ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7359/2011

Deliberând, în condițiile art. 260 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin Sentința civilă nr. 806 din 13 aprilie 2007 Tribunalul Sălaj a respins ca nefondată acțiunea reclamantei M.I. în contradictoriu cu Primarul municipiului Zalău și Primăria municipiului Zalău, reținând, în esență, că din procesul-verbal de preluare a imobilului din 20 aprilie 1950, din care nu rezultă dacă este vorba despre o întreagă clădire cu terenul aferent sau doar de spațiul locativ aflat în folosința lui M.L., în calitate de succesor în drepturi al fostului proprietar tabular. Față de acest considerent, cum și de dispozițiile art. 24 din Legea 10/2001, dispoziția nr. 1031/2006 a Primarului municipiului Zalău de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul apartament nr. 1 din construcția situată în Zalău, în favoarea reclamantei și respingerea notificării pentru terenul în suprafață de 6.260 mp și celelalte apartament din imobil este legală.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta. În rejudecare după casare, prin Decizia civilă nr. 335/A din 19 noiembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința apelată, a dispus anularea în parte a Dispoziției nr. 1031 din 19 mai 2006 a Primarului municipiului Zalău în sensul că a dispus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei și pentru terenul în suprafață de 489 mp parte din terenul fost cu număr top 1781/2 înscris în CF 3118 Zalău în valoare de 36.675 euro, a menținut dispoziția atacată în ce privește acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 din construcția situată în Zalău și a obligat intimatul Primarul municipiului Zalău să plătească reclamantei suma de 800 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul din anexa la Decretul 92/1950 situat în Zalău, este același cu imobilul teren înscris în CF 3118 Zalău cu număr top 1781/2, că în anexă se menționează doar imobilul în suprafață de 978 mp și casă de locuit cu 14 încăperi cu suprafață locuibilă de 277 mp, fără a se indica proprietarul de la care s-a preluat, că reclamanta a dovedit că este succesoare doar după B.E., nu și după B.J. și că, atâta timp cât în actul de preluare nu s-a menționat persoana de la care s-a preluat, nu se poate prezuma că aceasta s-a făcut pentru tot terenul de la antecesoarea reclamantei, cât timp din probe rezultă că aceasta fost proprietara doar a cotei de Vz din teren.

Cât privește construcția, nu se poate prezuma că aceasta a fost preluată în întregime de la antecesoarea reclamantei, cât timp această prezumție nu se sprijină pe niciun fapt, iar în cauză există probe doar privind preluarea apartamentului nr. 1. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul Primarul municipiului Zalău. Reclamanta M.I. a criticat decizia curții de apel sub aspectul ignorării dispozițiilor art. 482 C. civ. privind accesiunea imobiliară, instanța apreciind în mod greșit că din moment ce construcțiile aflate pe teren nu sunt notate în cartea funciară, nu se poate ști cui au aparținut și de la cine au fost preluate. A susținut că raționamentul instanței de apel, potrivit căruia 3 din cele 14 camere aparțin antecesoarei reclamantei, iar cu privire la restul de 11 camere nu se poate stabili cine a fost proprietar anterior exproprierii, este în afara oricărei logici, deoarece în temeiul art. 482 C. civ.

dreptul de proprietate asupra unei construcții aparține proprietarului terenului, indiferent cine ar fi edificat construcția. De aceea este irelevant că în cartea funciară nu a fost notat dreptul de proprietate asupra construcțiilor, având în vedere și faptul că expertul desemnat de instanță a constatat că aceste construcții erau situate pe terenul antecesoarei S.(B.)E. și a numitului B.J., iar constatările expertului nu au fost contestate de partea adversă. De asemenea, a criticat decizia atacată și sub aspectul soluționării capătului de cerere privitor la cheltuielile de judecată, pe care le-a acordat doar în parte, cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc.

civ. Pârâtul Primarul municipiului Zalău a criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul greșitei obligări la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu s-a aflat în culpă procesuală, soluționând notificarea în temeiul dispozițiilor art. 24 din Legea 10/2001. Aceasta deoarece notificatoarea nu a depus niciun act de filiație din care să rezulte că are vocație succesorală față de foștii proprietari tabulari B.I. și S.L.B.E., deși în acest sens i-au fost trimise mai multe adrese. De asemenea, arată că nu s-a opus admiterii acțiunii formulate de reclamantă, cu condiția ca aceasta să facă dovada pretențiilor sale. Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed: Cu privire la recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte observă, mai întâi, că deși s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., dispozițiile pct. 7 și 8 nu sunt incidente în cauză. Pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Trecând peste faptul că recurenta-reclamantă nu a indicat la care din cele două ipoteze consacrate de text se referă, analizând decizia recurată în funcție de argumentele expuse în dezvoltarea criticilor, instanța apreciază că nu se poate reține nici nemotivarea hotărârii, dar nici existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, astfel încât dispozițiile legale invocate nu pot fi incidente în cauză.

Nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. nu poate fi reținut, textul de lege prevăzând posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia." Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. Cât privește critica referitoare la ignorarea dispozițiilor art. 482 C. civ., ce definesc dreptul de accesiune, se constată că această critică a fost făcută pentru prima dată în recurs, omisso medio, fără a fi fost formulată în apel, ori în primul ciclu procesual în recurs și fără a constitui apărare în fața instanței de fond.

Or, părțile nu pot formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-au adresat instanței de apel și asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat, pentru că s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.

Analizând celelalte critici referitoare la neacordarea despăgubirilor pentru restul construcției, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că din actele dosarului rezultă că de la autoarea recurentei-reclamante s-a preluat doar apartamentul nr. 1 compus din 3 camere, apartament ce figura în cazierul tehnic al clădirii din 14 mai 1952. În procesul-verbal de preluare din 20 aprilie 1950 se menționează preluarea apartamentului nr. 1 din strada Gheorghe Doja nr. 91. Această dovadă, coroborată cu împrejurarea că în actul de preluare nu este consemnat numele persoanei de la care s-a naționalizat bunul, înlătură prezumția dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantei asupra întregii construcții, prezumție ce nu are niciun suport.

Cât privește critica vizând acordarea parțială a cheltuielilor de judecată în apel, aceasta nu poate fi primită. Prin decizia recurată s-a admis apelul reclamantei, însă pretențiile sale au fost considerate întemeiate numai în parte. De altfel, în considerentele Deciziei nr. 335A din 19 noiembrie 2010 se și reține că aceste cheltuieli urmează a fi acordate în măsura admiterii apelului, în concordanță cu dispozițiile art. 276 C. proc. civ. Recursul pârâtului Primarul municipiului Zalău se privește, de asemenea, ca nefondat. Unica critică promovată de pârât se referă la greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată de către instanța de apel, față de împrejurarea că notificatoarea nu a depus acte de filiație față de foștii proprietari tabulari, astfel încât notificarea a fost soluționată doar în raport de actele existente.

Înalta Curte constată că prin Dispoziția nr. 1031 din 19 mai 2006 Primăria municipiului Zalău a propus acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale pentru imobilul - apartament nr. 1 din construcția situată în Zalău. Așadar, în baza înscrisurilor depuse, pârâta s-a putut totuși pronunța asupra notificării formulate de reclamantă, motiv pentru care argumentul invocat nu poate fi primit. Cheltuielile de judecată au fost acordate în aplicarea dispozițiilor art. 274 și 276 C. proc. civ., Dispoziția 1031/2006 fiind anulată în parte. Pentru toate aceste considerente, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.I. și de pârâtul Primarul municipiului Zalău împotriva Deciziei nr. 335 A din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.