ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2529/2013

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 603/108/2008 la Tribunalul Arad, reclamantul O.R.G. a chemat în judecată în calitate de pârâți Penitenciarul Arad și H.D., solicitând obligarea acestora la plata de despăgubiri în valoare de 600.000 RON, cu titlu de daune morale, în Dosarul nr. 104/2008 al judecătorului delegat de la penitenciar. În motivare, reclamantul a arătat că la data de 4 iunie 2007 a depus cererea III/1920 prin care a solicitat primirea prin „sector vizită" a unui flexor și a unui extensor pentru că face gimnastică medicală, cerere care nu i-a fost aprobată, în mod nejustificat, astfel că a formulat acțiune în contencios administrativ pe care nu a timbrat-o și care a fost trimisă la Judecătoria Arad, instanță care s-a dezînvestit și a trimis cererea la penitenciar, la judecătorul delegat.

Judecătorul delegat i-a admis cererea potrivit încheierii dată în 23 ianuarie 2008, în Dosarul nr. 104/2008. Reclamantul mai arată că din cauza acestor întârzierii a avut de suferit, motiv pentru care solicită acordarea daunelor solicitate. Prin Sentința civilă nr. 663 din 7 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 603/108/2008, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă exercitată de către reclamantul O.R.G. și a reținut, în esență, că vinovat pentru tergiversarea admiterii cererii este chiar reclamantul care s-a adresat unei instanțe care nu era competentă să judece cererea și nu judecătorului delegat de la penitenciar. Împotriva Sentinței civile nr. 663 din 7 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, a declarat apel reclamantul O.R.G., iar prin Decizia civilă nr. 485 din 8 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 1353/59/2010, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca tardiv, apelul acestuia.

Recursul declarat de reclamantul O.R.G., împotriva Deciziei civile nr. 485 din 8 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis prin Decizia civilă nr. 1771 din 9 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1353/59/2000, în sensul că decizia civilă recurată a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara. Pentru a pronunța astfel Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că cererea de apel a fost depusă la prima instanță de fond la data de 18 noiembrie 2010, deci înăuntrul termenului de apel, astfel încât, soluția instanței de apel de respingere a apelului, ca tardiv, a fost greșită.

Urmare a rejudecării, Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 161 din 9 octombrie 2012 a constatat că apelul este nefondat, reținând că din moment ce reclamantului i-a fost soluționată favorabil, la 23 ianuarie 2008 solicitarea făcută, este neîntemeiată susținerea acestuia în sensul că, din cauza întârzierii mari (de 6 luni) a avut de suferit, întrucât, așa cum a reținut tribunalul, întârzierea soluționării cererii de a i se pune la dispoziție un flexor și un extensor, s-a datorat reclamantului care a adresat în mod greșit cererea instanței de contencios administrativ și nu judecătorului delegat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 38-50 din Legea nr. 275/2006. Raportat la aspectele arătate, s-a constatat că nu este justificată cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral și nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., tribunalul pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs și fără a indica temeiul de drept, a susținut că decizia este netemeinică și nelegală, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o rejudecare corectă. Astfel, reclamantul și-a exprimat nemulțumirea față de soluționarea cu întârziere a cererii sale, considerând că judecătorul delegat a fost obligat de instanța de contencios administrativ să-i aprobe cererea, iar instanța civilă trebuie să țină cont de autoritatea hotărârii penale, întrucât s-a dovedit vinovăția persoanei, existența faptei și vinovatul. Analizând calea de atac, prin prisma excepției invocate, Înalta Curte retine următoarele: Art. 302 1 C. proc. civ. stabilește cuprinsul cererii de recurs, printre care și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor - lit. c) - motivare ce se face, conform art. 303 alin. (1), prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Rezultă astfel că, declararea recursului trebuie să fie însoțită și de o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, circumscrise motivelor de recurs îngăduite de lege, de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate. Simpla indicare de către recurentul reclamant a nemulțumirilor sale, fără indicarea în concret a greșelilor săvârșite de instanța de apel care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nu semnifică o motivare în sensul art. 303 C. proc. civ., întrucât recurentul s-a mărginit să expună o succesiune de fapte și afirmații, care nu pot fi structurate din punct de vedere juridic, făcând imposibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Cum motivele invocate nu se constituie într-o veritabilă critică a deciziei, recursul este nemotivat și, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., este sancționat cu nulitatea. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul O.R.G. împotriva Deciziei nr. 161 din 9 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2013. Procesat de GGC - DG