ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2282/2011

Asupra

recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința

nr. 2426 din 19 mai 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția

lipsei de obiect a acțiunii, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul P.F.O.

în contradictoriu cu pârâta ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și, în

consecință, a fost obligată pârâta I.C.C.J. să soluționeze petiția

reclamantului din data de 28 august 2008, în ce privește comunicarea motivelor

care au determinat întârzierea în redactarea deciziei nr. 253/2008 a

completului de 9 judecători.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin cererea introductivă

adresată Tribunalului București, reclamantul P.F.O. a solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâta ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, obligarea

acesteia din urmă să răspundă petiției sale, prin care solicitase pârâtei să îi

comunice motivele redactării cu mare întârziere a hotărârii penale într-un

recurs formulat de el însuși.

Prin sentința

civilă nr. 1390/2009 a Tribunalului București, acțiunea reclamantului a fost

respinsă ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia

civilă nr. 2015 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București a fost admis

recursul reclamantului și casată sentința tribunalului, cauza fiind reținută

spre competentă soluționare în primă instanță de Curtea de Apel București, în

considerarea faptului că pârâta „are rangul unei autorități centrale în

accepțiunea Legii nr. 554/2004 ".

Analizând

cererea reclamantului prin prisma actelor dosarului și a reglementărilor legale

aplicabile, instanța de fond a respins excepția lipsei de obiect a pricinii,

reiterată de pârâta I.C.C.J. și prin notele scrise înregistrate la data de 23

aprilie 2010.

Instanța a

reținut că obiect al prezentei acțiuni îl constituie sancționarea refuzului

pârâtei de a răspunde petiției reclamantului din data de 25 august 2008,

petiție care cuprindea, pe lângă solicitarea de a fi redactată decizia penală

nr. 253 din 14 aprilie 2008, și cererea expresă a reclamantului de a-i fi

comunicate motivele de fapt și de drept pentru care termenul de 30 de zile

impus de lege pentru motivarea hotărârilor judecătorești a fost depășit de mai

bine de 3 ori.

Prin urmare,

comunicarea către reclamant a unei copii a deciziei penale menționate, a

reținut instanța că nu antrenează rămânerea fără obiect a cauzei, al cărei

obiect îl constituie, așa cum a reiterat reclamantul în mai multe rânduri,

sancționarea nesoluționării de către pârâtă a solicitării sale.

Abordând

fondul litigiului, instanța reține, așa cum a arătat mai sus în soluționarea

excepției lipsei de obiect, că pârâta I.C.C.J. nu a răspuns petiției

reclamantului în ceea ce privește aspectul invocat de acesta prin acțiune,

anume motivele care au determinat întârzierea în redactarea deciziei penale.

Instanța a

reținut incidente în cauză dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 27/2002 privind

reglementarea activității de soluționare a petițiilor, dispoziții care

precizează faptul că autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația

să comunice petiționarului răspunsul în termen de 30 de zile de la data

înregistrării petiției, apreciind că această obligație nu a fost îndeplinită de

pârâtă.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând soluția instanței de fond

ca netemeinică și nelegală.

Recurenta a

arătat că a comunicat răspuns la petiția reclamantului, iar intimatul-reclamant

nu a făcut dovada existenței unei vătămări în sensul prevăzut de Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ.

Înalta Curte

de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursul, va modifica

sentința atacată și rejudecând cauza pe fond va respinge acțiunea reclamantului

ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul

acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din

Legea nr. 554/2004.

Potrivit

acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau

într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns

în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea,

se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către

instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei

legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de

a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Verificând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal

al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtei să răspundă petiției

reclamantului, prin care solicitase să i se comunice motivele redactării cu

mare întârziere a hotărârii penale.

Instanța de

control judiciar reține că reclamantul a invocat refuzul nejustificat al

pârâtei de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de

a-i fi comunicat un răspuns în sensul comunicarea motivelor care au determinat

întârzierea în redactarea deciziei nr. 253/2008 a completului de 9 judecători.

In cauza de

față însă reclamantul nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea

autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul

transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz

nejustificat, în sensul prevederilor legale.

In

conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea

explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare

la un drept sau la un interes legitim.

Definiția

excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004,

constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației

publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

In cauza de

față, nu îi poate fi imputată recurentei-pârâte împrejurarea că nu a procedat,

urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul pe care

l-a solicitat petentul.

În aceste

condiții, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului

se privește ca fiind justificat, se constată că prima instanță a tăcut o

greșită aplicare a dispozițiilor legale, întrucât nu echivalează cu un refuz

nejustificat răspunsul oferit reclamantului,

aceasta cu atât mai mult cu cât soluția

dată cererii a avut un temei

legal.

În cauză

reclamantului i s-a dat răspuns, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de

răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici

nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din

Legea nr. 554/2004.

Faptul că

cererea reclamantului nu a fost soluționată în modalitatea

pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz

nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004,

răspunsul neputând fi

condiționat de soluționarea favorabilă a cererii reclamantului.

Având în vedere că motivele redactării cu întârziere a

hotărârii penale nu pot face obiectul unei acțiuni judiciare întemeiate pe

Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte a constatat că și sub acest

aspect hotărârea instanței de fond este nelegală.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va modifica hotărârea atacată și va respinge acțiunea introductivă

a reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței nr. 2426 din 19 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.