ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4381/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești, reclamanta B.D., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., a solicitat ca obligarea acesteia în procedura somației de plată să îi plătească suma de 500.000 lei ce i-a fost acordată prin decizia nr. 3903 din 14 decembrie 2008 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 3903 din 14 decembrie 2008, C.C.S.D. i-a acordat despăgubiri, iar ulterior, A.N.R.P. a emis titlu de conversie pentru suma de 74.760 lei, care depășea suma de 500.000 lei, însă nu a emis și un titlu de plată pentru această din urma sumă.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat necompetența materială a instanței, prematuritatea formulării cererii în justiție și inadmisibilitatea cererii. Prin sentința nr. 2071 din 05 martie 2010, Judecătoria Pitești a admis excepția de competență materială invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei la Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal Prin Decizia nr. 1340/R din 08 septembrie 2010, Tribunalul Argeș a respins recursul reclamantei împotriva hotărârii de declinare a competenței, reținând în esență că, chiar dacă reclamanta nu contestă un act administrativ tipic, ea se pretinde vătămată prin neplata drepturilor sale de către pârâtă, care este o autoritate administrativă centrală și care are atribuția de a-i soluționa cererea de acordare efectivă a despăgubirilor.

Prin sentința nr. 258/F-C din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești a respins cererea formulată de reclamanta B.D., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență că litigiul vizează refuzul pârâtei A.N.R.P. de a plăti reclamantei suma de 500.000 lei pentru care aceasta are decizie ce reprezintă titlu de despăgubire și, deși, reclamanta a invocat în scris în cuprinsul cererii de chemare în judecată dispozițiile Legii nr. 247/ 2005, aceasta și-a menținut obiectul cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulat inițial, respectiv obligarea pârâtei de a-i plăti 500.000 lei în temeiul O.G. nr. 5/2001, ceea ce face ca cererea de chemare în judecată a reclamantei să fie inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G.

nr. 5/2001. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate, că această creanță de 500.000 lei nu este asumată de către A.N.R.P. pentru că nu există un titlu de plată emis de aceasta, prin urmare suma de bani pe care o pretinde reclamanta este un raport juridic stabilit prin lege de îndată ce reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită să primească despăgubiri în temeiul Legii 247/2005. Din perspectiva Legii nr. 247/2005, invocată de reclamantă ca temei al acțiunii, prima instanță a constatat că în condițiile în care nu există titlul de plată emis de A.N.R.P., o cerere în justiție având ca obiect plata sumei respective este prematură. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.D., criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

In esență, criticile formulate de recurenta-reclamantă se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor legale, arătând că în mod greșit instanța de fond a considerat că cererea de chemare în judecată ar fi prematură, întrucât din art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că dreptul de creanță este stabilit de titlurile de despăgubire pe care reclamanta le-a primit, nu de procedura efectuării plății care trimite la titlurile de plată. In speță, susține recurenta că deși Statul Român a recunoscut, prin legiuitorul său, în patrimoniul reclamantei un drept de creanță, a prevăzut concomitent și o ingerință în dreptul său de proprietate asupra acestei creanțe, astfel că neemiterea titlului de plată de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor reprezintă exclusiv culpa Statului Român.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și a obligării intimatei-pârâte A.N.R.P. în a emite decizia reprezentând titlu de plată al despăgubirilor în cuantum de 500.000 lei. Înalta Curte, analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la dosarul cauzei, a dispozițiilor legale incidente, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Obiectul acțiunii formulate de B.D. a vizat obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar la plata sumei de 500.000 lei, stabilite cu titlu de despăgubire prin Decizia nr. 3903 din 14 decembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, Titlul VII („Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv") reglementează o procedură administrativă specială pentru acordarea despăgubirilor și valorificarea titlurilor de despăgubire (Capitolele V și V 1 ). Modul în care se desfășoară această procedură este explicat prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și modificate și completate prin H.G. nr. 128/2008. Abordarea instanței de fond cu privire la solicitările reclamantei este corectă și în acord cu provederile art. 18 2 pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 128/2008 și art. 18 2 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora „emiterea unui titlul de plată și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite, se va dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul A.N.R.P.", „în ordinea depunerii cererilor de opțiune". Parcurgerea procedurii speciale amintite mai înainte este însă una obligatorie, nefiind permisă de legiuitor vreo altă modalitate de valorificare a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite. Rezultă fără dubiu din Titlul VII al actului normativ incident că decizia ce reprezintă titlul de despăgubire nu constituie un titlu executoriu, iar prematuritatea acțiunii a fost justificată de neparcurgerea procedurilor speciale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, proceduri care presupun și emiterea de către A.N.R.P.

a unui titlul de plată conform art. 18 alin. (1) din lege - Titlul VII, în lipsa acestuia neputându-se obliga autoritatea la plata directă a sumelor menționate în decizia/titlul de despăgubire. Chiar dacă intervalul scurs de la data depunerii notificării, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 ar justifica reținerea depășirii termenului rezonabil, având în vedere că rațiunile de ordin financiar se mențin și în prezent a fost emisă O.U.G. nr. nr. 62/2010 conform căreia, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Însă, întârzierea emiterii titlului de plată, chiar dacă ar fi nejustificată, nu poate fi sancționată de instanță prin obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata directă a sumelor de bani la care este îndreptățită reclamanta, aceasta având însă la dispoziție alte modalități judiciare de a cere oprirea unui eventual abuz în îndeplinirea obligațiilor legale ce îi revin autorității intimate. Față de toate acestea, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante sub toate aspectele, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind legală și temeinică soluția instanței de fond. În concluzie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de B.D. împotriva sentinței nr. 258/F-C din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.