ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2299/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2246 din 27 mai 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă cererea reclamantei Imprimeria B.N.R. R.A. în

contradictoriu cu A.N.A.F., B.V. Constanța Port și A.N.V. privind anularea

deciziilor nr. 203 din 15 iulie 2008 nr. 204 din 15 iulie 2008 și nr. 205 din 15

iulie 2008 emise de B.V. Port Constanța, anularea deciziei nr. 331 din 8

octombrie 2008 emisă de A.N.A.F. și restituirea sumei de 1.106.352 lei

reprezentând majorări de întârziere aferente diferențelor de drepturi vamale și

TVA.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin deciziile pentru regularizarea situației nr.

203, 204 și 205 din 15 iulie 2008 au fost stabilite obligații accesorii în

sarcina societății reclamante în sumă de 1.109.010 lei.

Aceste obligații au fost modificate ulterior

la suma de 1.106.352 lei reprezentând 929.707 lei majorări de întârziere

aferente taxei vamale și 176.645 lei majorări de întârziere aferente taxei pe

valoarea adăugată, fiind stabilite ca urmare a faptului că R.A. Imprimeria B.N.R.

a introdus în țară în regim de import definitiv, a declarațiilor vamale

menționate expres, un număr de colete, reprezentând „bancnote în coală parțial

imprimată” (așa cum a fost efectuată și traducerea pe proprie răspundere a

importatorului pe factură) încadrarea tarifară nr. 4907003000. Conform acestei încadrări

tarifare, reclamanta a achitat taxe vamale în procent de 3 %.

Ca urmare a controlului efectuat,

organele vamale cu stabilit faptul că în mod eronat reclamanta a folosit încadrarea

tarifară arătată, întrucât produsul declarat „bancnote în coală parțial

imprimată”, se încadrează la subpoziția 392020, cu taxă vamală în procent de 20

%.

Instanța a reținut că deciziile referitoare

la Sistemul Armonizat, emise de C.S.A. la sesiunea 28 din anul 2001 și sesiunea

29 din anul 2002 și aprobate de C.C.V. se aplică în România conform Deciziei

Directorului General al D.G.V. (M. Of. nr. 835/20.11.2002).

Instanța a concluzionat că de la

data publicării în M. Of. a Deciziei arătate, aceasta constituie baza legală

pentru clasificarea în Nomenclatura Sistemului Armonizat a „peliculelor de

polipropilenă orientate biaxial de tipul celor utilizate la fabricarea

bancnotelor”, iar clasificarea tarifară este 392020, cu taxă vamală în procent

de 20 %.

Instanța a reținut și faptul că

debitele suplimentare se stabilesc din momentul nașterii datoriei vamale,

respectiv al depunerii declarației vamale, neavând relevanță momentul

comunicării deciziilor pentru regularizarea situației.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta.

În motivarea cererii de recurs s-a

arătat că sentința este nelegală și netemeinică pentru următoarele:

Instanța de fond, în mod greșit, a

reținut că recurenta – reclamantă datorează penalități de întârziere pentru

neplata la termen a debitului principal.

Se arată că întrucât recurenta a

achitat obligațiile stabilite prin deciziile nr. 203, 204, 205 din 15 iulie

2008 penalitățile de întârziere urmau să curgă de la data punerii în întârziere,

respectiv de la data de 15 iulie 2008.

În mod greșit reține instanța de

fond că recurenta ar fi datorat plata penalităților față de încadrarea vamală

eronată, care atrage culpa reclamantei. Consideră recurenta că autoritatea

vamală avea obligația să facă încadrarea tarifară corectă în concret după caracteristicile

produselor la vămuire, indiferent de declararea caracteristicilor produsului

făcut de recurenta-reclamantă.

Pârâta intimată A.N.A.F. – D.R.A.O.V.

Constanța – A.N.V., a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea instanței de fond este legală și

temeinică.

Analizând cererea de recurs prin

prisma motivelor invocate, a normelor incidente în cauză precum și în

conformitate cu art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

aceasta este nefondată pentru considerentele prezentate în cele ce urmează:

În speță, recurenta nu contestă debitul

pe care l-a avut de achitat, respectiv diferențele de drepturi vamale, însă în ceea

ce privește accesoriile calculate în raport cu debitul, arată că acestea

trebuiau calculate de la data emiterii deciziilor de regularizare a situației

privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, respectiv 15

iulie 2008.

În conformitate cu art. 141 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României (1) – În cazul

mărfurilor importate pentru care legea prevede drepturi de import precum și în

cazul plasării mărfurilor într-un regim de admitere temporară cu exonerarea

parțială de drepturi de import, datoria vamală ia naștere în momentul

înregistrării declarației vamale (2) debitorul declarației vamale este

considerat titularul declarației vamale acceptate și înregistrate.

Întrucât reclamata, recurentă a

folosit în mod eronat încadrarea tarifară 4907003000 în loc de 392020, așa cum

rezultă din decizia nr. 1417 din 1 noiembrie 2002 a Directorului General al D.G.V.,

în mod corect în urma controlului vamal ulterior (conform art. 61 din Legea nr.

141/1997) organele vamale au modificat declarația vamală, au stabilit o

diferență de taxe vamale și au calculat majorări și penalități de întârziere.

Potrivit prevederilor arătate mai

sus, debitul suplimentar stabilit în urma controlului vamal ulterior, se

datorează de la data nașterii declarației vamale. Acest lucru este stipulat și

în art. 201 alin. (2) din Regulamentul C.E.E. nr. 2913/1992 de instituire a

Codului Vamal Comunitar.

În conformitate cu prevederile art. 255

alin. (1) lit. b) C. vam. al României dacă cuantumul drepturilor nu a fost

achitat în termenul stabilit se percep majorări de întârziere conform normelor

în vigoare.

Constituind o măsură accesorie în

raport cu debitul principal, Înalta Curte constată că în mod corect în baza principiului

de drept „accesorium sequitar principal” au fost calculate majorări de

întârziere [(art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003)] –

în cuantum de 1.106.352 lei.

În consecință, în raport de cele

arătate mai sus, în conform cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Imprimeria

B.N.R. R.A. împotriva sentinței civile nr. 2246 din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 mai 2010.