ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3597/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta I.D.V. a solicitat obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la a redacta și a-i comunica sentința penală nr. 1868 pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 2010, în dosarul penal nr. 8048/1/2010, pentru a-i da posibilitatea de a-și motiva recursul promovat la data de 26 noiembrie 2010 , dând curs astfel cererilor înregistrate sub nr. 228 din 06 ianuarie 2011 și la care a primit răspunsul datat 31 ianuarie 2011, prin care pârâta îi făcea cunoscut ca sentința este la redactare.

Întrucât timp de 3 luni, pârâta nu a redactat și nu i-a comunicat sentința, reclamanta a revenit cu cererea, înregistrată la data de 01 aprilie 2011 și la care nu a primit răspuns în termenul legal de 30 de zile, astfel încât a solicitat obligarea pârâtei la a acorda un termen și a judeca cu celeritate recursul promovat de reclamantă la data de 26 noiembrie 2010 în Dosarul nr. 8048/1/2010, obligarea pârâtei de a-i acorda daune morale în suma de 50.000 euro, echivalentul a 210.000 RON, pentru daunele pe care pârâta i le-a pricinuit, lipsind-o de dreptul la apărare și un proces echitabil, prin neredactarea sentinței în termenul prevăzut de art. 310 alin. (2) C. proc. pen., necomunicarea acesteia conform art. 360 alin. (1) C. pen., nesemnarea minutei de către completul de judecată conform art. 309 alin. (1) C. proc.

pen., neprecizarea în minută a termenului de recurs conform art. 357 alin. (4) C. proc. pen., precum și neacordarea unui termen de curs timp de aproape 6 luni de la pronunțarea sentinței penale nr. 1868 din 19 noiembrie 2010, precum și obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în favoarea statului, în cazul în care aceasta nu va pune în aplicare sentința. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5737 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta I.D.V., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, la data de 31 ianuarie 2011, pârâta a înțeles să ofere reclamantei un răspuns la petiția formulată de către aceasta la data de 06 ianuarie 2011, în condițiile și termenul prevăzute de dispozițiile art. 2 și art. 8 alin. (1) din O.G.

nr. 27/2002, răspuns care însă nu a mulțumit-o pe reclamantă, reținând că această împrejurare nu poate reprezenta un refuz nejustificat în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, Curtea a apreciat că respectarea dreptului la petiționare vizează exclusiv oferirea în limitele competențelor legale de către autoritatea publică pârâtă a unui răspuns la petiția ce i-a fost astfel adresată, iar nu soluționarea favorabilă a cererilor reclamantei, nefiind relevant sub acest aspect faptul că reclamanta este nemulțumită de acest răspuns, inclusiv și faptul că nu și-ar fi redactat în mod corespunzător recursul declarat împotriva sentinței obiect al petiției în cauză. 3. Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta I.D.V.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac, reclamanta susține netemeinicia sentinței pronunțate, în sensul că instanța de fond a reținut în mod greșit că pârâta a răspuns petiției formulate la data de 06 ianuarie 2011 în termenul prevăzut de dispozițiile legale, fără a lua în considerație petiția înaintată la data de 01 aprilie 2011, la care reclamanta nu a primit răspuns. Totodată, recurenta arată că prima instanță nu a avut în vedere că petițiile formulate vizau îndeplinirea unei obligații prevăzute de C. proc. pen., și anume redactarea și comunicarea hotărârilor, fapt ce a lipsit-o timp de aproape un an de dreptul de a motiva recursul promovat.

Pe de altă parte, reclamanta critică considerentele instanței de fond conform cărora obligarea pârâtei de a redacta și comunica sentința, precum și acordarea unui termen pentru judecarea recursului nu pot fi verificate pe calea contenciosului administrativ, ci exclusiv prin exercitarea căilor de atac. De asemenea, reclamanta apreciază că în mod nelegal prima instanță a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, întrucât prejudiciul suferit nu a fost dovedit. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”. Dispozițiile art. 2 lit. o) din legea sus-menționată definesc dreptul vătămat ca fiind „orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;”. În raport cu aceste dispoziții și cu solicitarea reclamantei, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost vătămată într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraților să dea explicații justițiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate.

Instanța constată, de asemenea, că reclamanta nu a fost vătămată nici într-un interes legitim, astfel cum este definit de art. 2 lit. p) și r) din Legea nr. 554/2004. Este adevărat că art. 264 alin. (1 1 ) C. proc. civ., invocat de către recurentă, instituie un termen pe care judecătorul îl are la dispoziție pentru motivarea hotărârilor, dar, în cazul în care acest termen este depășit, judecătorului nu îi incumbă obligația de a se justifica la cererea justițiabililor, în condițiile în care nu există o astfel de reglementare. De altfel, redactarea și comunicarea hotărârilor judecătorești reprezintă operațiuni specifice puterii judecătorești, iar eventuala depășire a termenului în care se motivează o hotărâre judecătorească nu poate forma obiect al corespondenței dintre justițiabil și judecător, atribuțiile judecătorului fiind clar stabilite în lege.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, aflată la adăpost de orice critică și sub acest aspect. Prin cererea ce formează obiectul dosarului sus-menționat, reclamanta I.D.V. își exprimă nemulțumirea asupra modalității de soluționare a unei cereri privind comunicarea sentinței nr. 1805 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8049/1/2010, asupra unor aspecte referitoare la minuta care i-a fost comunicată - din același dosar - solicitând, totodată, daune morale în cuantum de 50.000 euro, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în favoarea statului.

Din verificările efectuate, reiese că reclamanta a avut Dosarul nr. 8049/1/2010 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la secția penală, soluționat în data de 15 noiembrie 2010 prin sentința nr. 1805, a cărei copie, i-a fost expediată la data de 21 septetmbrie 2011, potrivit evidențelor din arhiva secției menționate. Întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție și-a îndeplinit obligația de comunicare a deciziei solicitate, obligarea acesteia la plata daunelor morale și a daunelor cominatorii nu se justifică. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.D.V. împotriva sentinței civile nr. 5737 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2012.