ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3692/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta I.D.V. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea acesteia la: (1)

redactarea și comunicarea sentinței penale nr. 1805 din 15 noiembrie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 8049/1/2010; (2) acordarea unui termen și judecarea

cu celeritate a recursului promovat la data de 17 noiembrie 2010; (3) daune

morale în sumă de 50.000 euro; (4) daune cominatorii în favoarea statului în

cazul în care aceasta nu va pune în aplicare sentința ce urmează a fi

pronunțată.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința civilă

nr. 5845 din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei I.D.V. ca nefondată.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, la data

de la data de 21 septembrie 2011 i-a fost comunicată reclamantei sentința nr. 1805

pronunțată de Înalta Curte, secția penală, în Dosar nr. 8049 din 20 octombrie 2011,

reclamanta renunțând ulterior la judecarea acestui capăt de cerere.

Argumentele reclamantei

subsumate celui de-al doilea capăt de cerere au fost apreciate ca neîntemeiate,

în condițiile în care pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de

9 judecători, este înregistrat încă din data de 05 octombrie 2011 (anterior deci

termenului de judecat din prezenta cauză) Dosarul nr. 7876/1/2011 având ca obiect

plângere împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în

judecată (art. 278

1

C. proc. pen.) - (Sent. 1805/2010 - Înalta Curte,

secția penală), cu prim termen de judecată 12 decembrie 2011 privind pe recurenta

I.D.V. și pe intimata C.L., stadiu procesual recurs.

Instanța de fond a mai

arătat, în esență, că ține de organizarea fiecărei instanțe primirea acțiunilor,

fixarea termenelor de judecată, dispunerea măsurilor legale în vederea soluționării

cauzelor, aspecte a căror stabilire ține de o serie de factori obiectivi și subiectivi

cu privire la care nu poate aprecia un alt organ judiciar, iar în eventualitatea

în care s-ar aprecia că un termen este prea îndelungat, părțile au posibilitatea

legală a formula cerere de preschimbare (în condițiile art. 153 C. proc. civ.).

Cererea reclamantei privind

daunele morale a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că, pe de o parte,

reclamanta nu a arătat care sunt daunele morale suferite, iar, pe de altă parte,

cererea nu a fost dovedită.

Prin prisma soluției date

capetelor anterioare de cerere, Curtea a respins cererea reclamantei privind daunele

cominatorii, motivând și că instituția daunelor cominatorii nu are incidență în

prezenta speță.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr.

5845 din 12 octombrie 2011 a declarat recurs în termen legal reclamanta I.D.V.,

solicitând modificarea acesteia și, pe fond, admiterea acțiunii sale cu acordarea

de daune morale în cuantum de 50.000 euro pentru daunele morale pe care aceasta

i le-a produs prin neîndeplinirea obligației de a redacta și a-i comunica recurentei,

în termen legal și util, sentința penală nr. 1868 din 19 noiembrie 2010.

În motivarea recursului,

s-a susținut, în esență, că în mod nejustificat și nelegal prima instanță a respins

cererea reclamantei întrucât recursul acesteia nu fusese înregistrat de către pârâtă

nici la data formulării acțiunii, dar nici la data pronunțării sentinței recurate,

iar termenul de judecată a fost acordat abia la 05 octombrie 2011.

Recurenta a mai criticat

soluția de respingere a cererii sale privind daunele morale, arătând că, prin neîndeplinirea

obligației de a redacta și a-i comunica recurentei, în termen legal și util, sentința

penală nr. 1868 din 19 noiembrie 2010, pârâta i-a cauzat prejudicii constând în

discriminare, lezarea dreptului la un proces judecat în termen rezonabil, împiedicarea

sa de a face plângere la C.E.D.O., precum și în deteriorarea stării sale de sănătate.

Soluția instanței de recurs

Examinând cauza

în raport de actele și

lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge, pentru considerentele

ce urmează.

Înalta Curte constată

că reclamanta-recurentă a solicitat, în esență, instanței de contencios administrativ

obligarea unei alte instanțe de judecată să

redacteze și să-i comunice o sentință penală,

precum și să-i acorde termen și să judece cu celeritate un recurs formulat de aceasta.

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind activitatea

de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit

legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate

publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a

unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul

legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept

sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează

obiectul acțiunii judiciare.

Dispozițiile

articolul 2 lit. o) din legea susmenționată definesc dreptul vătămat ca fiind „

orice drept

prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere

printr-un act administrativ”.

Înalta Curte apreciază

că cererea reclamantei nu se circumscrie prevederilor legale mai sus citate, nici

sub aspectul subiectului de sezină, nici sub aspectul obiectului acțiunii - care

nu este un act administrativ.

Î

n speță, cererile cu care

recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ nu se referă

la acte administrative proprii sau asimilate, întrucât redactarea unei hotărâri

judecătorești și comunicarea acesteia uneia din părți, la cerere, fixarea termenului

de recurs și soluționarea acestuia sunt circumscrise sferei actelor de procedură

judiciară.

În situația în care recurenta

ar reclama aspecte de neregularitate sau nelegalitate privind aceste acte și îndeplinirea

sau neîndeplinirea lor, criticile respective ar putea fi valorificate numai în cursul

căilor de atac disponibile, potrivit legii.

Argumentele recurentei

nu sunt întemeiate nici în ceea ce privește soluția dată de către instanța de fond

capetelor de cerere privind daunele morale și cele cominatorii.

Astfel, recurenta nu a

depus nici o dovadă a prejudiciului suferit, simpla susținere în acest sens fiind

insuficientă pentru a forma convingerea instanței de judecată cu privire la certitudinea,

întinderea și cauza acestuia, iar, pe de altă parte, nu poate fi reținută incidența

nici unei dispoziții legale care ar îndreptăți recurenta la daune cominatorii, mai

ales prin prisma considerentelor anterioare referitoare la inadmisibilitatea valorificării

pretențiilor sale pe calea contenciosului administrativ.

Pentru aceste considerente,

neexistând motive pentru casarea sau modificarea hotărârii instanței de fond, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. și ale art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de I.D.V. împotriva

sentinței civile nr. 5845 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie

2012.