ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1473/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 ianuarie 2008 reclamantul F.N.I. a chemat în judecată pe pârâtul T.I., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 lei reprezentând despăgubiri pentru faptul că, în calitate de judecător la Tribunalul Arad, pârâtul i-a restituit pe cale administrativă mai multe acțiuni civile, în loc să le înregistreze pe rolul instanței. Ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea chemând în judecată și pe pârâtul O.F., solicitând obligarea în solidar a ambilor pârâți, cu motivarea că cel de-al doilea, în calitate de judecător al unei cauze a reclamantului, nu o administrează în mod corect.

Prin sentința civilă nr. 437 din 6 mai 2008 Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamant cu următoarea motivare: Reclamantul este deținut în Penitenciarul Arad și în perioada anului 1996 a formulat mai multe acțiuni civile, care i-au fost restituite cu mențiunea că are obligația de a le formula în conformitate cu dispozițiile art. 112, art. 114 C. proc. civ. Potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, care are drept de regres împotriva judecătorului care, cu rea credință sau prin gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

O condiție a promovării acțiunii în repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale o constituie stabilirea în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, condiție care nu este îndeplinită în speță. Pe de altă parte, din verificările care s-au efectuat cu privire la cele 17 cereri de chemare în judecată formulate de reclamant, a rezultat că acestea au fost înregistrate în anul 2007 drept cauze civile, însă reclamantul a renunțat la judecată în 15 dintre acestea, iar în două judecata este suspendată. Suspendarea s-a dispus în cele două dosare – numărul 2246/108/2007 și nr.2259/108/2007 - în baza art. 114 alin. (4) C. proc.

civ., pentru că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile privind completarea cererii de chemare în judecată. Tribunalul a mai reținut că nici cererea reclamantului de obligare a pârâtului T.I. la înregistrarea cererilor sale viitoare nu poate fi primită, deoarece aceasta nu constituie o obligație de a face de natură civilă., ci un act de procedură ce trebuie îndeplinit de președintele instanței ori de judecătorul desemnat atribuție de serviciu, potrivit art. 114 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 6 din 15 ianuarie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie curtea de apel a reținut următoarele: Așa cum corect a stabilit prim a instanță, în speță nu sunt întrunite cerințele art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, care prevede posibilitatea persoanei vătămate de a se îndrepta cu acțiune pentru repararea prejudiciului numai împotriva statului. Nu este îndeplinită nici cerința existenței unei hotărâri definitive prin care să se fi stabilit în prealabil răspunderea penală sau disciplinară a judecătorilor chemați în judecată. De asemenea, nu s-a făcut dovada cauzării unui prejudiciu care să antreneze răspunderea civilă delictuală. Mai mult decât atât, conduita reclamantului, care a introdus 17 cereri de chemare în judecată, din care la 15 a renunțat iar 2 au fost suspendat pentru completarea lor, reprezintă o exercitare abuzivă a drepturilor procedurale contrară dispozițiilor art. 723 C. proc.

civ. și art. 3 din Decretul nr. 31/1954. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici: Instanța de apel ca și tribunalul, au reținut greșit că în cauză, ar fi aplicabile dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, deoarece în speță nu este vorba de săvârșirea unei erori judiciare, ci de împiedicarea reclamantului de a avea acces la justiție și la un proces echitabil, prin refuzul primirii cererilor de chemare în judecată contrar art. 3, art. 4, art. 5 și art. 114 C. proc. civ. A introdus, într-adevăr, 17 cereri de chemare în judecată, pe care nu le-a putut susține, deoarece se afla în Penitenciar. Atitudinea sa nu poate fi calificată ca fiind un abuz de drept, din moment ce are o capacitate restrânsă de mișcare, iar, pe de altă parte, acele acțiuni aveau obiecte diferite.

Totodată, a invocat excepția de neconstituționalitate a Decretului nr. 31/1954 ca fiind contrar dispozițiilor art. 1, art. 1, art. 11, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 53, art. 148 și altele din Constituția României și art. 1, art. 5, art. 6, art. 8, art. 10, art. 13, art. 14, art. 15, art. 17, art. 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, cu motivarea că actul normativ menționat împiedică accesul la justiție și la un proces echitabil, în sensul că limitează numărul de cauze chiar dacă au obiecte diferite. În ceea ce privește excepția, aceasta a fost pusă în discuția contradictorie a părților la termenul din 5 martie 2010, iar cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă, constatându-se că excepția invocată nu are legătură cu cauza de față.

Astfel, deși recurentul înțelege să invoce neconstituționalitatea unui act normativ ce figurează în considerentele deciziei curții de apel, susținerile acestuia în legătură cu pretinsa neconstituționalitate a Decretului nr. 31/1954 nu ar putea influența în niciun fel soluția ce se va da în recurs. Curtea de apel a reținut, pe fond, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii materiale a judecătorilor. Referirea la modul abuziv în care reclamantul a înțeles să-și exercite drepturile procedurale, cu trimitere atât la art. 723 C. proc. civ., cât și la art. 3 din Decretul nr. 31/1954, are un caracter adiacent și nu se reflectă în dispozitivul deciziei atacate, câtă vreme reclamantul nu a fost obligat să răspundă pentru exercitarea în chip abuziv a drepturilor procedurale.

În ceea ce privește critica privitoare la neincidența art. 96 din Legea nr. 303/2004, care se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Chiar dacă reclamantul nu a folosit în motivarea cererii sintagma „eroare judiciară”, ceea ce susține prin petitul acțiunii este faptul că, prin modul defectuos în care au procedat judecătorul însărcinat cu primirea cererilor și judecătorul căruia i-a fost repartizată o cauză spre soluționare, aceștia i-au cauzat reclamantului un prejudiciu pentru care, pârâții trebuie să răspundă. Dat fiind că este vorba despre răspunderea materială a unor judecători în legătură cu modul în care înțeleg să administreze justiția, analiza efectuată de curtea de apel, ca și de tribunal, prin prisma art. 96 din Legea nr. 303/2004, are un caracter legal, contrar susținerilor recurentului.

Astfel, câtă vreme legiuitorul a înțeles să reglementeze într-un anume mod această răspundere, limitând motivele și condițiile în care poate interveni, nu s-ar putea ca ignorând prevederile legale incidente, să se extindă această răspundere și la alte situații care exced legii. Referirile recurentului la modul în care este limitat de executarea unei pedepse privative de libertate în susținerea celor 17 cereri de chemare în judecată, precum și cele referitoare la diversitatea obiectului acestor cereri nu reprezintă critici care să se poată încadra în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., text de lege care prevede în mod expres și limitativ motivele pentru care se poate cere casarea ori modificarea unei hotărâri.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menține decizia atacată și în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul F.N.I. împotriva deciziei nr. 6 din data de 15 ianuarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.