ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 966/2016

Decizia nr. 966/2016 Prin cererea înregistrată la data de 06 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5 milioane euro, cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004. A solicitat să fie despăgubit pentru faptul că a fost deposedat abuziv de apartamentul său și de o serie de bunuri mobile, ce au făcut obiectul unui contract de donație către fratele său C., iar instanțele i-au respins acțiunea de revocare a donației în Dosarele civile nr. x/302/3007 al Judecătoriei sectorului 5 și nr. x/122/2010 al Tribunalului Giurgiu,în mod eronat și provocându-i prejudicii.

La data de 31 iulie 2012, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că a formulat acțiune în despăgubiri împotriva Statului Român, prin B., întrucât prin defectuoasa și nelegala soluționare a cauzelor i s-au produs pagube, atât morale, cât și materiale. Prin sentința civilă nr. 281 din 07 martie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Reclamantul a susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite. S-a avut în vedere că simplele nemulțumiri ale reclamantului legate de modul de soluționare a unor procese în care a avut calitatea de parte deschideau acestuia posibilitatea de a uza de căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor respective, răspunderea statului neputând fi antrenată decât în cazurile limitativ prevăzute de lege și sub rezerva îndeplinirii cerințelor legale. Cu privire la răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

În ceea ce privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În cauză, reclamantul nu a depus la dosar nicio hotărâre definitivă prin care să se fi atras răspunderea penală sau disciplinară a vreunui judecător sau a vreunui procuror pentru o faptă săvârșită în cursul judecății unui proces în care acesta a avut calitatea de parte și, ca atare, nu se poate vorbi despre o „eroare judiciară” care să atragă răspunderea statului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., arătând că Statul Român este dator a repara prin acordarea pretențiilor solicitate de către o persoană ce s-a considerat păgubită prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către funcționarii publici, fie cu statut obișnuit, fie cu statut special, salariați ai statului, atâta timp cât în practica instanțelor din România nu a existat și nu există formulate acțiuni în regres formulate de Statul Român, potrivit legii, nici chiar în cazurile când au fost pronunțate condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în acest sens. Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 234/A din 12 mai 2015 a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Instanța de apel, pe baza informațiilor obținute din sistemul informatic Ecris, a stabilit istoricul litigiilor reclamantului, referitoare la bunul imobil ce a făcut obiectul contractului de donație, de a căror soluționare este nemulțumit. Astfel, prin acțiunea înregistrată la data de 02 februarie 2007 sub nr. x/302/2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul (din acea cauză) C., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună revocarea contractului de donație autentificat din 12 octombrie 2004 de B.N.P., D., pentru nerespectarea dreptului de uzufruct viager al reclamantului și pentru ingratitudine. Prin sentința civilă nr. 1642 din 14 martie 2007, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de pârât și, pe cale de consecință, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Bolintin Vale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 770/R din 18 mai 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus respingerea recursului, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 1655/R din 5 noiembrie 2007 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins-o, ca neîntemeiată. Cererea de revizuire declarată de reclamant împotriva deciziei pronunțată de tribunal în calea extraordinară a contestației în anulare a fost respinsă, ca inadmisibilă, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 897/R din 9 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, soluția prin care Judecătoria sectorului 5 București a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Bolintin Vale rămânând, astfel, definitivă și irevocabilă.

La data de 28 mai 2008 s-a înregistrat pe rolul aceleiași judecătorii, sub nr. x/302/2008, o altă acțiune, prin care același reclamant A. a chemat în judecată pe același pârât C., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună revocarea aceluiași contract de donație, autentificat din 13 octombrie 1993, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de pârât prin acest contract. Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 12 noiembrie 2008, Judecătoria Bolintin Vale a dispus în baza dispozițiilor art. 163 C. proc. cv. admiterea excepției de litispendență, invocată din oficiu și atașarea la Dosarul nr. x/302/2007 a Dosarului nr. x/302/2008, reținând că există între acestea identitate cu privire la părți, obiect și cauză.

Soluționând pe fond acțiunile formulate de reclamant, Judecătoria Bolintin Vale a pronunțat sentința civilă nr. 780 din 18 martie 2009, prin care a admis aceste acțiuni, a dispus revocarea contractului de donație din 12 octombrie 2004 autentificat de B.N.P., D.; a repus părțile în situația anterioară încheierii contractului, bunul imobil urmând să reintre în proprietatea și folosința exclusivă a reclamantului și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2008,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul C., calificat de tribunal ca fiind apel. Prin Decizia civilă nr. 13 din 21 ianuarie 2010 Tribunalul Giurgiu a dispus admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că în mod eronat instanța fondului a constatat nerespectarea culpabilă a condiției contractuale, câtă vreme din dovezi nu a rezultat cu certitudine și în mod elocvent faptul că pârâtul, după încheierea contractului, nu a permis folosința imobilului de către donatorul reclamant sau a intervenit în mod abuziv în această folosință. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 647 din 03 mai 2010, a respins recursul, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că nu se poate critica în recurs modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriile administrate în cauză și că aceasta a analizat neîndeplinirea sarcinii impuse prin donație pârâtului (respectarea dreptului de uzufruct al reclamantului asupra întregului imobil) și motivele de ingratitudine invocate de reclamant, ca și cauze distincte de revocare a donației. Împotriva Deciziei civile nr. 13 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Giurgiu, reclamantul a exercitat și calea de atac a revizuirii, care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 32 din 11 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în Dosarul nr. x/122/2010.

Prin Decizia civilă nr. 538 din 25 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a constatat nule precizările la recurs depuse peste termenul legal, a constatat nul recursul formulat de revizuentul A., împotriva Deciziei civile nr. 32 din 11 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. x/122/2010 și a respins, ca inadmisibile, cererile noi de chemare în judecată formulate în recurs. Împotriva acestei decizii, la data de 03 aprilie 2013 a formulat contestație în anulare contestatorul A., care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 139 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosar nr. x/2/2013.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 1163 din 02 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosar nr. x/2/2014. În prezenta cauză, recurentul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român și plata de despăgubiri pentru nelegala soluționare a cauzelor sale pe parcursul derulării litigiilor anterior menționate. Curtea de apel a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale este reglementată de Legea nr. 303/2004 și de C. proc.

pen. Din analiza textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, temeiul de drept invocat de către reclamant și art. 504 C. proc. pen., în forma în vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume: - acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C. proc. pen., cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004; - acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte. Prin urmare, instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea lor doar în cazurile unei condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei arestări nelegale a unei persoane.

Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, că s-ar afla într-una din aceste situații (să fi fost condamnat sau arestat). Cât privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, Curtea de apel a reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea hotărâri. Față considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., invocând ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că prin demersul judiciar a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către judecători, care nu i-au dat câștig de cauză în acțiunea civilă având ca obiect revocare donație. În opinia recurentului, instanța nu a acordat ce a cerut și a reținut greșit că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru revocarea contractului de donație, deși a dovedit prejudiciul, existența faptei ilicite și vinovăția pârâtului C., fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. O altă critică formulată, întemeiată de recurent pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este aceea că au fost încălcate normele de competență teritorială întrucât imobilul în litigiu se află în sectorul 5 București și, prin urmare, Judecătoriei sectorului 5 București îi revenea competența de soluționarea cauzei,în primă instanță, iar apelul trebuia soluționat de către Tribunalul București. Critică faptul că instanța nu a administrat probe și deși a fost citat la instanța anterioară pentru recurs, cei trei judecători au calificat calea de atac ca fiind apel și nu i-au acordat timpul necesar pentru a formula apărări în apel. Recurentul critică și modul în care instanțele au stabilit situația de fapt în litigiul având ca obiect revocarea donației, arătând că a fost reintegrat în apartamentul său prin hotărâre judecătorească și în mod greșit s-a reținut că nu a făcut dovada ingratitudinii intimatului.

Altă critică formulată de recurent este aceea că doi membrii ai completului de judecată s-au pronunțat și în alte cauze pe care le-a avut în instanță, iar această situație de incompatibilitate a fost ignorată de către judecătorii apelului. Un alt motiv de recurs este acela că judecătorii nu au cercetat mențiunile Ecris, din care rezulta că a solicitat ordin de protecție deoarece a fost amenințat cu moartea de către C., persoană care îl amenință continuu. Recurentul a susținut că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre magistrații care au judecat cauza.

Totodată, termenul de prescripție de 1 an de zile este discriminatoriu față de alte termene din dreptul civil și este imposibil de exercitat o acțiune în acest termen, datorită duratei procesului. În acest sens, recurentul susține că nu a avut parte de celeritate la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, așa cum este acesta înțeles și interpretat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Solicită admiterea recursului, a acțiunii astfel cum a fost precizată, să fie antrenată răspunderea Statului Român și să fie obligat la plata de despăgubiri decurgând din, în opinia sa, defectuoasa și nelegala soluționare a cauzelor sale, ce i-au cauzat prejudicii morale și materiale. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul a formulat critici privitoare la încălcarea normelor de competență teritorială a instanței ce a soluționat acțiunea civilă având ca obiect revocarea donației, apreciind că, în raport de locul situării imobilului, competența de soluționare a cauzei în fond revenea Judecătoriei sectorului 5, iar apelul trebuia soluționat de Tribunalul București. Critica încadrată de recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate face obiect al controlului judiciar în prezenta cauză. Dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. prevăd, într-adevăr, că se poate solicita casarea unei hotărâri în situația în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Textul legal vizează încălcarea normelor de competență de ordine publică, aflate sub protecția nulității absolute. În speță, recurentul formulează critici în legătură cu încălcarea unor norme de competență teritorială în cadrul unui alt proces, derulat anterior în contradictoriu cu pârâtul C. ce a avut ca obiect revocare contract de donație, recurentul susținând că acțiunea respectivă a fost soluționată greșit, în raport de locul situării imobilului, de Tribunalul Giurgiu și nu de Judecătoria sectorului 5 București.

Aceste nereguli procedurale, însă, nu privesc litigiul pendinte, iar instanța de recurs nu poate exercita în privința acestor critici controlul judiciar în raport de obiectul învestirii sale în prezenta cauză, atât timp cât susținerile recurentului nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze soluția pronunțată prin decizia instanței de apel, chiar dacă, în mod formal, acesta a indicat ca temei de drept motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurent nu au legătură cu decizia atacată și se situează în afara prerogativelor instanței de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la încălcarea normelor de competență într-un litigiu anterior soluționat irevocabil,în privința căruia hotărârea de declinare a competenței în favoarea Judecătoriei Bolintin Vale a rămas definitivă prin respingerea căilor de atac formulate de reclamant, beneficiind de autoritate de lucru judecat.

Or, condiția esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor imputate instanței în raport de soluția pronunțată în privința cererii cu care a fost investită și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., cerință care nu este satisfăcută de conținutul acestui motiv de recurs,deoarece susținerile formulate nu au legătură cu soluția și argumentația logico-juridică avută în vedere de instanța de apel, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 304 C. proc. civ. Critica recurentului privitoare la faptul că instanța nu a acordat ce a cerut, întrucât a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile a Statului Român, încadrată de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., de asemenea, nu poate fi primită. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. modificarea hotărârii poate fi solicitată pentru motivul de nelegalitate care vizează ipoteza în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Motivul de recurs menționat nu poate fi invocat decât în situația în care instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii, schimbând soluția și acordând, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut. În speță, recurentul formulează critici în sensul că instanța nu a acordat ceea ce a cerut, situație care nu se circumscrie textului legal invocat ca motiv de recurs. Pe de altă parte, soluția atacată cu prezentul recurs a fost de respingere a apelului, ca nefondat, context în care Curtea de apel nu a schimbat soluția fondului, acordând mai mult decât s-a cerut - plus petita sau ceea ce nu s-a cerut - extra petita.

Această critică nu poate fi încadrată și cenzurată nici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neconstituind, în fapt, un motiv de nelegalitate, întrucât reclamantul, în susținerea acestui motiv de recurs,dezvoltă aspecte prin care își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanțele au interpretat probele și au stabilit o anumită situație de fapt în legătură cu neîndeplinirea condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a vinovăției și a faptei ilicite în ceea ce îl privește pe numitul C., aspecte care nu se identifică în prezentul litigiu, ci în cadrul unui alt procesdemarat de către reclamant ce a avut ca obiect revocare donație.

Astfel, susținerile invederate de recurent privind ingratitudinea numitului C. și starea de nevoie în care el se află, ori cele care vizează ordin de protecție solicitat împotriva lui C. și reintegrarea sa, prin hotărâre judecătorească, în apartamentul ce a făcut obiectul donației privesc circumstanțe care țin de configurarea situației de fapt în litigiul ce a avut ca obiect revocarea donației și nu pot fi circumscrise vreunui motiv de nelegalitate a deciziei recurate în prezenta speță. Drept urmare, aceste critici nu sunt susceptibile de cenzură în prezentul recurs deoarece, astfel cum s-a arătat în precedent, se referă la hotărârile pronunțate în litigiul având ca obiect revocarea donației, diferit de cel din prezenta cauză.

Recurentul a formulat critici și în legătură cu starea de incompatibilitate a judecătorilor care au pronunțat hotărârea recurată. Recurentul a arătat că membrii completului de judecată, respectiv doamnele judecător E. și F. aflau în situație de incompatibilitate determinată de faptul că au judecat și alte cauze în care recurentul era parte, unele dintre aceste litigii derulându-se pe timpul cât judecătorii respectiviau activat ca magistrați la Tribunalul București. Această critică, deși susceptibilă de a fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. proc. civ. actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege, iar în conformitate cu alin. (2) actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie. Dispozițiile art. 24 C. proc. civ. prevăd că judecătorul care a pronunțat o hotărâre pe fondul unei cauze nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare.

Norma are caracter imperativ, iar nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate în aceste condiții și poate fi invocată de părți sau din oficiu în orice stare a procesului, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie. Pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunțat în cauză o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natură să dezinvestească instanța. Înalta Curte constată că în prezenta speță nu se verifică existența unei situații de incompatibilitate în sensul art. 24 C. proc. civ., întrucât cei doi magistrați nu au participat la judecata prezentei cauze în primă instanță sau într-un ciclu procesual anterior, astfel încât critica recurentului pe acest aspect este nefondată.

În raport de prevederile constituționale, recurentul și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu împrejurarea că instanțele de fond i-au respins acțiunea, deși Statul Român era dator să răspundă pentru fapta magistraților, ce nu i-au dat câștig de cauză în demersul judiciar pentru revocarea donației. În opinia sa, plata acestor despăgubiri nu era condiționată de existența unei hotărâri de condamnare sau disciplinară pronunțată împotriva acelor judecători. Critica recurentului nu este fondată. Antrenarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei.

Instanța de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege. Pe de altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri, astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de textul normativ.

Afirmația recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale, iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu poate fi primită. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial în art. 52 alin. (3) din Constituția României, unde se prevede: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”.

În acest context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, precum și regulile aplicabile în materie în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din legea specială se completează cu reglementările art. 504-507 C. proc. pen.

Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi statuat, în prealabil, în privința răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, faptă de natură să determine o eroare judiciară.

Prin urmare, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, reclamantul trebuie să dovedească existența condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, precum și a unor condiții impuse de norma specială, respectiv să existe o hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se fi produs în timpul unei proceduri judiciare.

Or, în speța de față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului său.Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât răspunderea Statului este circumscrisăipotezelor avute în vedere de legiuitor,dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i justifice prezentul demers judiciar.

Cât privește critica referitoare la caracterul neconstituțional și discriminatoriu al termenului de prescripție de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 se constată că susținerea recurentului este străină de considerentele deciziei recurate, deoarece în apel nu a fost invocată și nici supusă dezbaterii excepția prescripției dreptului la acțiunea îndreptată împotriva statului ce răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare. În consecință, această critică nevizând soluția și argumentația instanței de apel nu poate fi supusă analizei în recurs, neputând fi încadrată în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recurentul a reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen rezonabil.

Susținerea reclamantului nu poate fi primită, deoarece în aprecierea caracterului rezonabil al procedurii se impune a se examina întregul demers judiciar derulat, începând cu data introducerii cererii introductive la instanță, apreciere ce se realizată,în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (a se vedea, spre exemplu hotărârile pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, parag.

16, Frydlender împotriva Franței, parag. 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, parag. 19). În prezenta cauză, procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 pct. 1 din Convenția europeană. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie, drept pentru care în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantului A. și va menține decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 234/A din 12 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2016.