ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, la 28 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata sumei de 25.140 RON, respectiv a sumei de 6.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru cheltuielile de judecată, prilejuite de asigurarea apărării în cauza penală care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 453 și art. 276 C. proc. pen. În cauză, potrivit dispozițiilor art. 78 C. proc. civ., s-a pus în discuție și s-a dispus introducerea forțată a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de prevederile O.U.G. nr. 43/2002 și de dispozițiile art. 276 C. proc. pen.

Hotărârea pronunțată în prima instanță: Prin sentința civilă nr. 208 din 26 noiembrie 2019, Tribunalul Giurgiu, secția Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție (DNA) și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 25.140 RON și 6.000 euro, la cursul BNR, din ziua plății echivalent RON, cu titlu de despăgubiri. Totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 1572A/2020 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, împotriva sentinței civile nr. 208 din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă; a admis apelul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe, Infracțiunilor de Corupție împotriva sentinței civile nr. 208 din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția Civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant, apreciind că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român și a menținut dispoziția de obligare a acestuia la plata sumei de 25.140 RON și a echivalentului a 6.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri. În argumentarea căii de atac, pârâtul a susținut că instanțele de fond au făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 32 alin. (2) din C. proc. pen. din perspectiva în care recurentul nu a avut calitatea de parte în dosarul penal în care au fost avansate cheltuielile de judecate solicitate prin intermediul prezentului demers judiciar, așa cum impun normele legale ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., părți în procesul penal fiind inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, conform art. 32 alin. (2) din C. proc. pen. În acest context, susține recurentul că, în mod eronat s-a apreciat în speță, că există temei legal pentru obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată. Un alt argument, subsumat aceleiași critici de nelegalitate, a vizat împrejurarea că angajarea răspunderii pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru erorile judiciare este stabilită de prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., condiții care, în pricina pedinte, nu sunt întrunite, având în vedere că vătămarea invocată de reclamant vizează generarea unor costuri în sarcina sa, astfel că nu poate fi subsumată noțiunii de eroare judiciară, în sensul normelor anterior arătate. Susține recurentul că prin decizia recurată, instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că în cauză, sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale din perspectiva existenței unei fapte ilicite și a vinovăției. Astfel, acțiunea penală a fost demarată împotriva reclamantului urmare a formulării unor denunțuri, în exercitarea prerogativelor recunoscute de lege pârâtului Statul Român prin reprezentații săi. Împrejurarea că reclamantul a suportat rigorile unui dosar penal, nu poate conduce automat la obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa întrunirii condițiilor privind anagajarea răspunderii civile sale patrimoniale. De asemenea, în motivarea în drept a acțiunii pendinte au fost invocate norme de drept privat, deși, raporturile juridice dintre reclamant și reprezentații Parchetului, au fost reglementate de norme de drept public. În cauză nu poate fi reținută vinovăția pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor având în vedere că achitarea reclamantului în procesul penal a intervenit ca urmare a lipsei probelor care să demonstreze săvârșirea faptei penale, nu pentru motivul că fapta nu ar fi existat. În măsura în care se constată că cererea de chemare în judecată este întemeiată, recurentul-pârât a apreciat că se impune cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate, în sensul reducerii onorariului de avocat, în limite rezonabile, în raport de dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. Recurentul a susținut că față de complexitatea cauzei penale, nu se justifică acordarea unui cuantum ridicat al onorariului avocațial, cenzurarea acestuia fiind în acord și cu decizia Curții Constituționale nr. 401 din 14 iulie 2005, prin care s-a reținut că, fără a interveni în raporturile dintre părți, reducerea onorariului de către instanță este posibilă.

Apărările formulate în cauză. Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A. și intimatului pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu au depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele: Critica vizând aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 32 alin. (2) din C. proc. pen. este nefondată. În speță, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretențiile reclamantului constând în cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanței civile, prin pronunțarea unei soluții de achitare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, conform art. 396 alin. (5) și art. 16 lit. c) din C. proc. pen. Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final din C. proc. pen. și art. 453 din C. proc. civ. Raportându-se la fundamentul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speță, sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate. Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) din C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Or, în speța de față, procesul penal finalizat prin adoptarea soluției de achitare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 a fost declanșat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acțiune civilă de sine stătătoare alăturată acțiunii penale care să învestească instanța penală urmare a rechizitoriului parchetului. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanșat nu în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanței penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă. Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În plus, așa cum s-a statuat prin decizia sus menționată, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept - așa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acțiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat - nu poate fi considerat în culpă. În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul. Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.: "Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare". În același sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziilor nr. 19/2013 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, și, respectiv nr. 59/2017, pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Temeiul acestei obligații îl poate constitui așadar fapta de a promova o acțiune în justiție în condițiile arătate, precum și aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine însăși, ci prin prisma împrejurării că reflectă o "negare" a drepturilor reclamantului. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul acesteia fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă a fost de bună-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului. Din acest unghi, nu prezintă relevanță dacă partea care a căzut în pretenții își exercită doar atribuțiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituție publică. Se impune, așadar, a se concluziona că, în mod corect, prin decizia civilă recurată s-a reținut incidența prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate (conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 59/2017 anterior citată) și care reprezintă, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, așadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situație este guvernată de o serie de dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materie. În egală măsură, se impune a fi observat că art. 10 din C. proc. pen. reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptățirea oricărei părți implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepții, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. În cauza de față, tranșând chestiunea litigioasă a legitimării procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată - ce presupunea a se stabili dacă, normele legale anterior menționate pot constitui temei legal pentru suportarea cheltuielilor de judecată de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice -instanța de apel a reținut că, deși activitatea jurisdicțională este supusă normelor de drept public, iar statul nu a avut calitatea de parte vătămată în procesul penal, acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse prindesfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, chiar dacă acestea nu sunt nelegale. Este real că Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen. Sub acest aspect, se impune a fi însă observat că, așa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (2) și art. 309 alin. (1) din C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal. Astfel, spre deosebire de acțiunea civilă care are caracter privat, acțiunea penală are caracter de ordine publică. În speță, atât începerea urmăririi penale, cât și punerea în mișcare a acțiunii penale dedusă judecății în procesul penal a fost realizată de organele judiciare penale ale statului, din oficiu. Astfel, prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat, care organizează și conduce activitatea judiciară și reclamant. Sub acest aspect, se impune a fi observat că deși activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 din C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârșește un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidența legii civile. Prin urmare, față de încadrarea în drept a pretențiilor reclamantului, nu s-ar putea imputa instanței de apel că a operat o transpunere defectuoasă, pe plan procesual, a raportului juridic de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative, în mod corect fiind reținută, în speță, legitimarea procesuală pasivă a Statului român, în calitate de titular al acțiunii penale, căruia îi revine obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. În consecință, împrejurarea că în procesul penal în care au fost avansate cheltuielile de judecate solicitate prin intermediul prezentului demers judiciar, recurentul pârât deși este titularul acțiunii penale, din punct de vedere procesual, a încredințat exercițiul acțiunii penale unei autorități publice specializate, respectiv Ministerului Public - Direcția Națională Anticorupție, nu relevă un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate, din perspectiva aplicării în speță a prevederilor art. 32 din C. proc. pen. și art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. În plus, normele juridice trebuie interpretate în sensul lor pozitiv, generator de efecte juridice, iar modalitățile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci și spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, care nu poate fi prezumat abinitio că își exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor și libertăților fundamentale consacrate de Constituție, cât și a principiilor constituționale. În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice. În alți termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale. O atare interpretare a art. 276 alin. final din C. proc. civ. ar fi, de altfel, contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii față de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală. Nici critica recurentului prin care se susține că răspunderea acestuia nu poate opera decât în conformitate cu dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen., care reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare, nu demonstrează nelegalitatea deciziei civile recurate. Raportat la circumstanțele factuale specifice cauzei, susținerea recurentului în sensul că răspunderea sa este limitată exclusiv la repararea prejudiciilor cauzate unui inculpat în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, stabilite în art. 538-539 din C. proc. pen., ignoră nepermis prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. care reglementează posibilitatea reclamantului de a valorifica dreptul de a solicita recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în cursul procesului penal, conform legii civile, respectiv în conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ. De altfel, acest argument este invocat formal, câtă vreme, în speță, reclamantul nu și-a fundamentat pretențiile deduse judecății pe aceste norme și nici nu a pretins săvârșirea unei erori judiciare, după cum nici instanțele de fond nu au reținut legitimarea sa procesuală pasivă și nici nu au dispus obligarea sa la despăgubiri în temeiul art. 538 -539 din C. proc. pen. În ceea ce privește critica recurentului pârât vizând greșita apreciere a instanței de apel vizând incidența în cauză a prevederilor art. 1357 din C. civ., Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat deja, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală, astfel cum stabilesc prevederile art. 453 din C. proc. civ. Astfel, deși reglementarea dreptului la despăgubire cu cheltuielile de judecată avansate pentru desfășurarea unei proceduri judiciare se regăsește în C. proc. civ., ea nu cuprinde exclusiv dispoziții de procedură, ci și norme de drept substanțial (art. 453 din C. proc. civ.). În consecință, pentru antrenarea răspunderii civile în acest domeniu specific, în analiza culpei procesuale se recurge la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu, potrivit art. 453 din C. proc. civ., în sfera noțiunii de "parte căzută în pretenții", fiind necesară îndeplinirea condiției pierderii unui proces, a dovedirii unui prejudiciu constând în cheltuielile de judecată necesare desfășurării procesului și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Or, în speță, reclamantul a invocat incidența art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. și a art. 453 din C. proc. civ. și a susținut că temeiul cererii sale este reprezentat de culpa procesuală decurgând din pierderea procesului, iar prin actele de procedură efectuate de părțile litigante nu s-a prefigurat o dispută asupra naturii sau temeiului dreptului conservat de către reclamant prin acțiune - de a recupera cheltuielile de judecată avansate într-un alt litigiu, pe tărâmul culpei procesuale a pârâtului. În consecință, raportat la limitele în care a fost învestită prima instanță, nu există niciun argument ca, în prezentul litigiu care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) așadar, prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său. Astfel, față de existența unor norme speciale ce constituie sediul materiei în privința cheltuielilor judiciare, justificarea soluției de respingere a apelului în temeiul răspunderii civile delictuale a Statului român prin raportarea la condițiile generale ale acestui tip de răspundere, astfel cum reies acestea din prevederile art. 1357 din C. civ., și implicit la necesitatea dovedirii, conform dreptului comun a acestor condiții (făcându-se abstracție de prezumțiile legale instituite prin art. 453 din C. proc. civ.) echivalează cu o ignorare a temeiului juridic al cererii reclamantului, dar și a statuărilor obligatorii din cuprinsul deciziei nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și s-ar ignora caracterul autonom al unei astfel de acțiuni. De altfel, nu se poate ignora faptul că activitățile de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată sunt activități prevăzute de lege, date în competența organelor care le-au desfășurat cu respectarea prevederilor legale. Or, nu se poate reține un caracter ilicit al faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C. civ.), ca în ipoteza întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul urmăririi penale, după cum rechizitoriul urmat de achitare, nu poate reprezenta în sine o faptă ilicită în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu încălcarea legii de organele de urmărire penală, soluția de achitare, reprezentând rezultatul administrării probelor și procesului deliberativ al instanței. În plus, statuarea asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare și angajarea răspunderii Statului, pentru eventuale erori judiciare, se poate face doar cu respectarea normelor speciale reglementate de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod evident neputând fi asimilată acestei proceduri o hotărâre prin care instanța penală pronunțat o soluție de achitare. Cu toate acestea, în speță, nu se impune pronunțarea unei soluții de casare a deciziei civile recurate, ci numai înlăturarea acestor considerente excesive, care, de altfel, s-au limitat la prezentarea unor aspecte teoretice, câtă vreme, în speță, instanța de apel a reținut corect, în construcția silogismului judiciar expus, că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care prin atitudinea sa a condus la declanșarea litigiului și s-a limitat la a verifica existența acesteia, respectiv a întinderii, realității și proporționalității cheltuielilor avansate de reclamant în litigiul anterior. În alți termeni, deși raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei civile recurate nu excelează prin rigoare, în contextul în care, în speță, au fost analizate condițiile stipulate în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. și 453 din C. proc. civ., iar prin criticile formulate recurentul nu a înțeles să evidențieze niciun viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva aplicării în speță, a acestor norme, nu s-ar putea reține existenta unei vătămări procesuale suferite de recurent care să justifice anularea deciziei civile recurate. Nici critica vizând caracterul disproporționat al onorariului de avocat avansat în procesul penal nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate ci, vizează aprecierea probatoriului, cuantificarea daunelor decurgând, în speță, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care țin de situația de fapt conturată de probele administrate. De altfel, în speță, instanța de apel a uzat de prerogativele conferite de art. 451 - 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că a procedat la cenzurarea cuantumului pretențiilor deduse judecății raportându-se la complexitatea cauzei penale, durata de soluționare a acestei cauze, respectiv la natura infracțiunilor pentru care a fost cercetat și trimis în judecată reclamantul și miza procesului pentru reclamant, fiind astfel respectate dispozițiile legale incidente în materie. Or, recurentul pârât, în motivele sale de recurs, nu a dezvoltat argumente care să contrazică modalitatea în care instanța de apel a valorificat criteriile stabilite în art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv, în jurisprudențaCEDO din perspectiva evaluărilor în echitate pe care Curtea Europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației constând în cheltuielile de judecată avansate în procedura din fața Curții, pentru a păstra caracterul de "satisfacție echitabilă". Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu împotriva deciziei civile nr. 1572/A din data de 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.