ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2360/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2360/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 2360/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 06.04.2012 pe rolul Tribunalului București, secția
a V-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată
pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând
obligarea acestuia la plata sumei de 5 milioane euro, cu titlu de
despăgubiri, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004.
A solicitat
să fie despăgubit pentru faptul că a fost deposedat abuziv de
apartamentul său și de o serie de bunuri mobile, ce au făcut
obiectul unui contract de donație către fratele său B., iar
instanțele i-au respins acțiunea de revocare a donației în
dosarele civile nr. x/302/3007 al Judecătoriei sectorului 5 și nr. x/122/2010
al Tribunalului Giurgiu, în mod eronat și provocându-i prejudicii.
La data de
31.07.2012, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, arătând
că a formulat acțiune în despăgubiri împotriva Statului Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât prin defectuoasa și
nelegala soluționare a cauzelor i s-au produs pagube, atât morale, cât și
materiale.
Prin sentința
civilă nr. 281 din 07 martie 2014, Tribunalul București, secția
a V-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată.
Pentru a
hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin
cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost
precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri în
cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile judiciare săvârșite în mai
multe procese penale și civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor
sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Reclamantul a
susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și
civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul
hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune
la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în ce
constau erorile judiciare săvârșite.
S-a avut în
vedere că simplele nemulțumiri ale reclamantului legate de modul de
soluționare a unor procese în care a avut calitatea de parte deschideau
acestuia posibilitatea de a uza de căile de atac prevăzute de lege
împotriva hotărârilor respective, răspunderea statului neputând fi
antrenată decât în cazurile limitativ prevăzute de lege și sub
rezerva îndeplinirii cerințelor legale.
Cu privire la
răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în
procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile
prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Reclamantul nu a probat faptul că
ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat
o hotărâre definitivă de achitare și nici că ar fi fost
privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea privării de
libertate a fost stabilită prin ordonanța procurorului de încetare
sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii
privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței
de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a
măsurii privative de libertate.
În ceea ce
privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite
în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform
art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul în care s-a stabilit,
în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea
penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății
procesului și dacă această faptă este de natură
să determine o eroare judiciară.
În
cauză, reclamantul nu a depus la dosar nicio hotărâre definitivă
prin care să se fi atras răspunderea penală sau
disciplinară a vreunui judecător sau a vreunui procuror pentru o
faptă săvârșită în cursul judecății unui proces
în care acesta a avut calitatea de parte și, ca atare, nu se poate vorbi
despre o „eroare judiciară” care să atragă răspunderea
statului.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.
Curtea de
Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, prin decizia nr. 234/A din 12.05.2015, a respins
apelul reclamantului, ca nefondat.
Împotriva
acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., invocând ca motive de recurs dispozițiile
art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ.
În
dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că prin demersul judiciar a
solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru îndeplinirea
defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către judecători,
care nu i-au dat câștig de cauză în acțiunea civilă având
ca obiect revocare donație.
În opinia
recurentului, instanța nu a acordat ce a cerut și a reținut greșit
că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru revocarea
contractului de donație, deși a dovedit prejudiciul, existența
faptei ilicite și vinovăția pârâtului B., fiind astfel incidente
dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
O altă
critică formulată, întemeiată de recurent pe art. 304 pct. 3 C.
proc. civ., a fost aceea că au fost încălcate normele de competență
teritorială întrucât imobilul în litigiu se află în sectorul 5 București
și, prin urmare, Judecătoriei sectorului 5 București îi revenea
competența de soluționare a cauzei, în primă instanță,
iar apelul trebuia soluționat de către Tribunalul București. A
criticat faptul că instanța nu a administrat probe și, deși,
a fost citat la instanța anterioară pentru recurs, cei trei
judecători au calificat calea de atac ca fiind apel și nu i-au
acordat timpul necesar pentru a formula apărări în apel. Recurentul
critică și modul în care instanțele au stabilit situația de
fapt în litigiul având ca obiect revocarea donației, arătând că
a fost reintegrat în apartamentul său prin hotărâre
judecătorească și în mod greșit s-a reținut că nu
a făcut dovada ingratitudinii intimatului.
Altă
critică formulată de recurent a fost aceea că doi membrii ai
completului de judecată s-au pronunțat și în alte cauze pe care
le-a avut în instanță, iar această situație de
incompatibilitate a fost ignorată de către judecătorii apelului.
Un alt motiv
de recurs se referea la faptul că judecătorii nu au cercetat mențiunile
ECRIS, din care rezulta că a solicitat ordin de protecție deoarece a
fost amenințat cu moartea de către B., persoană care îl amenință
continuu.
Recurentul a
susținut că este îndreptățit la despăgubirile pe care
le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției
României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei
asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată
împotriva unuia dintre magistrații care au judecat cauza. Totodată,
termenul de prescripție de 1 an de zile este discriminatoriu față
de alte termene din dreptul civil și este imposibil de exercitat o acțiune
în acest termen, datorită duratei procesului. În acest sens, recurentul a
susținut că nu a avut parte de celeritate la judecarea cauzei într-un
termen rezonabil, așa cum este acesta înțeles și interpretat la
C.E.D.O.
Înalta Curte
de Casație și Justiție, prin decizia nr. 966 din 21 aprilie 2016
a respins recursul, ca nefondat.
Pentru a
decide astfel, instanța de recurs a reținut că recurentul a
formulat critici în legătură cu încălcarea unor norme de
competență teritorială în cadrul unui alt proces, derulat
anterior în contradictoriu cu pârâtul B., nereguli procedurale ce nu privesc
litigiul pendinte, astfel încât critica nu se circumscrie motivului de recurs
înscris în art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Nu a fost
găsit incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.
proc. civ., întrucât recurentul a formulat critici în sensul că instanța
nu a acordat ceea ce a cerut, situație care nu se circumscrie textului
legal invocat ca motiv de recurs. Pe de altă parte, prin decizia
recurată, de respingere a apelului, curtea de apel nu a schimbat soluția
fondului, acordând mai mult decât s-a cerut - plus petita sau ceea ce nu s-a
cerut - extra petita.
Cu privire la
motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
instanța a reținut că reclamantul, în susținerea acestui
motiv de recurs, a criticat modul în care instanțele au interpretat
probele și au stabilit o anumită situație de fapt în
legătură cu neîndeplinirea condițiilor referitoare la existența
prejudiciului, a vinovăției și a faptei ilicite în ceea ce îl
privește pe numitul B., aspecte care nu se identifică în prezentul
litigiu, ci în cadrul unui alt proces demarat de către reclamant ce a avut
ca obiect revocare donație.
A fost
găsită ca fiind neîntemeiată și critica în
legătură cu starea de incompatibilitate a judecătorilor care au
pronunțat hotărârea recurată.
Înalta Curte
a constatat că în prezenta speță nu se verifică existența
unei situații de incompatibilitate în sensul art. 24 C. proc. civ.,
întrucât cei doi magistrați, pe care recurentul i-a considerat
incompatibili, nu au participat la judecata prezentei cauze în primă
instanță sau într-un ciclu procesual anterior.
În raport de
prevederile constituționale, recurentul și-a exprimat nemulțumirea
în legătură cu împrejurarea că instanțele de fond i-au
respins acțiunea, deși Statul Român era dator să
răspundă pentru fapta magistraților, ce nu i-au dat câștig
de cauză în demersul judiciar pentru revocarea donației. În opinia
sa, plata acestor despăgubiri nu era condiționată de existența
unei hotărâri de condamnare sau disciplinară pronunțată
împotriva acelor judecători.
Critica a
fost respinsă ca nefondată, reținându-se că antrenarea
răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.
reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la
existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și
existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca
urmare a rejudecării cauzei. Instanța de apel a reținut corect
faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept
invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege
Pe de
altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că
angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite
în alte procese decât cele penale poate avea loc doar dacă s-a stabilit,
în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea
penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății
procesului și dacă această faptă este de natură
să determine o eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a
afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri,
astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale
impuse de textul normativ.
Afirmația
recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile
constituționale, iar legea fundamentală nu condiționează
promovarea unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru
erorile săvârșite de magistrați de existența unei
hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu a
fost primită.
Recurentul nu
a combătut în vreun fel argumentele și soluția instanței de
apel relativ la inexistența condițiilor angajării
răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea condiției
referitoare la existența unei hotărâri de atragere a răspunderii
penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru fapte
săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului
său. Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii
introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate
fi primită atât timp cât răspunderea Statului este circumscrisă
ipotezelor avute în vedere de legiuitor, dispoziția constituțională
de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea răspunderii
statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se în vreuna din
situațiile expres reglementate de lege care să-i justifice prezentul
demers judiciar.
A fost
respinsă și critica referitoare la caracterul neconstituțional și
discriminatoriu al termenului de prescripție de 1 an prevăzut de
dispozițiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, constatându-se
că susținerea recurentului este străină de considerentele
deciziei recurate, deoarece în apel nu a fost invocată și nici
supusă dezbaterii excepția prescripției dreptului la acțiunea
îndreptată împotriva statului ce răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate de erori judiciare.
Recurentul a
reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale
într-un termen rezonabil, iar instanța de recurs a reținut că
procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale
a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se
circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul soluționării
cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea procedurii datorate
autorităților judiciare competente pentru a conduce la concluzia
încălcării principiului consacrat în art. 6 pct. 1 din Convenția
europeană.
Împotriva
acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamantul A., în
temeiul dispozițiilor art. 317 și 318 C. proc. civ.
Acesta a
arătat în cererea sa scrisă că hotărârile judecătorești
pronunțate în cauză au fost nelegale și bazate pe erori
judiciare, iar potrivit art. 48 alin. (3) teza I din Constituție statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
A susținut
că textul constituțional nu condiționează efectiv existența
unei hotărâri de condamnare a vreunui funcționar al statului, astfel
încât motivările instanțelor doar pe baza dispozițiilor art. 504
C. pen. sunt incomplete și nelegale.
Contestația
în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:
Contestatorul
a invocat dispozițiile art. 317, 318 C. proc. civ., susținând
că, în mod eronat, instanța de recurs a motivat respingerea căii
de atac doar în raport de dispozițiile art. 504 C. pen. și nu a
analizat că sunt întrunite condițiile răspunderii magistraților.
A susținut că art. 48 alin. (3) teza I din Constituție, care
reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare, nu condiționează efectiv
răspunderea magistraților de existența unei hotărâri de
condamnare în ceea ce îi privește, iar instanța de recurs nu a
cercetat acest motiv de recurs.
Contestația
în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate
fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și
limitativ prevăzute de lege.
Contestația
în anulare obișnuită este reglementată de dispozițiile art.
317 C. proc. civ.. Contestația în anulare specială este
reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., iar obiectul
acesteia poate fi numai o hotărâre pronunțată de o instanță
de recurs.
Cazurile în
care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită
sunt două: când procedura de chemare a părții pentru ziua când
s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii
și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor
de ordine publică privitoare la competență.
În consecință,
dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanța
învestită cu soluționarea unei contestații în anulare,
întemeiată pe dispozițiile art. 317 C. proc. civ., nu exercită
un control de legalitate a deciziei atacate, ci se limitează la neregularitatea
de ordin procedural invocată de titularul căii de atac. Prin
intermediul contestației în anulare obișnuite pot fi invocate numai
nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță
fondului raportului juridic dedus judecății.
Or, în speță,
susținerile conținute în cererea formulată nu se constituie în
critici ce s-ar putea circumscrie motivelor de contestație în anulare
prevăzute expres și limitativ de art. 317 C. proc. civ.,
contestatorul neimputând instanței de recurs nici o neregularitatea
procedurală și nici încălcarea normelor de competență,
context normativ în raport cu care contestația formulată nu este
întemeiată.
Contestatorul
a invocat și dispozițiile art. 318 C. proc. civ., reluând în cadrul
contestației în anulare critica formulată în recurs, prin care și-a
exprimat nemulțumirea în legătură cu împrejurarea că instanțele
de fond i-au respins acțiunea, deși Statul Român era dator să
răspundă pentru fapta magistraților, arătând că plata
despăgubirilor solicitate nu era condiționată de existența
unei hotărâri de condamnare sau disciplinară pronunțată
împotriva judecătorilor, în raport de prevederile constituționale.
Cât privește
contestația în anulare specială, potrivit prevederilor art. 318 C.
proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu
contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli
materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l
numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre
motivele de modificare sau de casare.
Arătând
că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când
instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre
motivele de modificare sau de casare, textul impune, pentru admiterea contestației,
anumite condiții ce se cer a fi îndeplinite și anume: instanța
de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare;
această omisiune să se fi produs din greșeală.
În ceea ce
privește prima teză a art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că motivele invocate prin contestația în anulare nu
privesc aspecte de ordin formal ale judecății, ci țin de
dezlegarea dată de către instanță pe fondul cauzei, nefiind
incident acest caz de retractare.
Cu privire la
cea de a doua ipoteză a art. 318 C. proc. civ., referitoare la omisiunea
de cercetare a unui motiv de casare, textul impune, pentru admiterea contestației,
anumite condiții ce se cer a fi îndeplinite și anume: instanța
de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare;
această omisiune să se fi produs din greșeală.
Prin urmare,
pentru a se putea invoca art. 318 C. proc. civ. ca motiv de retractare trebuie
avut în vedere că omisiunea se raportează la motivul de recurs și
nu la argumentele dezvoltate de recurent, ce se subsumează acestui motiv
de recurs.
Aceste condiții
nu sunt, însă, îndeplinite în speță.
Instanța
de recurs a analizat criticile formulate de contestator și le-a respins,
ca nefondate, reținând că antrenarea răspunderii statului în
temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. reclamă îndeplinirea
cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu
cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei
hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării
cauzei și că solicitarea reclamantului nu se încadrează în
temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres
prevăzute de lege.
Analiza
instanței de recurs a fost realizată și din perspectiva dispozițiilor
art. 96 din Legea nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor care cuprinde condițiile imperative pentru antrenarea
răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în
general, precum și regulile aplicabile în cazul erorilor judiciare
săvârșite în alte procese decât cele penale. Astfel, s-a reținut,
prin decizia contestată, că simpla afirmație a reclamantului
că temeiul de drept ale pretențiilor sale sunt dispozițiile Legii
fundamentale, în lipsa unor dovezi privind existența condițiilor
necesare angajării răspunderii civile a statului, nu îi îndreptățește
demersul judiciar în prezenta cauză.
Instanța
de recurs a reținut că, în cadrul unei acțiuni în
despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, trebuie să
existe o hotărâre definitivă care să stabilească
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a
judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să
se fi produs în timpul unei proceduri judiciare.
Prin urmare,
această critică a fost cercetată de instanța de recurs care
a motivat și de ce nu a considerat că este fondată, iar
dacă instanța învestită cu soluționarea contestației
în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor
solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a
recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită
într-un recurs la recurs.
În cadrul
jurisprudenței C.E.D.O. principiul supremației dreptului
reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției
în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din
perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune
esențială.
Acest concept
presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe
cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (cauza
Brumărescu).
În virtutea
acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite
controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a
obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința
sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de
control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile
judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu
trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar
putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este
un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în
numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (cauza Stan și
Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura
Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II,
Savu, etc.).
Totodată,
în cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu
poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei
hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat
greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce
la arbitrariu.
În realitate,
contestatorul nu este mulțumit de modul cum a fost soluționat
recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica
eventualele greșeli de judecată, contestația în anulare fiind o
cale extraordinară de atac de retractare.
Prin urmare,
în speță, din verificarea deciziei supuse contestației în
anulare rezultă că instanța de recurs a analizat toate criticile
care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de
dispozițiile art. 304 C. proc. civ., astfel încât și din perspectiva
dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare
formulată nu este întemeiată.
Așa
fiind, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge,
ca nefondată, contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondată, contestația în anulare împotriva deciziei nr. 966 din 21
aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
I civilă, formulată de contestatorul A.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2016.