ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2703/2004

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1415 din 27 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D.L. Deva, împotriva deciziei nr. 710 din 27 septembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia. Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut că recurenta, în fața instanței de apel, a invocat un singur motiv, respectiv protocolul încheiat la 19 septembrie 1999, care a dus la schimbarea debitorului, conform art. 1128 C. civ., cu SC C.Z. SRL, pe care, însă, nu l-a mai susținut în fața instanței de recurs. A fost analizat motivul de recurs, prin care s-a susținut că la data introducerii acțiunii reclamanta nu a deținut o împuternicire expresă sau procură specială, dată de către administratorul societății, în sensul dispozițiilor 82-84 C. proc.

civ., acțiunea fiind semnată de numitul S.L., care a susținut că ar fi fost administratorul societății reclamantei. Acest motiv a fost respins față de adresa din 14 mai 2000, prin care C.M. afirmă că acesta este reprezentantul unității. Celelalte motive de recurs nu au fost examinate, fiind formulate pentru prima dată în această fază procesuală. Prin contestație în anulare, formulată de SC D.L. SA, se susține că instanța nu avea competența să soluționeze cauza, față de inserarea din contract, care stabilea competența arbitrajului de stat al Ungariei și nu instanțele de drept comun, contract în posesia căruia a intrat doar când a inventariat arhiva. Se mai susține că nici conținutul debitului și dobânzile comerciale nu au fost cunoscute, datele contabile fiind incerte, fostul director nepredând mandatul de administrator a angajat unitatea în plata unor sume nedatorate.

Ultimul motiv se referă la greșita citare a reclamantei la domiciliul pretinsului administrator, astfel încât aceasta nu a avut cunoștință de acest proces. Contestația s-a întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) și (2), art. 318 și alin. (1) și (2) a art. 319 C. proc. civ. Dispoziția cuprinsă în art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârea definitivă poate fi atacată pe calea contestației în anulare, când procedura de chemare a pârâtei pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită, nu poate fi invocată decât de partea lezată în drepturile sale, respectiv reclamanta, nu și de contestatoare. Susținerea cu privire la încălcarea dispozițiilor prevăzute în art. 317 pct. 2, privitoare la competență aceasta, nu a fost invocată în cererea de recurs, ci doar în contestația în anulare, iar pe parcursul celor trei faze procesuale părțile au achiesat la soluționarea litigiului de către instanțele judecătorești și nu de arbitraj.

Nici cerințele dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. nu sunt întrunite în cauză, deoarece instanța de recurs a analizat motivul de recurs referitor la împuternicirea dată de administratorul societății, în sensul dispozițiilor art. 82-84 C. proc. civ. Cu privire la criticile deciziei, referitoare la lipsa unui contract între părți, contestarea debitului și a dobânzii comerciale, precum și existența unei plângeri penale, împotriva administratorului societății acestea, nu au putut fi examinate, fiind invocate, pentru prima dată, în recurs. Greșelile materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ., vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, de aprecierea probelor administrate în toate fazele procesuale, astfel, s-ar crea posibilitatea rejudecării căii de atac și contestația în anulare s-ar transforma într-o cale ordinară de atac.

Greșelile materiale vizate de art. 318 C. proc. civ. nu trebuie confundate cu acelea la care se referă 281 C. proc. civ. și care au altă procedură de soluționare. Astfel fiind, contestația în anulare a fost respinsă, ca nefondată, nefiind întrunite condițiile art. 317 pct. 1, 2, art. 318 și 319 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare, formulată de contestatorul SC D.L. SA Deva, împotriva deciziei nr. 1415 din 27 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2004.