ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2360/2016

Decizia nr. 2360/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 5 milioane euro, cu titlu de despăgubiri, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004. A solicitat să fie despăgubit pentru faptul că a fost deposedat abuziv de apartamentul său și de o serie de bunuri mobile, ce au făcut obiectul unui contract de donație către fratele său B., iar instanțele i-au respins acțiunea de revocare a donației în dosarele civile nr. x/302/3007 al Judecătoriei sectorului 5 și nr. x/122/2010 al Tribunalului Giurgiu, în mod eronat și provocându-i prejudicii.

La data de 31.07.2012, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că a formulat acțiune în despăgubiri împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât prin defectuoasa și nelegala soluționare a cauzelor i s-au produs pagube, atât morale, cât și materiale. Prin sentința civilă nr. 281 din 07 martie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Reclamantul a susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite. S-a avut în vedere că simplele nemulțumiri ale reclamantului legate de modul de soluționare a unor procese în care a avut calitatea de parte deschideau acestuia posibilitatea de a uza de căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor respective, răspunderea statului neputând fi antrenată decât în cazurile limitativ prevăzute de lege și sub rezerva îndeplinirii cerințelor legale. Cu privire la răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

În ceea ce privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În cauză, reclamantul nu a depus la dosar nicio hotărâre definitivă prin care să se fi atras răspunderea penală sau disciplinară a vreunui judecător sau a vreunui procuror pentru o faptă săvârșită în cursul judecății unui proces în care acesta a avut calitatea de parte și, ca atare, nu se poate vorbi despre o „eroare judiciară” care să atragă răspunderea statului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 234/A din 12.05.2015, a respins apelul reclamantului, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., invocând ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 3, 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că prin demersul judiciar a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri pentru îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către judecători, care nu i-au dat câștig de cauză în acțiunea civilă având ca obiect revocare donație. În opinia recurentului, instanța nu a acordat ce a cerut și a reținut greșit că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru revocarea contractului de donație, deși a dovedit prejudiciul, existența faptei ilicite și vinovăția pârâtului B., fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. O altă critică formulată, întemeiată de recurent pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a fost aceea că au fost încălcate normele de competență teritorială întrucât imobilul în litigiu se află în sectorul 5 București și, prin urmare, Judecătoriei sectorului 5 București îi revenea competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, iar apelul trebuia soluționat de către Tribunalul București. A criticat faptul că instanța nu a administrat probe și, deși, a fost citat la instanța anterioară pentru recurs, cei trei judecători au calificat calea de atac ca fiind apel și nu i-au acordat timpul necesar pentru a formula apărări în apel. Recurentul critică și modul în care instanțele au stabilit situația de fapt în litigiul având ca obiect revocarea donației, arătând că a fost reintegrat în apartamentul său prin hotărâre judecătorească și în mod greșit s-a reținut că nu a făcut dovada ingratitudinii intimatului.

Altă critică formulată de recurent a fost aceea că doi membrii ai completului de judecată s-au pronunțat și în alte cauze pe care le-a avut în instanță, iar această situație de incompatibilitate a fost ignorată de către judecătorii apelului. Un alt motiv de recurs se referea la faptul că judecătorii nu au cercetat mențiunile ECRIS, din care rezulta că a solicitat ordin de protecție deoarece a fost amenințat cu moartea de către B., persoană care îl amenință continuu. Recurentul a susținut că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre magistrații care au judecat cauza.

Totodată, termenul de prescripție de 1 an de zile este discriminatoriu față de alte termene din dreptul civil și este imposibil de exercitat o acțiune în acest termen, datorită duratei procesului. În acest sens, recurentul a susținut că nu a avut parte de celeritate la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, așa cum este acesta înțeles și interpretat la C.E.D.O. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 966 din 21 aprilie 2016 a respins recursul, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că recurentul a formulat critici în legătură cu încălcarea unor norme de competență teritorială în cadrul unui alt proces, derulat anterior în contradictoriu cu pârâtul B., nereguli procedurale ce nu privesc litigiul pendinte, astfel încât critica nu se circumscrie motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. Nu a fost găsit incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât recurentul a formulat critici în sensul că instanța nu a acordat ceea ce a cerut, situație care nu se circumscrie textului legal invocat ca motiv de recurs. Pe de altă parte, prin decizia recurată, de respingere a apelului, curtea de apel nu a schimbat soluția fondului, acordând mai mult decât s-a cerut - plus petita sau ceea ce nu s-a cerut - extra petita. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța a reținut că reclamantul, în susținerea acestui motiv de recurs, a criticat modul în care instanțele au interpretat probele și au stabilit o anumită situație de fapt în legătură cu neîndeplinirea condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a vinovăției și a faptei ilicite în ceea ce îl privește pe numitul B., aspecte care nu se identifică în prezentul litigiu, ci în cadrul unui alt proces demarat de către reclamant ce a avut ca obiect revocare donație. A fost găsită ca fiind neîntemeiată și critica în legătură cu starea de incompatibilitate a judecătorilor care au pronunțat hotărârea recurată. Înalta Curte a constatat că în prezenta speță nu se verifică existența unei situații de incompatibilitate în sensul art. 24 C. proc.

civ., întrucât cei doi magistrați, pe care recurentul i-a considerat incompatibili, nu au participat la judecata prezentei cauze în primă instanță sau într-un ciclu procesual anterior. În raport de prevederile constituționale, recurentul și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu împrejurarea că instanțele de fond i-au respins acțiunea, deși Statul Român era dator să răspundă pentru fapta magistraților, ce nu i-au dat câștig de cauză în demersul judiciar pentru revocarea donației. În opinia sa, plata acestor despăgubiri nu era condiționată de existența unei hotărâri de condamnare sau disciplinară pronunțată împotriva acelor judecători. Critica a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că antrenarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen. reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege Pe de altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În speță, reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri, astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de textul normativ. Afirmația recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale, iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu a fost primită. Recurentul nu a combătut în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului său.

Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât răspunderea Statului este circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i justifice prezentul demers judiciar.

A fost respinsă și critica referitoare la caracterul neconstituțional și discriminatoriu al termenului de prescripție de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, constatându-se că susținerea recurentului este străină de considerentele deciziei recurate, deoarece în apel nu a fost invocată și nici supusă dezbaterii excepția prescripției dreptului la acțiunea îndreptată împotriva statului ce răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare.

Recurentul a reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen rezonabil, iar instanța de recurs a reținut că procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 pct. 1 din Convenția europeană. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 317 și 318 C. proc. civ. Acesta a arătat în cererea sa scrisă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauză au fost nelegale și bazate pe erori judiciare, iar potrivit art. 48 alin. (3) teza I din Constituție statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

A susținut că textul constituțional nu condiționează efectiv existența unei hotărâri de condamnare a vreunui funcționar al statului, astfel încât motivările instanțelor doar pe baza dispozițiilor art. 504 C. pen. sunt incomplete și nelegale. Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed: Contestatorul a invocat dispozițiile art. 317, 318 C. proc. civ., susținând că, în mod eronat, instanța de recurs a motivat respingerea căii de atac doar în raport de dispozițiile art. 504 C. pen. și nu a analizat că sunt întrunite condițiile răspunderii magistraților. A susținut că art. 48 alin. (3) teza I din Constituție, care reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, nu condiționează efectiv răspunderea magistraților de existența unei hotărâri de condamnare în ceea ce îi privește, iar instanța de recurs nu a cercetat acest motiv de recurs.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. Contestația în anulare obișnuită este reglementată de dispozițiile art. 317 C. proc. civ.. Contestația în anulare specială este reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., iar obiectul acesteia poate fi numai o hotărâre pronunțată de o instanță de recurs. Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două: când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

În consecință, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 317 C. proc. civ., nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate, ci se limitează la neregularitatea de ordin procedural invocată de titularul căii de atac. Prin intermediul contestației în anulare obișnuite pot fi invocate numai nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății. Or, în speță, susținerile conținute în cererea formulată nu se constituie în critici ce s-ar putea circumscrie motivelor de contestație în anulare prevăzute expres și limitativ de art. 317 C. proc.

civ., contestatorul neimputând instanței de recurs nici o neregularitatea procedurală și nici încălcarea normelor de competență, context normativ în raport cu care contestația formulată nu este întemeiată. Contestatorul a invocat și dispozițiile art. 318 C. proc. civ., reluând în cadrul contestației în anulare critica formulată în recurs, prin care și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu împrejurarea că instanțele de fond i-au respins acțiunea, deși Statul Român era dator să răspundă pentru fapta magistraților, arătând că plata despăgubirilor solicitate nu era condiționată de existența unei hotărâri de condamnare sau disciplinară pronunțată împotriva judecătorilor, în raport de prevederile constituționale.

Cât privește contestația în anulare specială, potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Arătând că hotărârea instanței de recurs poate fi retractată când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, textul impune, pentru admiterea contestației, anumite condiții ce se cer a fi îndeplinite și anume: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare; această omisiune să se fi produs din greșeală.

În ceea ce privește prima teză a art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele invocate prin contestația în anulare nu privesc aspecte de ordin formal ale judecății, ci țin de dezlegarea dată de către instanță pe fondul cauzei, nefiind incident acest caz de retractare. Cu privire la cea de a doua ipoteză a art. 318 C. proc. civ., referitoare la omisiunea de cercetare a unui motiv de casare, textul impune, pentru admiterea contestației, anumite condiții ce se cer a fi îndeplinite și anume: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare; această omisiune să se fi produs din greșeală. Prin urmare, pentru a se putea invoca art. 318 C. proc. civ. ca motiv de retractare trebuie avut în vedere că omisiunea se raportează la motivul de recurs și nu la argumentele dezvoltate de recurent, ce se subsumează acestui motiv de recurs.

Aceste condiții nu sunt, însă, îndeplinite în speță. Instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestator și le-a respins, ca nefondate, reținând că antrenarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei și că solicitarea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege.

Analiza instanței de recurs a fost realizată și din perspectiva dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 304/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, precum și regulile aplicabile în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. Astfel, s-a reținut, prin decizia contestată, că simpla afirmație a reclamantului că temeiul de drept ale pretențiilor sale sunt dispozițiile Legii fundamentale, în lipsa unor dovezi privind existența condițiilor necesare angajării răspunderii civile a statului, nu îi îndreptățește demersul judiciar în prezenta cauză.

Instanța de recurs a reținut că, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, trebuie să existe o hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se fi produs în timpul unei proceduri judiciare. Prin urmare, această critică a fost cercetată de instanța de recurs care a motivat și de ce nu a considerat că este fondată, iar dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În cadrul jurisprudenței C.E.D.O. principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (cauza Brumărescu). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.). Totodată, în cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.

În realitate, contestatorul nu este mulțumit de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Prin urmare, în speță, din verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a analizat toate criticile care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., astfel încât și din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. contestația în anulare formulată nu este întemeiată. Așa fiind, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare împotriva deciziei nr. 966 din 21 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de contestatorul A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2016.