ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2289/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 4010 din 18 noiembrie 2009

a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamanților C.N.L., C.D.,

D.A., D.L., E.E., G.C., G.P., M.V., M.M., N.M., P.I., R.G., S.L., T.I., T.N.,

V.V., Z.L. în contradictoriu cu M.J.L.C. în sensul că au fost anulate Ordinele

nr. 1163/E și nr. 1165/C emise de pârât la data de 9 aprilie 2009.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive a

reținut că prin Ordinul nr. 1163/E din 9 aprilie 2009 emis de pârât a fost

revocat Ordinul nr. 768/C din 4 martie 2009, prin care s-a dispus acordarea

sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar prin Ordinul

nr. 1165/C din 9 aprilie 2009 s-a dispus ca începând cu data de 1 martie 2009

judecătorii din cadrul instanțelor judecătorești, care dețin hotărâri

judecătorești executorii prin care li s-a recunoscut plata pentru viitor sau în

continuare a sporului arătat, li se va achita acest spor.

Instanța de fond a

reținut că Ordinul nr. 768/C din 4 martie 2009 nu mai putea fi revocat de

pârât, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice,

pârâtul având posibilitatea de a sesiza instanța competentă pentru anularea

actului.

De asemenea, instanța

a reținut că Ordinul nr. 1165/C/2009, deși este emis la data de 9 aprilie 2009,

cuprinde prevederi care arată că se aplică de la data de 1 martie 2009, cu

încălcarea principiului privind neretroactivitatea legii.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs M.J.L.C. (devenit acum M.J.), criticând sentința

pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a indicat

ca temei juridic al recursului formulat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, s-a arătat

faptul că anularea Ordinului

Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești

nr. 768/2009 prin

Ordinul

Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești

nr. 1163/C/2009 a fost făcută cu respectarea

dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, apreciind că acest din

urmă ordin și-a produs efectele în mod imediat și definitiv, căci la data

emiterii sale a fost desființat irevocabil Ordinul nr. 768/C/2009, fără ca

acesta să fi produs efecte juridice.

Recurentul a arătat

că cele două ordine atacate, respectiv nr. 1163 și nr. 1165 au fost emise la

data de 9 aprilie 2009, înainte de data stabilită ca scadență pentru plata

salariilor, astfel încât s-a apreciat că prin ordinele atacate nu s-a produs un

efect direct cu privire la persoana sau patrimoniul reclamanților, astfel încât

revocarea actului era posibilă și legală. S-a arătat că Ordinul nr. 768/2009 nu

îndeplinea condiția de a fi intrat în circuitul civil și de a fi produs efecte

juridice la momentul anulării sale.

Cu privire la

Ordinul

Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești

nr. 1165/C/2009 și la constatarea retroactivității

efectelor acestuia, recurentul a precizat că instanța de fond a dat o soluție

nelegală, întrucât ordinul arătat a fost emis la data de 9 aprilie 2009 și nu

retroactivează, așa cum greșit a reținut instanța de fond, întrucât a produs

efecte juridice începând cu data de 10 aprilie 2009.

De asemenea, s-a

arătat că obligația de plată a drepturilor salariale corespunzătoare lunii

martie 2009 a devenit exigibilă la data de 10 aprilie 2009, în conformitate cu

dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 și anexa 1 la Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 86/2005, ulterior datei de emitere a

Ordinului nr. 1165/C/2009.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Principiul

legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar

acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei

(cetățeanul și statul).

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie, iar al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni

nu este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret

trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

Pe linia acestor

considerente teoretice se înscrie și practica Curții Constituționale din țara

noastră, a cărei jurisprudență apără principiul legalității, care trebuie să

guverneze activitatea administrației publice.

De altfel, în mod

constant, instanța constituțională a reafirmat că legalitatea trebuie să stea

la temelia tuturor raporturilor juridice într-un stat de drept.

În concepția Legii

contenciosului administrativ român, prin noțiunea de exces de putere se

înțelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice, prin

încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea

drepturilor și libertăților cetățenilor.

Limitele dreptului de

apreciere din partea administrației publice sunt date tocmai de limitele

drepturilor cetățenilor, prevăzute de Constituție și de lege.

Cu alte cuvinte, unde

începe dreptul cetățeanului se încheie dreptul de apreciere al administrației.

De asemenea, se poate

afirma că, în raport de principiul consacrat de art. 16 alin. (2) din

Constituție, nu este de conceput exercitarea dreptului de apreciere în afara

legii.

Art. 15 alin. (2) din

Constituție consacră principiul neretroactivității legii, prevăzând că legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai

favorabile.

Pe acest aspect,

trebuie subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor

de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența

instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută

ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis impunerea lui și în

privința actelor administrative.

De asemenea, trebuie

subliniat faptul că interdicția retroactivității actelor administrative nu este

numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor

acte.

Această situație

conduce la încălcarea principiului anterior individualizat la momentul emiterii

actului administrativ contestat.

Înalta Curte nu poate

reține critica recurentului în sensul că autoritatea publică emitentă a actului

administrativ contestat a avut în vedere lipsa de fonduri pentru înlăturarea de

la plată a acestui spor salarial întrucât, după cum în mod corect a arătat și

judecătorul fondului, executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile

constituie o obligație legală a statului, sens în care s-a pronunțat în mod

constant și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, în raport

de argumentele anterior prezentate, rezultă că recurentul a acționat cu exces

de putere la momentul emiterii actelor administrative contestate, fapt ce

determină nelegalitatea acestora.

Nu poate fi reținută

critica recurentului în sensul că Ordinul nr. 1163/C este legal, pe

considerentul că Ordinul nr. 768/C din 4 martie 2009 putea fi revocat, deoarece

nu a produs efecte juridice. Această teorie a recurentului nu poate fi

acceptată de Înalta Curte pornind de la balanța între interesul public de

salvgardare a legalității și interesele celui administrat în menținerea unei

situații stabile, factori care condiționează posibilitatea conferită

instituției emitente de a revoca actul ilegal.

În cazul de față,

dreptul subiectiv este dobândit iar necesitatea de a proteja încrederea în

stabilitatea situației astfel create se impune mai presus de interesul

administrației care ar dori să revină asupra deciziei luate.

În aceste condiții,

revocarea retroactivă a unui act legal, care a conferit drepturi sau avantaje

similare, este contrară principiilor generale de drept (decizii CJCE citate de

Jean Boulois, Roger-Michel Chevallier în Grands arrets de la Cour de Justice

des Communates Europeennes, 1994, p. 219).

Înalta Curte a

constatat că în privința actelor creatoare de drepturi, doctrina comunitară a

considerat că revocarea lor este supusă unor condiții extrem de stricte, cu

motivarea că este necesară protejarea așteptării legitime a destinatarilor și a

principiului securității juridice.

Or, Ordinul nr.

1163/C a dispus revocarea

Ordinului

Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești

nr. 768/C din 4 martie 2009 nu pentru că era ilegal, ci, fiind vorba de un act

legal, motivarea autorității a fost "refuzul de viză a controlului

financiar preventiv… emis de controlorul delegat I.I.", astfel încât

Înalta Curte constată că nu are importanță faptul dacă actul a intrat sau nu în

circuitul civil, distincție care trebuie făcută numai în raport de natura

actului ce se analizează.

Înalta Curte reține

că un act legal, indiferent dacă este un act creator de drepturi ori un act

recognitiv (distincție consacrată de jurisprudența comunitară) nu poate

constitui obiectul unei revocări.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de M.J. împotriva Sentinței nr. 4010 din 18 noiembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2010.