ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3692/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta I.D.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea acesteia la: (1) redactarea și comunicarea sentinței penale nr. 1805 din 15 noiembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 8049/1/2010; (2) acordarea unui termen și judecarea cu celeritate a recursului promovat la data de 17 noiembrie 2010; (3) daune morale în sumă de 50.000 euro; (4) daune cominatorii în favoarea statului în cazul în care aceasta nu va pune în aplicare sentința ce urmează a fi pronunțată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5845 din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei I.D.V. ca nefondată. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, la data de la data de 21 septembrie 2011 i-a fost comunicată reclamantei sentința nr. 1805 pronunțată de Înalta Curte, secția penală, în Dosar nr. 8049 din 20 octombrie 2011, reclamanta renunțând ulterior la judecarea acestui capăt de cerere.

Argumentele reclamantei subsumate celui de-al doilea capăt de cerere au fost apreciate ca neîntemeiate, în condițiile în care pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, este înregistrat încă din data de 05 octombrie 2011 (anterior deci termenului de judecat din prezenta cauză) Dosarul nr. 7876/1/2011 având ca obiect plângere împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată (art. 278 1 C. proc. pen.) - (Sent. 1805/2010 - Înalta Curte, secția penală), cu prim termen de judecată 12 decembrie 2011 privind pe recurenta I.D.V. și pe intimata C.L., stadiu procesual recurs.

Instanța de fond a mai arătat, în esență, că ține de organizarea fiecărei instanțe primirea acțiunilor, fixarea termenelor de judecată, dispunerea măsurilor legale în vederea soluționării cauzelor, aspecte a căror stabilire ține de o serie de factori obiectivi și subiectivi cu privire la care nu poate aprecia un alt organ judiciar, iar în eventualitatea în care s-ar aprecia că un termen este prea îndelungat, părțile au posibilitatea legală a formula cerere de preschimbare (în condițiile art. 153 C. proc. civ.). Cererea reclamantei privind daunele morale a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că, pe de o parte, reclamanta nu a arătat care sunt daunele morale suferite, iar, pe de altă parte, cererea nu a fost dovedită.

Prin prisma soluției date capetelor anterioare de cerere, Curtea a respins cererea reclamantei privind daunele cominatorii, motivând și că instituția daunelor cominatorii nu are incidență în prezenta speță.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 5845 din 12 octombrie 2011 a declarat recurs în termen legal reclamanta I.D.V., solicitând modificarea acesteia și, pe fond, admiterea acțiunii sale cu acordarea de daune morale în cuantum de 50.000 euro pentru daunele morale pe care aceasta i le-a produs prin neîndeplinirea obligației de a redacta și a-i comunica recurentei, în termen legal și util, sentința penală nr. 1868 din 19 noiembrie 2010. În motivarea recursului, s-a susținut, în esență, că în mod nejustificat și nelegal prima instanță a respins cererea reclamantei întrucât recursul acesteia nu fusese înregistrat de către pârâtă nici la data formulării acțiunii, dar nici la data pronunțării sentinței recurate, iar termenul de judecată a fost acordat abia la 05 octombrie 2011. Recurenta a mai criticat soluția de respingere a cererii sale privind daunele morale, arătând că, prin neîndeplinirea obligației de a redacta și a-i comunica recurentei, în termen legal și util, sentința penală nr. 1868 din 19 noiembrie 2010, pârâta i-a cauzat prejudicii constând în discriminare, lezarea dreptului la un proces judecat în termen rezonabil, împiedicarea sa de a face plângere la C.E.D.O., precum și în deteriorarea stării sale de sănătate.

Soluția instanței de recurs Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte constată că reclamanta-recurentă a solicitat, în esență, instanței de contencios administrativ obligarea unei alte instanțe de judecată să redacteze și să-i comunice o sentință penală, precum și să-i acorde termen și să judece cu celeritate un recurs formulat de aceasta.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare. Dispozițiile articolul 2 lit. o) din legea susmenționată definesc dreptul vătămat ca fiind „ orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ”.

Înalta Curte apreciază că cererea reclamantei nu se circumscrie prevederilor legale mai sus citate, nici sub aspectul subiectului de sezină, nici sub aspectul obiectului acțiunii - care nu este un act administrativ. Î n speță, cererile cu care recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ nu se referă la acte administrative proprii sau asimilate, întrucât redactarea unei hotărâri judecătorești și comunicarea acesteia uneia din părți, la cerere, fixarea termenului de recurs și soluționarea acestuia sunt circumscrise sferei actelor de procedură judiciară. În situația în care recurenta ar reclama aspecte de neregularitate sau nelegalitate privind aceste acte și îndeplinirea sau neîndeplinirea lor, criticile respective ar putea fi valorificate numai în cursul căilor de atac disponibile, potrivit legii.

Argumentele recurentei nu sunt întemeiate nici în ceea ce privește soluția dată de către instanța de fond capetelor de cerere privind daunele morale și cele cominatorii. Astfel, recurenta nu a depus nici o dovadă a prejudiciului suferit, simpla susținere în acest sens fiind insuficientă pentru a forma convingerea instanței de judecată cu privire la certitudinea, întinderea și cauza acestuia, iar, pe de altă parte, nu poate fi reținută incidența nici unei dispoziții legale care ar îndreptăți recurenta la daune cominatorii, mai ales prin prisma considerentelor anterioare referitoare la inadmisibilitatea valorificării pretențiilor sale pe calea contenciosului administrativ. Pentru aceste considerente, neexistând motive pentru casarea sau modificarea hotărârii instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ. și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de I.D.V. împotriva sentinței civile nr. 5845 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012.