ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4381/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Pitești, reclamanta B.D., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., a

solicitat ca obligarea acesteia în procedura somației de plată să îi plătească

suma de 500.000 lei ce i-a fost acordată prin decizia nr. 3903 din 14 decembrie

2008 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, prin decizia nr. 3903 din 14 decembrie 2008, C.C.S.D. i-a acordat

despăgubiri, iar ulterior, A.N.R.P. a emis titlu de conversie pentru suma de

74.760 lei, care depășea suma de 500.000 lei, însă nu a emis și un titlu de

plată pentru această din urma sumă.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat

necompetența materială a instanței, prematuritatea formulării cererii în

justiție și inadmisibilitatea cererii.

Prin sentința nr. 2071 din 05 martie

2010, Judecătoria Pitești a admis excepția de competență materială invocată de

pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei la Curtea de Apel

Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal

Prin Decizia nr. 1340/R din 08

septembrie 2010, Tribunalul Argeș a respins recursul reclamantei împotriva

hotărârii de declinare a competenței, reținând în esență că, chiar dacă

reclamanta nu contestă un act administrativ tipic, ea se pretinde vătămată prin

neplata drepturilor sale de către pârâtă, care este o autoritate administrativă

centrală și care are atribuția de a-i soluționa cererea de acordare efectivă a

despăgubirilor.

Prin sentința

nr. 258/F-C din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel

Pitești a

respins cererea formulată de reclamanta B.D., în

contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență că litigiul vizează refuzul pârâtei

A.N.R.P. de a plăti reclamantei suma de 500.000 lei pentru care aceasta are

decizie ce reprezintă titlu de despăgubire și, deși, reclamanta a invocat în

scris în cuprinsul cererii de chemare în judecată dispozițiile Legii nr. 247/

2005, aceasta și-a menținut obiectul cererii de chemare în judecată așa cum a

fost formulat inițial, respectiv obligarea pârâtei de a-i plăti 500.000 lei în

temeiul O.G. nr. 5/2001, ceea ce face ca cererea de chemare în judecată a

reclamantei să fie inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G.

nr. 5/2001.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate, că această creanță de 500.000 lei nu este asumată de către

A.N.R.P. pentru că nu există un titlu de plată emis de aceasta, prin urmare

suma de bani pe care o pretinde reclamanta este un raport juridic stabilit prin

lege de îndată ce reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană

îndreptățită să primească despăgubiri în temeiul Legii 247/2005.

Din perspectiva Legii nr. 247/2005,

invocată de reclamantă ca temei al acțiunii, prima instanță a constatat că în

condițiile în care nu există titlul de plată emis de A.N.R.P., o cerere în

justiție având ca obiect plata sumei respective este prematură.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta B.D., criticând sentința pronunțată ca netemeinică și

nelegală.

In esență, criticile formulate de

recurenta-reclamantă se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor legale,

arătând că în mod greșit instanța de fond a considerat că cererea de chemare în

judecată ar fi prematură, întrucât din art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 rezultă că dreptul de creanță este stabilit de titlurile de

despăgubire pe care reclamanta le-a primit, nu de procedura efectuării plății

care trimite la titlurile de plată.

In speță, susține recurenta că deși

Statul Român a recunoscut, prin legiuitorul său, în patrimoniul reclamantei un

drept de creanță, a prevăzut concomitent și o ingerință în dreptul său de

proprietate asupra acestei creanțe, astfel că neemiterea titlului de plată de

către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor reprezintă exclusiv culpa

Statului Român.

Se solicită admiterea recursului și

modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și a obligării

intimatei-pârâte A.N.R.P. în a emite decizia reprezentând titlu de plată al

despăgubirilor în cuantum de 500.000 lei.

Înalta Curte, analizând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la

dosarul cauzei, a dispozițiilor legale incidente, apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Obiectul acțiunii formulate de B.D. a

vizat obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților -

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar la plata sumei de 500.000

lei, stabilite cu titlu de despăgubire prin Decizia nr. 3903 din 14 decembrie

2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, Titlul

VII („Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv") reglementează o procedură administrativă specială pentru

acordarea despăgubirilor și valorificarea titlurilor de despăgubire (Capitolele

V

și

V

1

).

Modul în care se desfășoară această

procedură este explicat prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și modificate și

completate prin H.G. nr. 128/2008.

Abordarea instanței de fond cu privire

la solicitările reclamantei este corectă și în acord cu provederile art. 18

2

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008 și art. 18

2

lit. a) Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora „emiterea unui titlul de plată și plata

despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite, se va dispune

în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul

A.N.R.P.", „în ordinea depunerii cererilor de opțiune".

Parcurgerea procedurii speciale amintite

mai înainte este însă una obligatorie, nefiind permisă de legiuitor vreo altă

modalitate de valorificare a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite.

Rezultă fără dubiu din Titlul VII al

actului normativ incident că decizia ce reprezintă titlul de despăgubire nu

constituie un titlu executoriu, iar prematuritatea acțiunii a fost justificată

de neparcurgerea procedurilor speciale cuprinse în Titlul VII al Legii nr.

247/2005, proceduri care presupun și emiterea de către A.N.R.P. a unui titlul de

plată conform art. 18 alin. (1) din lege - Titlul VII, în lipsa acestuia

neputându-se obliga autoritatea la plata directă a sumelor menționate în

decizia/titlul de despăgubire.

Chiar dacă intervalul scurs de la data

depunerii notificării, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 ar justifica

reținerea depășirii termenului rezonabil, având în vedere că rațiunile de ordin

financiar se mențin și în prezent a fost emisă O.U.G. nr. nr. 62/2010 conform

căreia, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare, se suspendă

emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente.

Însă, întârzierea emiterii titlului de

plată, chiar dacă ar fi nejustificată, nu poate fi sancționată de instanță prin

obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata

directă a sumelor de bani la care este îndreptățită reclamanta, aceasta având

însă la dispoziție alte modalități judiciare de a cere oprirea unui eventual

abuz în îndeplinirea obligațiilor legale ce îi revin autorității intimate.

Față de toate acestea, Înalta Curte

apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante sub toate

aspectele, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., fiind legală și temeinică soluția instanței de fond.

În concluzie, în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004

modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de B.D.

împotriva sentinței nr. 258/F-C din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești,

secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 septembrie 2011.