de către soțul său, după ce amândoi

consumaseră alcool, se certaseră și se îmbrânciseră, adevăr împărtășit și

vecinei sale P.N., fiului său și medicului M., dar și asistentei N.E., care cu

excepția medicului și a lui P.I. [(care nu a înțeles să depună mărturie, făcând

uz de dispozițiile art. 80

1

alin. (1) C. pen.)] și-au menținut

declarațiile date la urmărirea penală.

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia penală nr. 36 din 31 ianuarie 2005, a admis apelul declarat de

inculpat și a desființat sentința sus-menționată, în sensul că reținând la

încadrarea juridică a faptei dispozițiile art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C.

pen., a redus pedeapsa aplicată inculpatului la 5 ani închisoare.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel,

curtea de apel motivează că în raport de starea de fapt corect reținută pe baza

probelor administrate, s-a stabilit judicios încadrarea juridică în tentativă

de omor calificat și că în favoarea inculpatului nu pot fi reținute prevederile

art. 73 lit. b) C. pen. Apare însă justificată reținerea circumstanțelor

atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., caz în care se impune reducerea

pedepsei la 5 ani închisoare.

Împotriva acestor hotărâri a

declarat recurs inculpatul care a formulat trei motive de casare.

Prin primul motiv, s-a

susținut că instanțele au reținut în mod nejustificat vinovăția sa pentru

tentativă la infracțiunea de omor, întrucât din modul cum a acționat nu rezultă

că a avut intenția de a suprima viața victimei, așa încât încadrarea juridică a

faptei fiind aceea în art. 181 C. pen.

Motivul de casare invocat nu

este întemeiat.

Din examinarea hotărârilor

atacate și a lucrărilor din dosar se constată că instanțele au reținut situația

de fapt expusă mai sus și vinovăția inculpatului în concordanță deplină cu

probele efectuate.

În același timp se constată

că instanțele au dat faptei o încadrare juridică corectă în dispozițiile art.

20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen.

Cu privire la susținerea

inculpatului că nu a avut intenția de a ucide, este de reținut faptul că, după

ce, în urma incidentelor avute cu soția sa, i-a aplicat lovituri cu palmele și

pumnii, în cele din urmă a lovit-o și cu cuțitul în spate. Lovind victima cu un

obiect apt de a produce moartea, într-o regiune anatomică vitală, cu

intensitate, dovadă consecințele produse și lipsind-o de îngrijire medicală

evidentă, prin netransportarea la spital, inculpatul a prevăzut că prin

săvârșirea acestei fapte victima ar putea să moară, și chiar dacă nu a dorit, a

acceptat posibilitatea survenirii acestei urmări.

Așa fiind, încadrând fapta

în dispozițiile art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. c) C. pen.,

instanțele au procedat în mod just, activitatea inculpatului întrunind

conținutul infracțiunii de tentativă de omor calificat și nu a celei de

vătămare corporală.

Prin urmare, sub acest

aspect, recursul inculpatului este nefondat.

Nici al doilea motiv de

casare prin care inculpatul susține că a comis fapta fiind în stare de

provocare nu este întemeiat.

Din dovezile administrate nu

rezultă întrunirea condițiilor cerute de lege pentru existența stării de

provocare.

Fapta inculpatului nu a fost

provocată prin lovire sau violențe exercitate de victimă asupra sa și nici prin

injurii grave care să-i fi determinat o puternică tulburare sau emoții.

Discuțiile avute înainte de comiterea faptei, între inculpat și victimă, ca și

consecința acestora asupra psihicului inculpatului au fost apreciate corect de

instanțe, nefiind de natură să producă acea stare de puternică tulburare

datorită căreia s-a săvârșit infracțiunea.

Deci, nici sub acest aspect,

recursul inculpatului nu este întemeiat.

Prin al treilea motiv de

casare recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită individualizare

a pedepsei, care este prea gravă în raport de datele sale personale.

Motivul de casare invocat nu

este întemeiat.

Fapta săvârșită de inculpat

este deosebit de gravă, atât prin felul cum a fost comisă cât și prin

rezultatul produs. După săvârșirea faptei, astfel cum s-a mai arătat,

inculpatul nu și-a exprimat nici un regret ci a rămas pasiv, neîncerând să dea

vreun ajutor victimei pentru a fi salvată.

Cât privește atitudinea sa

în cursul procesului, inculpatul nu a dat dovezi de sinceritate, ci dimpotrivă

a căutat să împiedice aflarea adevărului, prezentând, așa după cum s-a arătat,

mai multe versiuni cu privire la împrejurările în care s-a produs lovirea

victimei.

În raport de toate acestea,

pedeapsa aplicată de instanța de apel apare justă și bine proporționalizată,

nefiind cazul reducerii ei, astfel că nici sub acest aspect recursul formulat

de inculpat nu poate fi primit.

Față de cele expuse și

întrucât din examinarea din oficiu a întregii cauze în raport și cu alte motive

de netemeinicie și nelegalitate neinvocate de inculpat, nu rezultă vreo cauză

de nulitate a hotărârilor atacate, urmează ca recursul declarat de acesta să

fie respins, și a se dispune potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A. împotriva deciziei penale nr. 36

din 31 ianuarie 2005 a Curții de Apel Ploiești.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul arestării preventive de la 29 februarie 2004 la 8 aprilie

2005.

Obligă pe recurent să

plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 aprilie 2005.