ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4672/2010

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.G.

a solicitat tragerea la răspundere a celor care au săvârșit erori judiciare în cauzele

sale penale și recuperarea prejudiciului cauzat, constând în daune morale și materiale.

În drept, au fost invocate

dispozițiile C. proc. civ., art. 21 din Constituția României, art. 6, 13 și 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, art.

4 din Convenția Națiunilor Unite, dispozițiile C. proc. pen. și ale Legii nr. 554/2000,

modificată.

La termenul de judecată

din 29 ianuarie 2010 din oficiu, instanța a invocat inadmisibilitatea acțiunii,

în raport de prevederile Legii nr. 554/2004 și a pus în vedere petentului să precizeze

obiectul acțiunii și să indice persoanele cu care înțelege să se judece, acordând

un termen în acest sens.

La termenul din 12

martie 2010, cauza a fost suspendată în temeiul art. 155

1

alin. (1) C.

proc. civ., întrucât petentul nu a formulat cererea de chemare în judecată conform

dispozițiilor legale.

La solicitarea petentului,

cauza a fost repusă pe rol, iar la termenul de judecată din 29 octombrie 2010 acesta

și-a precizat acțiunea, arătând că nu a formulat o cerere de recurs, ci doar reclamă

încălcarea drepturilor și intereselor sale legitime de către magistrații care au

pronunțat hotărârile penale în cauza sa și dorește recuperarea prejudiciului cauzat.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de susținerile petentului și de prevederile legale incidente

în materie, Înalta Curte constată că cererea formulată este inadmisibilă.

Pentru soluționarea problemei

admisibilității prezentei cereri de chemare în judecată trebuie amintite prevederile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 262/2007, potrivit cu care: „orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un

act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată”.

Pe de altă parte, prezintă

relevanță în cauză și art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, care

arată că: „

Persoana vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită

de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns

în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului,

repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea,

se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea

dreptului sau interesului legitim

”.

Din modul confuz de redactare

a prezentei acțiuni, cât și din precizările orale ale petentului, Înalta Curte apreciază

că obiectul acțiunii deduse judecății nu poate fi încadrat în pretențiile concrete

care pot fi analizate de o instanță de contencios administrativ: în speță, este

vorba de modul în care au fost întocmite actele de urmărire penală, împotriva cărora

se plânge petentul, care nu intră sub incidența Legii nr. 554/2004.

Actele de urmărire penală

și hotărârile pronunțate în cauze penale nu sunt acte administrative în sensul prevederilor

Legii nr. 554/2004, iar împotriva acestora pot fi exercitate căile de atac speciale,

reglementate corespunzător de C. proc. pen.

Prezenta acțiune este

inadmisibilă și din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004,

care definește noțiunea de autoritate publică: „orice organ de stat sau al unităților

administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea

unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei

legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut

de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim

de putere publică”.

Or, în prezenta cauză,

petentul a chemat în judecată, în calitate de pârâți, o serie de persoane fizice:

judecători, procurori și funcționari publici ai Ministerului Justiției, care nu

pot fi considerate autorități publice, în raport de prevederile legale enunțate

anterior.

Pe de altă parte, competența

de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 4

pct. 1 C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor Curților de

apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând

fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată,

astfel încât și sub acest aspect cererea petentului este inadmisibilă, urmând a

fi respinsă ca atare.

În plus, Înalta Curte

a avut în vedere respectarea principiului disponibilității părții, specific procesului

civil, în temeiul căruia petentul și-a ales calea procedural (contenciosul administrativ),

prin invocarea temeiului juridic al acțiunii (Legea nr. 554/2004) și a instanței

competente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată

de reclamantul B.G., ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2010.