ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2339/2011

Asupra cererii de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 septembrie 2010, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, P. P. a solicitat obligarea intimatei Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la eliberarea deciziei pronunțate, de această secție, în dosarul penal nr. 766/42/2009. În motivarea cererii sale, petentul arată, în esență, că s-a adresat secției penale, în data de 21 iulie 2010, cu o cerere de eliberare a unei copii după decizia pronunțată, în dosarul penal nr. 766/42/2009, iar ulterior, la data 11 septembrie 2010, a revenit cu o cerere identică, fără a primi vreun răspuns.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea este inadmisibilă. Conform prevederilor art. 8 alin. (l) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (l) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”. Rezultă din dispozițiile legale citate că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ poate viza numai un act administrativ, astfel cum acesta este caracterizat de art. 2 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 554/2004. În cauză, însă, necomunicarea deciziei pronunțate în dosarul penal nr. 766/42/2009, nu este un act administrativ în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, iar Înalta Curte nu soluționează în fond cererile de tipul acesta, petentul având posibilitatea, în măsura în care dorește, să se adreseze instanței competente.

Pe de altă parte, competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 4 pct. l C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, astfel încât cererea petentului este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea formulată de P.P., ca inadmisibilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2011.