ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 966/2016

Prin cererea înregistrată la data

de 06 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5 milioane euro,

cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004.

A solicitat

să fie despăgubit pentru faptul că a fost deposedat abuziv de

apartamentul său și de o serie de bunuri mobile, ce au făcut obiectul

unui contract de donație către fratele său C., iar

instanțele i-au respins acțiunea de revocare a donației în Dosarele

civile nr. x/302/3007 al Judecătoriei sectorului 5 și nr. x/122/2010

al Tribunalului Giurgiu,în mod eronat și provocându-i prejudicii. La data

de 31 iulie 2012, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare,

arătând că a formulat acțiune în despăgubiri împotriva

Statului Român, prin B., întrucât prin defectuoasa și nelegala

soluționare a cauzelor i s-au produs pagube, atât morale, cât și

materiale.

Prin

sentința civilă nr. 281 din 07 martie 2014, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin

cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost

precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român,

prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru

erorile judiciare săvârșite în mai multe procese penale și

civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art.

96 din Legea nr. 303/2004.

Reclamantul a

susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale

și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret

numărul hotărârilor pronunțate în cauzele respective,

fără a depune la dosar respectivele hotărâri și

fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite.

S-a avut în

vedere că simplele nemulțumiri ale reclamantului legate de modul de

soluționare a unor procese în care a avut calitatea de parte deschideau

acestuia posibilitatea de a uza de căile de atac prevăzute de lege

împotriva hotărârilor respective, răspunderea statului neputând fi

antrenată decât în cazurile limitativ prevăzute de lege și sub

rezerva îndeplinirii cerințelor legale.

Cu privire la

răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în

procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în

condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Reclamantul nu a probat

faptul că ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și

nici că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea

privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța

procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de

revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin

hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal,

respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

În ceea ce

privește răspunderea statului pentru erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi

antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul

în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a

judecătorului sau procurorului pentru o faptă

săvârșită în cursul judecății procesului și

dacă această faptă este de natură să determine o

eroare judiciară.

În

cauză, reclamantul nu a depus la dosar nicio hotărâre definitivă

prin care să se fi atras răspunderea penală sau

disciplinară a vreunui judecător sau a vreunui procuror pentru o

faptă săvârșită în cursul judecății unui proces în

care acesta a avut calitatea de parte și, ca atare, nu se poate vorbi

despre o „eroare judiciară” care să atragă răspunderea

statului.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., arătând că Statul

Român este dator a repara prin acordarea pretențiilor solicitate de

către o persoană ce s-a considerat păgubită prin

neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de

către funcționarii publici, fie cu statut obișnuit, fie cu

statut special, salariați ai statului, atâta timp cât în practica

instanțelor din România nu a existat și nu există formulate

acțiuni în regres formulate de Statul Român, potrivit legii, nici chiar în

cazurile când au fost pronunțate condamnări la Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în acest sens.

Curtea de

Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, prin Decizia nr. 234/A din 12 mai 2015 a respins apelul

reclamantului, ca nefondat.

Instanța

de apel, pe baza informațiilor obținute din sistemul informatic Ecris,

a stabilit istoricul litigiilor reclamantului, referitoare la bunul imobil ce a

făcut obiectul contractului de donație, de a căror

soluționare este nemulțumit. Astfel, prin acțiunea

înregistrată la data de 02 februarie 2007 sub nr. x/302/2007 pe rolul

Judecătoriei sectorului 5, reclamantul A. a chemat în judecată pe

pârâtul (din acea cauză) C., solicitând instanței pronunțarea

unei sentințe prin care să se dispună revocarea contractului de

donație autentificat din 12 octombrie 2004 de B.N.P., D., pentru

nerespectarea dreptului de uzufruct viager al reclamantului și pentru

ingratitudine.

Prin

sentința civilă nr. 1642 din 14 martie 2007, Judecătoria

sectorului 5 București a admis excepția necompetenței

teritoriale a acestei instanțe, invocată de pârât și, pe cale de

consecință, a dispus declinarea competenței

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Bolintin Vale.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, iar prin Decizia civilă

nr. 770/R din 18 mai 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a dispus respingerea recursului, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a

formulat contestație în anulare reclamantul, iar prin Decizia civilă nr.

1655/R din 5 noiembrie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins-o, ca neîntemeiată.

Cererea de

revizuire declarată de reclamant împotriva deciziei pronunțată

de tribunal în calea extraordinară a contestației în anulare a fost respinsă,

ca inadmisibilă, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 897/R

din 9 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, soluția prin care Judecătoria sectorului 5

București a dispus declinarea competenței soluționării

cauzei în favoarea Judecătoriei Bolintin Vale rămânând, astfel,

definitivă și irevocabilă.

La data de 28

mai 2008 s-a înregistrat pe rolul aceleiași judecătorii, sub nr. x/302/2008,

o altă acțiune, prin care același reclamant A. a chemat în judecată

pe același pârât C., solicitând instanței pronunțarea unei

sentințe prin care să se dispună revocarea aceluiași

contract de donație, autentificat din 13 octombrie 1993, pentru

neîndeplinirea obligațiilor asumate de pârât prin acest contract. Prin

încheierea pronunțată în ședința publică de la 12

noiembrie 2008, Judecătoria Bolintin Vale a dispus în baza

dispozițiilor art. 163 C. proc. cv. admiterea excepției de

litispendență, invocată din oficiu și atașarea la Dosarul

nr. x/302/2007 a Dosarului nr. x/302/2008, reținând că există

între acestea identitate cu privire la părți, obiect și

cauză.

Soluționând

pe fond acțiunile formulate de reclamant, Judecătoria Bolintin Vale a

pronunțat sentința civilă nr. 780 din 18 martie 2009, prin care

a admis aceste acțiuni, a dispus revocarea contractului de donație din

12 octombrie 2004 autentificat de B.N.P., D.; a repus părțile în

situația anterioară încheierii contractului, bunul imobil urmând

să reintre în proprietatea și folosința exclusivă a

reclamantului și a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 2008,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâtul C., calificat de tribunal ca

fiind apel.

Prin Decizia civilă

nr. 13 din 21 ianuarie 2010 Tribunalul Giurgiu a dispus admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul

respingerii acțiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată. Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că în mod eronat instanța

fondului a constatat nerespectarea culpabilă a condiției

contractuale, câtă vreme din dovezi nu a rezultat cu certitudine și

în mod elocvent faptul că pârâtul, după încheierea contractului, nu a

permis folosința imobilului de către donatorul reclamant sau a

intervenit în mod abuziv în această folosință.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, iar Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

civilă nr. 647 din 03 mai 2010, a respins recursul, ca nefondat. Pentru a

decide astfel, instanța a reținut că nu se poate critica în

recurs modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriile

administrate în cauză și că aceasta a analizat neîndeplinirea

sarcinii impuse prin donație pârâtului (respectarea dreptului de uzufruct

al reclamantului asupra întregului imobil) și motivele de ingratitudine

invocate de reclamant, ca și cauze distincte de revocare a donației.

Împotriva Deciziei

civile nr. 13 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Giurgiu, reclamantul a

exercitat și calea de atac a revizuirii, care a fost respinsă prin Decizia

civilă nr. 32 din 11 martie 2011 pronunțată de Tribunalul

Giurgiu, secția civilă, în Dosarul nr. x/122/2010.

Prin Decizia civilă

nr. 538 din 25 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a constatat nule

precizările la recurs depuse peste termenul legal, a constatat nul

recursul formulat de revizuentul A., împotriva Deciziei civile nr. 32 din 11

martie 2011, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/122/2010

și a respins, ca inadmisibile, cererile noi de chemare în judecată

formulate în recurs.

Împotriva

acestei decizii, la data de 03 aprilie 2013 a formulat contestație în

anulare contestatorul A., care a fost respinsă prin Decizia civilă nr.

139 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, în Dosar nr. x/2/2013.

Împotriva

acestei din urmă decizii, reclamantul a formulat cerere de revizuire, care

a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 1163 din 02 septembrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosar nr. x/2/2014.

În prezenta

cauză, recurentul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român

și plata de despăgubiri pentru nelegala soluționare a cauzelor

sale pe parcursul derulării litigiilor anterior menționate.

Curtea de

apel a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor

și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele

penale, precum și în alte procese decât cele penale este reglementată

de Legea nr. 303/2004 și de C. proc. pen.

Din analiza

textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, temeiul de drept

invocat de către reclamant și art. 504 C. proc. pen., în forma în

vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi

formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze

juridice distincte și anume: - acțiunea în despăgubiri

formulată de partea care a fost vătămată prin

săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca

temei atât dispozițiile art. 504 C. proc. pen., cât și art. 96 alin.

(1) și (4) din Legea nr. 303/2004; - acțiunea în regres a statului

împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă

acțiunii în despăgubiri formulată de parte.

Prin urmare, instanța

de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile

judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea lor doar în

cazurile unei condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei

arestări nelegale a unei persoane. Or, reclamantul nu a afirmat și,

cu atât mai mult, dovedit, că s-ar afla într-una din aceste situații

(să fi fost condamnat sau arestat).

Cât

privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale, Curtea de apel a

reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în

prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală

sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății

procesului și dacă această faptă este de natură

să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul nu a afirmat

și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea

hotărâri.

Față

considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și

legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a

respins apelul, ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., invocând ca motive de recurs

dispozițiile art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că prin demersul judiciar a

solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru îndeplinirea

defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către judecători,

care nu i-au dat câștig de cauză în acțiunea civilă având

ca obiect revocare donație.

În opinia

recurentului, instanța nu a acordat ce a cerut și a reținut

greșit că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru revocarea

contractului de donație, deși a dovedit prejudiciul, existența

faptei ilicite și vinovăția pârâtului C., fiind astfel incidente

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

O altă

critică formulată, întemeiată de recurent pe art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., este aceea că au fost încălcate normele de

competență teritorială întrucât imobilul în litigiu se află

în sectorul 5 București și, prin urmare, Judecătoriei sectorului

5 București îi revenea competența de soluționarea cauzei,în

primă instanță, iar apelul trebuia soluționat de către

Tribunalul București. Critică faptul că instanța nu a

administrat probe și deși a fost citat la instanța

anterioară pentru recurs, cei trei judecători au calificat calea de

atac ca fiind apel și nu i-au acordat timpul necesar pentru a formula

apărări în apel. Recurentul critică și modul în care

instanțele au stabilit situația de fapt în litigiul având ca obiect

revocarea donației, arătând că a fost reintegrat în apartamentul

său prin hotărâre judecătorească și în mod greșit

s-a reținut că nu a făcut dovada ingratitudinii intimatului.

Altă

critică formulată de recurent este aceea că doi membrii ai

completului de judecată s-au pronunțat și în alte cauze pe care

le-a avut în instanță, iar această situație de

incompatibilitate a fost ignorată de către judecătorii apelului.

Un alt motiv

de recurs este acela că judecătorii nu au cercetat mențiunile Ecris,

din care rezulta că a solicitat ordin de protecție deoarece a fost

amenințat cu moartea de către C., persoană care îl

amenință continuu.

Recurentul a

susținut că este îndreptățit la despăgubirile pe care

le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției

României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei

asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare

pronunțată împotriva unuia dintre magistrații care au judecat

cauza. Totodată, termenul de prescripție de 1 an de zile este

discriminatoriu față de alte termene din dreptul civil și este

imposibil de exercitat o acțiune în acest termen, datorită duratei

procesului. În acest sens, recurentul susține că nu a avut parte de

celeritate la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, așa cum este

acesta înțeles și interpretat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Solicită

admiterea recursului, a acțiunii astfel cum a fost precizată, să

fie antrenată răspunderea Statului Român și să fie obligat

la plata de despăgubiri decurgând din, în opinia sa, defectuoasa și

nelegala soluționare a cauzelor sale, ce i-au cauzat prejudicii morale

și materiale.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot

fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Recurentul a

formulat critici privitoare la încălcarea normelor de competență

teritorială a instanței ce a soluționat acțiunea

civilă având ca obiect revocarea donației, apreciind că, în

raport de locul situării imobilului, competența de soluționare a

cauzei în fond revenea Judecătoriei sectorului 5, iar apelul trebuia

soluționat de Tribunalul București. Critica încadrată de

recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. nu poate face obiect al controlului judiciar în prezenta cauză.

Dispozițiile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ. prevăd, într-adevăr, că se poate

solicita casarea unei hotărâri în situația în care hotărârea s-a

dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Textul legal vizează

încălcarea normelor de competență de ordine publică, aflate

sub protecția nulității absolute.

În

speță, recurentul formulează critici în legătură cu încălcarea

unor norme de competență teritorială în cadrul unui alt proces,

derulat anterior în contradictoriu cu pârâtul C. ce a avut ca obiect revocare contract

de donație, recurentul susținând că acțiunea

respectivă a fost soluționată greșit, în raport de locul

situării imobilului, de Tribunalul Giurgiu și nu de Judecătoria

sectorului 5 București.

Aceste

nereguli procedurale, însă, nu privesc litigiul pendinte, iar

instanța de recurs nu poate exercita în privința acestor critici

controlul judiciar în raport de obiectul învestirii sale în prezenta

cauză, atât timp cât susținerile recurentului nu se circumscriu unor

critici de nelegalitate care să vizeze soluția pronunțată

prin decizia instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, acesta a

indicat ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 3 C. proc.

civ.

Aspectele

învederate de recurent nu au legătură cu decizia atacată și

se situează în afara prerogativelor instanței de recurs atât timp cât

se raportează în mod explicit la încălcarea normelor de

competență într-un litigiu anterior soluționat irevocabil,în

privința căruia hotărârea de declinare a competenței în

favoarea Judecătoriei Bolintin Vale a rămas definitivă prin

respingerea căilor de atac formulate de reclamant, beneficiind de

autoritate de lucru judecat.

Or,

condiția esențială a motivării recursului implică

determinarea greșelilor imputate instanței în raport de soluția

pronunțată în privința cererii cu care a fost investită

și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., cerință care nu

este satisfăcută de conținutul acestui motiv de recurs,deoarece susținerile

formulate nu au legătură cu soluția și argumentația

logico-juridică avută în vedere de instanța de apel, context în

care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de

art. 304 C. proc. civ.

Critica recurentului

privitoare la faptul că instanța nu a acordat ce a cerut, întrucât a

reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru

atragerea răspunderii civile a Statului Român, încadrată de recurent

în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., de

asemenea, nu poate fi primită.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. modificarea

hotărârii poate fi solicitată pentru motivul de nelegalitate care

vizează ipoteza în care instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Motivul de

recurs menționat nu poate fi invocat decât în situația în care

instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului

cererii, schimbând soluția și acordând, în acest caz, mai mult decât

s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

În

speță, recurentul formulează critici în sensul că

instanța nu a acordat ceea ce a cerut, situație care nu se

circumscrie textului legal invocat ca motiv de recurs. Pe de altă parte,

soluția atacată cu prezentul recurs a fost de respingere a apelului,

ca nefondat, context în care Curtea de apel nu a schimbat soluția

fondului, acordând mai mult decât s-a cerut - plus petita sau ceea ce nu s-a

cerut - extra petita.

Această

critică nu poate fi încadrată și cenzurată nici din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neconstituind, în fapt, un motiv de

nelegalitate, întrucât reclamantul, în susținerea acestui motiv de recurs,dezvoltă

aspecte prin care își exprimă nemulțumirea cu privire la modul

în care instanțele au interpretat probele și au stabilit o

anumită situație de fapt în legătură cu neîndeplinirea condițiilor

referitoare la existența prejudiciului, a vinovăției și a

faptei ilicite în ceea ce îl privește pe numitul C., aspecte care nu se

identifică în prezentul litigiu, ci în cadrul unui alt procesdemarat de

către reclamant ce a avut ca obiect revocare donație.

Astfel,

susținerile invederate de recurent privind ingratitudinea numitului C.

și starea de nevoie în care el se află, ori cele care vizează

ordin de protecție solicitat împotriva lui C. și reintegrarea sa,

prin hotărâre judecătorească, în apartamentul ce a făcut

obiectul donației privesc circumstanțe care țin de configurarea

situației de fapt în litigiul ce a avut ca obiect revocarea donației

și nu pot fi circumscrise vreunui motiv de nelegalitate a deciziei recurate

în prezenta speță. Drept urmare, aceste critici nu sunt susceptibile

de cenzură în prezentul recurs deoarece, astfel cum s-a arătat în

precedent, se referă la hotărârile pronunțate în litigiul având

ca obiect revocarea donației, diferit de cel din prezenta cauză.

Recurentul a formulat

critici și în legătură cu starea de incompatibilitate a

judecătorilor care au pronunțat hotărârea recurată.

Recurentul a arătat că membrii completului de judecată,

respectiv doamnele judecător E. și F. aflau în situație de incompatibilitate

determinată de faptul că au judecat și alte cauze în care recurentul

era parte, unele dintre aceste litigii derulându-se pe timpul cât

judecătorii respectiviau activat ca magistrați la Tribunalul

București.

Această

critică, deși susceptibilă de a fi încadrată în dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere când, prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 105 alin.

(1) C. proc. civ. actele de procedură îndeplinite

de un judecător cu încălcarea normelor de competență de

ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condițiile

prevăzute de lege, iar în conformitate cu alin. (2) actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar

necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin

anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege,

vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Dispozițiile

art. 24 C. proc. civ. prevăd că judecătorul care a

pronunțat o hotărâre pe fondul unei cauze nu poate lua parte la

judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de

rejudecare după casare. Norma are caracter imperativ, iar nerespectarea acesteia

atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate în aceste

condiții și poate fi invocată de părți sau din oficiu

în orice stare a procesului, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Cazurile de

incompatibilitate sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse

prin analogie. Pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să

fi pronunțat în cauză o hotărâre prin care se dezleagă o problemă

litigioasă, de natură să dezinvestească instanța.

Înalta Curte

constată că în prezenta speță nu se verifică

existența unei situații de incompatibilitate în sensul art. 24 C.

proc. civ., întrucât cei doi magistrați nu au participat la judecata prezentei

cauze în primă instanță sau într-un ciclu procesual anterior,

astfel încât critica recurentului pe acest aspect este nefondată.

În raport de

prevederile constituționale, recurentul și-a exprimat

nemulțumirea în legătură cu împrejurarea că instanțele

de fond i-au respins acțiunea, deși Statul Român era dator să

răspundă pentru fapta magistraților, ce nu i-au dat câștig

de cauză în demersul judiciar pentru revocarea donației. În opinia

sa, plata acestor despăgubiri nu era condiționată de

existența unei hotărâri de condamnare sau disciplinară pronunțată

împotriva acelor judecători.

Critica

recurentului nu este fondată.

Antrenarea

răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la

existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv

și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior,

ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța de apel a reținut

corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de

drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de

lege.

Pe de

altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că

angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale poate avea loc doar

dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a

judecătorului sau procurorului pentru o faptă

săvârșită în cursul judecății procesului și

dacă această faptă este de natură să determine o

eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a afirmat și nu

a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri, astfel încât s-a

reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de textul

normativ.

Afirmația

recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe

dispozițiile constituționale, iar legea fundamentală nu

condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a

răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați

de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată

împotriva unui magistrat, nu poate fi primită.

Răspunderea

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată

principial în art. 52 alin. (3) din Constituția României, unde se prevede:

„Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare. Răspunderea statului este stabilită

în condițiile legii și nu înlătură răspunderea

magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință

sau gravă neglijență”.

În acest

context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul

constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile

imperative pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare în general, precum și regulile aplicabile în

materie în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât

cele penale. În ce privește cazurile în care persoana

vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin

erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din

legea specială se completează cu reglementările art. 504-507 C.

proc. pen.

Contrar

susținerilor recurentului, Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor condiționează exercitarea

dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea

răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte

procese decât cele penale de existența unei hotărâri

judecătorești prin care să se fi statuat, în prealabil, în

privința răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a

magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul

judecății procesului, faptă de natură să determine o

eroare judiciară. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni în

despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, reclamantul

trebuie să dovedească existența condițiilor angajării

răspunderii civile delictuale, precum și a unor condiții impuse

de norma specială, respectiv să existe o hotărâre

definitivă care să stabilească răspunderea penală sau

disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului,

respectiv ca eroarea pretinsă să se fi produs în timpul unei

proceduri judiciare.

Or, în

speța de față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele

și soluția instanței de apel relativ la inexistența

condițiilor angajării răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea

condiției referitoare la existența unei hotărâri de atragere a

răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru

fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului

său.Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive

este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi

primită atât timp cât răspunderea Statului este

circumscrisăipotezelor avute în vedere de legiuitor,dispoziția

constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea

răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se

în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i

justifice prezentul demers judiciar.

Cât

privește critica referitoare la caracterul neconstituțional și

discriminatoriu al termenului de prescripție de 1 an prevăzut de

dispozițiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 se constată

că susținerea recurentului este străină de considerentele

deciziei recurate, deoarece în apel nu a fost invocată și nici

supusă dezbaterii excepția prescripției dreptului la

acțiunea îndreptată împotriva statului ce răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare. În consecință,

această critică nevizând soluția și argumentația

instanței de apel nu poate fi supusă analizei în recurs, neputând fi

încadrată în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Recurentul a

reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale

într-un termen rezonabil. Susținerea reclamantului nu poate fi

primită, deoarece în aprecierea caracterului rezonabil al procedurii se

impune a se examina întregul demers judiciar derulat, începând cu data

introducerii cererii introductive la instanță, apreciere ce se realizată,în

sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor

Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere

criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios

european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei,

comportamentul reclamantului și al autorităților competente,

precum și al importanței pentru părți a obiectului

procedurii (a se vedea, spre exemplu hotărârile pronunțate în cauzele

Pierazzini împotriva Italiei, parag. 16, Frydlender împotriva Franței, parag.

43, Comingersoll împotriva Portugaliei, parag. 19). În prezenta cauză,

procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale

a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se

circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul

soluționării cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea

procedurii datorate autorităților judiciare competente pentru a

conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 pct.

1 din Convenția europeană.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia instanței

de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă

a dispozițiilor legale în materie, drept pentru care în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantului A.

și va menține decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 234/A din

12 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2016.