ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2529/2013

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 603/108/2008 la Tribunalul Arad, reclamantul O.R.G. a

chemat în judecată în calitate de pârâți Penitenciarul Arad și H.D., solicitând

obligarea acestora la plata de despăgubiri în valoare de 600.000 RON, cu titlu

de daune morale, în Dosarul nr. 104/2008 al judecătorului delegat de la

penitenciar.

În motivare,

reclamantul a arătat că la data de 4 iunie 2007 a depus cererea III/1920 prin

care a solicitat primirea prin „sector vizită" a unui flexor și a unui

extensor pentru că face gimnastică medicală, cerere care nu i-a fost aprobată,

în mod nejustificat, astfel că a formulat acțiune în contencios administrativ

pe care nu a timbrat-o și care a fost trimisă la Judecătoria Arad, instanță

care s-a dezînvestit și a trimis cererea la penitenciar, la judecătorul

delegat.

Judecătorul delegat

i-a admis cererea potrivit încheierii dată în 23 ianuarie 2008, în Dosarul nr.

104/2008.

Reclamantul mai arată

că din cauza acestor întârzierii a avut de suferit, motiv pentru care solicită

acordarea daunelor solicitate.

Prin Sentința civilă

nr. 663 din 7 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 603/108/2008,

Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă exercitată de către reclamantul

O.R.G. și a reținut, în esență, că vinovat pentru tergiversarea admiterii

cererii este chiar reclamantul care s-a adresat unei instanțe care nu era

competentă să judece cererea și nu judecătorului delegat de la penitenciar.

Împotriva Sentinței

civile nr. 663 din 7 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, a declarat

apel reclamantul O.R.G., iar prin Decizia civilă nr. 485 din 8 martie 2011,

pronunțată în Dosarul nr. 1353/59/2010, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca

tardiv, apelul acestuia.

Recursul declarat de

reclamantul O.R.G., împotriva Deciziei civile nr. 485 din 8 martie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis prin Decizia civilă nr.

1771 din 9 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

Dosarul nr. 1353/59/2000, în sensul că decizia civilă recurată a fost casată,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a pronunța

astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de apel a

fost depusă la prima instanță de fond la data de 18 noiembrie 2010, deci

înăuntrul termenului de apel, astfel încât, soluția instanței de apel de

respingere a apelului, ca tardiv, a fost greșită.

Urmare a rejudecării,

Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 161 din 9 octombrie 2012 a constatat

că apelul este nefondat, reținând că din moment ce reclamantului i-a fost

soluționată favorabil, la 23 ianuarie 2008 solicitarea făcută, este

neîntemeiată susținerea acestuia în sensul că, din cauza întârzierii mari (de 6

luni) a avut de suferit, întrucât, așa cum a reținut tribunalul, întârzierea

soluționării cererii de a i se pune la dispoziție un flexor și un extensor, s-a

datorat reclamantului care a adresat în mod greșit cererea instanței de

contencios administrativ și nu judecătorului delegat, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 38-50 din Legea nr. 275/2006.

Raportat la aspectele

arătate, s-a constatat că nu este justificată cererea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral și nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ.,

tribunalul pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Împotriva acestei

decizii, reclamantul a formulat recurs și fără a indica temeiul de drept, a

susținut că decizia este netemeinică și nelegală, solicitând casarea acesteia

și trimiterea cauzei spre o rejudecare corectă.

Astfel, reclamantul

și-a exprimat nemulțumirea față de soluționarea cu întârziere a cererii sale,

considerând că judecătorul delegat a fost obligat de instanța de contencios

administrativ să-i aprobe cererea, iar instanța civilă trebuie să țină cont de

autoritatea hotărârii penale, întrucât s-a dovedit vinovăția persoanei,

existența faptei și vinovatul.

Analizând calea de

atac, prin prisma excepției invocate, Înalta Curte retine următoarele:

Art. 302

1

C. proc. civ. stabilește cuprinsul cererii de recurs, printre care și motivele

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor - lit. c) -

motivare ce se face, conform art. 303 alin. (1), prin însăși cererea de recurs

sau înăuntrul termenului de recurs.

Rezultă astfel că,

declararea recursului trebuie să fie însoțită și de o motivare corespunzătoare,

în sensul arătării cu claritate a acelor critici, circumscrise motivelor de

recurs îngăduite de lege, de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.

Simpla indicare de

către recurentul reclamant a nemulțumirilor sale, fără indicarea în concret a

greșelilor săvârșite de instanța de apel care să permită încadrarea lor

într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nu semnifică o

motivare în sensul art. 303 C. proc. civ., întrucât recurentul s-a mărginit să

expună o succesiune de fapte și afirmații, care nu pot fi structurate din punct

de vedere juridic, făcând imposibilă încadrarea lor într-unul din motivele

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Cum motivele invocate

nu se constituie într-o veritabilă critică a deciziei, recursul este nemotivat

și, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., este sancționat cu

nulitatea.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul O.R.G. împotriva Deciziei nr. 161 din 9 octombrie 2012

a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2013.

Procesat de GGC - DG