ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 642/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin Sentința civilă nr. 1018 din 24 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală pentru capătul de cerere privind restituirea sumelor, pe care l-a respins ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei de interes a Băncii Naționale a României - B.N.R. în ceea ce privește contestarea deciziei pentru sumele de 515.433 RON, 911.433 RON și a respins contestația împotriva acestor sume ca lipsită de interes; a respins excepția inadmisibilității; a respins în rest acțiunea formulată de B.N.R.

în contradictoriu cu Agenția Națională a Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, pe capătul de cerere privind restituirea sumelor, se reține că această pârâtă nu a încasat și nici nu are vreo atribuție potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003), ori potrivit Ordinelor nr. 1899/2004 și nr. 1939/2006 ale Ministerului Finanțelor Publice, astfel că nu există identitate între acest pârât și persoana care poate fi obligată la restituirea, rambursarea drepturilor vamale de import achitate de B.N.R.

În consecință, s-a constatat întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru capătul de cerere privind restituirea sumelor și a fost respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la excepția lipsei de interes în ceea ce privește contestarea deciziilor pentru sumele de 515.433 RON și 911.433 RON s-a constatat că și această excepție este întemeiată, deoarece atâta timp cât prin Decizia nr. 339 din 31 octombrie 2008 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația reclamantei pentru suma de 515.433 RON, reprezentând accesorii aferente taxelor vamale, iar prin Ordinul de plată nr. 100 din 20 ianuarie 2009 i s-a restituit reclamantei această sumă, iar prin Decizia nr. 357 din 31 octombrie 2008 a aceleiași autorități s-a admis contestația reclamantei pentru suma de 911.433 RON, reclamanta nu mai justifică niciun interes actual pentru contestarea deciziilor pe aceste sume.

S-a mai apreciat de către instanță că nu are nicio relevanță temeiul reținut pentru admiterea contestației și restituirea sumei, atâta timp cât s-a reținut că reclamanta nu datorează sumele respective, iar cu privire la susținerea reclamantei, că ar putea fi prejudiciată în cazul în care ar fi respinsă cererea de anulare a deciziilor, s-a considerat că această susținere nu poate fi reținută deoarece instanța se pronunța și asupra accesoriilor. Față de cele reținute, s-a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în ceea ce privește contestarea deciziilor pentru sumele de 515.433 RON și 911.433 RON și a fost respinsă contestația împotriva acestor sume ca lipsită de interes.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei se reține că aspectele invocate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin întâmpinare țin de fondul cererii de restituire și nu de admisibilitatea unei astfel de cereri și, prin urmare, a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Cu privire la fondul cauzei instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei este neîntemeiată pentru următoarele considerente: Reclamanta a solicitat anularea unor decizii emise de Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale București - Biroul Vamal Otopeni Călători (nr. A - X din 9 iulie 2008), și Direcția Regională Pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța (nr. S - M/9 iulie 2008, din 15 iulie 2008 și D - K din 17 iulie 2008), decizii privind regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, precum și Deciziilor Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. X și Y din 31 octombrie 2008, considerând că nu datora sumele stabilite de organele vamale deoarece produsul importat nu putea fi încadrat, așa cum au reținut organele vamale la poziția tarifară 3920.20, ci la poziția tarifară 4907.00.30, înscrisă pe declarațiile vamale de import.

Instanța a arătat că în niciun caz nu poate fi asimilat produsul importat de reclamantă cu bancnotele de hârtie, că produsul finit nu se poate identifica în niciun caz cu materialele din care acesta este realizat, că în mod evident nu era necesară efectuarea unei expertize pe acest aspect deoarece colile importate erau, potrivit celor susținute chiar de reclamantă în acțiunea sa, "destinate exclusiv producției monetare". S-a mai reținut că nu are nicio relevanță buna sau reaua credință a reclamantei, din moment ce actele normative aplicabile, în speță Decizia nr. 1417/2002 a Direcției Generale a Vămilor, erau în vigoare la momentul importului.

În considerentele hotărârii atacate s-a mai arătat că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă fără niciun dubiu că reclamanta nu a importat bancnotele ca produs finit, pe facturile produselor importate (commercial invoice) se menționează în mod expres codul tarifar 3920.20, precum și mențiunea, în limba română, bancnote parțial imprimate. Pentru aceste considerente instanța a constatat că sunt legale și temeinice deciziile contestate și este neîntemeiată acțiunea reclamantei sub acest aspect al încadrării tarifare și al datorării diferențelor de taxe vamale și TVA. S-a reținut că nici cu privire la calcularea și stabilirea majorărilor de întârziere pentru taxele vamale și TVA nu este întemeiată acțiunea, deoarece în mod corect organele fiscale au reținut incidența art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003, iar potrivit art. 223 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 datoria vamală ia naștere la momentul acceptării declarației vamale. Prin urmare s-a arătat că accesoriile se calculează de la momentul în care a luat naștere datoria vamală și nu de la data emiterii deciziilor de regularizare. Instanța a constatat ca fiind neîntemeiate și celelalte solicitări din acțiunea reclamantei și, în baza celor arătate și al textelor de lege invocate, a art. 218 din O.G. nr. 92/2003, art. 1, 10 și 18 din Legea nr. 554/2004, a respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei hotărâri, Banca Națională a României a formulat recurs, invocând motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9, cu trimitere și la dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. și a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, pentru "următoarele argumente": - instanța de fond a respins în mod greșit cererea de efectuare a unei expertize de specialitate; - instanța de fond a ignorat că recurenta, la întocmirea declarațiilor vamale, a fost de bună-credință, conformându-se Scrisorii din 9 martie 2001; - în ceea ce privește calcularea accesoriilor, instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 223 alin. (2) raportate la art. 100 alin. (1) și (5) C. vam., din care rezultă în mod evident că majorările de întârziere nu se pot calcula decât de la data emiterii deciziilor de regularizare a drepturilor vamale de import, constatate a nu fi fost plătite la momentul nașterii datoriei vamale, iar nu de la data efectuării importului.

Autoritatea Națională a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală au depus întâmpinare, respectiv, concluzii scrise, susținând, în esență, că soluția instanței de fond și deciziile atacate sunt legale și temeinice. 3. Soluția instanței de recurs. Recursul este nefondat.

Așa cum s-a reținut și în expunerea rezumativă prezentată mai sus, recurenta-reclamantă a atacat în fața instanței de fond: - Decizia nr. 357 din 31 octombrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care contestația fiscală fusese respinsă pentru suma de 1.748.954,00 RON reprezentând diferențe taxe vamale și TVA, precum și pentru suma de 1.125.025,00 RON reprezentând accesorii aferente debitului, corespunzătoare unor 12 decizii de regularizare emise la data de 23 iulie 2008 pentru importuri efectuate în perioada 10 februarie 2004 - 25 ianuarie 2006, de către recurenta-reclamantă; Decizia nr. 359 din 31 octombrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care contestația fiscală fusese respinsă pentru suma de 2.531.629,00 RON reprezentând diferențe taxe vamale și TVA, precum și pentru suma de 2.423.996,00 RON reprezentând accesorii aferente debitului, corespunzătoare unor 9 decizii de regularizare emise la data de 17 iulie 2008 pentru importuri efectuate de recurenta-reclamantă în perioada 27 aprilie 2004 - 8 decembrie 2005. În cauză, este necontestat că, la data efectuării importurilor și a completării declarațiilor vamale, produsele importate - bancnote semiimprimate sub forma colilor de polimer, au fost încadrate la poziția tarifară 4907.00.30 "Bancnote",

recurenta-reclamantă invocând că a avut în vedere Scrisoarea din 9 martie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală a Vămilor. Organele fiscale au invocat că recurenta-reclamantă era obligată ca, la data efectuării importurilor, să aibă în vedere și să se conformeze Deciziei nr. 1417/2002 emisă de Direcția Generală a Vămilor, publicată în M. Of., nr. 835/20.11.2002, care a reglementat aplicarea deciziilor Comitetului Sistemului armonizat referitoare la interpretarea Sistemului armonizat de denumire și codificare a mărfurilor.

Într-adevăr, potrivit pct. 13 din Anexa nr. 2 la Decizia nr. 1417/2002, produsul descris ca "pelicule din polipropilenă orientate bi-axial (BOPP) de tipul celor utilizate în fabricarea bancnotelor ..." se încadrează în clasificarea sistemului armonizat, la poziția tarifară 3920.20, așa cum aceasta a fost stabilită de organele vamale, cu ocazia controlului efectuat, în deciziile de regularizare a obligațiilor vamale suplimentare. Astfel fiind, recurenta-reclamantă nu poate invoca, cu temei legal, faptul că a fost de bună credință conformându-se scrisorii respective, în timp ce în M. Of. al României, Partea I, fusese publicată la data de 20 noiembrie 2002, Decizia nr. 1417/2002, prin care fusese precizată în mod expres noua clasificare tarifară, conformă Sistemului armonizat.

Pe de altă parte, rezultă că, în raport cu problema dedusă judecății, interpretarea dispozițiilor relevante cu privire la încadrarea tarifară a unui produs importat, instanța de fond a respins în mod corect cererea de administrare a probei constând în efectuarea unei expertize judiciare. În ceea ce privește criticile referitoare la data la care ar trebui să fie calculate accesoriile în cazul obligațiilor vamale stabilite în urma unor controale ulterioare, instanța de recurs reține că acestea sunt neîntemeiate, instanța de fond constatând în mod corect că dispozițiile legale relevante în această problemă sunt prevederile art. 223 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României și ale art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Într-adevăr, potrivit art. 223 alin. (2) din Legea nr. 86/2006, datoria vamală la import ia naștere în momentul acceptării declarației vamale în cauză, iar potrivit art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, republicată, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează, după acest termen, majorări de întârziere, care, potrivit art. 120 alin. (1) din aceeași ordonanță, se calculează pe fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. Astfel fiind, rezultă că organele fiscale au calculat în mod legal accesoriile, nu de la data emiterii deciziilor de regularizare, ci de la data nașterii datoriei vamale la import, adică de la data acceptării declarației vamale, urmând ca și această critică să fie înlăturată.

În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, recursul formulat este nefondat și va fi respins ca atare, soluția contestației de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Banca Națională a României împotriva Sentinței civile nr. 1018 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011. Procesat de GGC - CL