ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3597/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanțe

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta I.D.V. a solicitat

obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la a redacta și a-i

comunica sentința penală nr. 1868 pronunțată în ședința publică din 19

noiembrie 2010, în dosarul penal nr. 8048/1/2010, pentru a-i da posibilitatea

de a-și motiva recursul promovat la data

de 26

noiembrie 2010

, dând curs astfel cererilor înregistrate sub nr. 228 din

06 ianuarie 2011 și la care a primit răspunsul datat 31 ianuarie 2011, prin

care pârâta îi făcea cunoscut ca sentința este la redactare. Întrucât timp de 3

luni, pârâta nu a redactat și nu i-a comunicat sentința, reclamanta a revenit

cu cererea, înregistrată la data de 01 aprilie 2011 și la care nu a primit

răspuns în termenul legal de 30 de zile, astfel încât a solicitat obligarea

pârâtei la a acorda un termen și a judeca cu celeritate recursul promovat de

reclamantă la data de 26 noiembrie 2010 în Dosarul nr. 8048/1/2010, obligarea

pârâtei de a-i acorda daune morale în suma de 50.000 euro, echivalentul a

210.000 RON, pentru daunele pe care pârâta i le-a pricinuit, lipsind-o de

dreptul la apărare și un proces echitabil, prin neredactarea sentinței în

termenul prevăzut de art. 310 alin. (2) C. proc. pen., necomunicarea acesteia

conform art. 360 alin. (1) C. pen., nesemnarea minutei de către completul de

judecată conform art. 309 alin. (1) C. proc. pen., neprecizarea în minută a

termenului de recurs conform art. 357 alin. (4) C. proc. pen., precum și

neacordarea unui termen de curs timp de aproape 6 luni de la pronunțarea

sentinței penale nr. 1868 din 19 noiembrie 2010, precum și obligarea pârâtei la

plata de daune cominatorii în favoarea statului, în cazul în care aceasta nu va

pune în aplicare sentința.

instanței de fond

Prin sentința civilă

nr. 5737 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta I.D.V., în contradictoriu

cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a constatat că, la data de 31 ianuarie 2011, pârâta a

înțeles să ofere reclamantei un răspuns la petiția formulată de către aceasta la

data de 06 ianuarie 2011, în condițiile și termenul prevăzute de dispozițiile

art. 2 și art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, răspuns care însă nu a mulțumit-o

pe reclamantă, reținând că această împrejurare nu poate reprezenta un refuz nejustificat

în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Curtea a

apreciat că respectarea dreptului la petiționare vizează exclusiv oferirea în limitele

competențelor legale de către autoritatea publică pârâtă a unui răspuns la petiția

ce i-a fost astfel adresată, iar nu soluționarea favorabilă a cererilor reclamantei,

nefiind relevant sub acest aspect faptul că reclamanta este nemulțumită de acest

răspuns, inclusiv și faptul că nu și-ar fi redactat în mod corespunzător recursul

declarat împotriva sentinței obiect al petiției în cauză.

atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței

de fond, reclamanta I.D.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea căii de atac,

reclamanta susține netemeinicia sentinței pronunțate, în sensul că instanța de fond

a reținut în mod greșit că pârâta a răspuns petiției formulate la data de 06

ianuarie 2011 în termenul prevăzut de dispozițiile legale, fără a lua în considerație

petiția înaintată la data de 01 aprilie 2011, la care reclamanta nu a primit răspuns.

Totodată, recurenta arată

că prima instanță nu a avut în vedere că petițiile formulate vizau îndeplinirea

unei obligații prevăzute de C. proc. pen., și anume redactarea și comunicarea hotărârilor,

fapt ce a lipsit-o timp de aproape un an de dreptul de a motiva recursul promovat.

Pe de altă parte, reclamanta

critică considerentele instanței de fond conform cărora

obligarea pârâtei de a

redacta și comunica sentința, precum și acordarea unui termen pentru judecarea recursului

nu pot fi verificate pe calea contenciosului administrativ, ci exclusiv prin exercitarea

căilor de atac.

De asemenea, reclamanta

apreciază că în mod nelegal prima instanță a respins capătul de cerere privind acordarea

de daune morale, întrucât prejudiciul suferit nu a fost dovedit.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare:

Instanța de control judiciar

constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, deoarece prima instanță

a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat

în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Potrivit dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

„Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un

interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul

primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul

prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea

pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un

drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a

unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea

dreptului sau interesului legitim”.

Dispozițiile art. 2

lit. o) din legea sus-menționată definesc dreptul vătămat ca fiind „orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ,

căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;”.

În raport cu aceste dispoziții

și cu solicitarea reclamantei, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost vătămată

într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraților

să dea explicații justițiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești

pronunțate.

Instanța constată, de

asemenea, că reclamanta nu a fost vătămată nici într-un interes legitim, astfel

cum este definit de art. 2 lit. p) și r) din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că art.

264 alin. (1

1

) C. proc. civ., invocat de către recurentă, instituie un

termen pe care judecătorul îl are la dispoziție pentru motivarea hotărârilor, dar,

în cazul în care acest termen este depășit, judecătorului nu îi incumbă obligația

de a se justifica la cererea justițiabililor, în condițiile în care nu există o

astfel de reglementare.

De altfel, redactarea

și comunicarea hotărârilor judecătorești reprezintă operațiuni specifice puterii

judecătorești, iar eventuala depășire a termenului în care se motivează o hotărâre

judecătorească nu poate forma obiect al corespondenței dintre justițiabil și judecător,

atribuțiile judecătorului fiind clar stabilite în lege.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri,

în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima instanță a pronunțat

o hotărâre legală și temeinică, aflată la adăpost de orice critică și sub acest

aspect.

Prin cererea ce formează

obiectul dosarului sus-menționat, reclamanta I.D.V. își exprimă nemulțumirea asupra

modalității de soluționare a unei cereri privind comunicarea sentinței nr. 1805

din 15 noiembrie 2010 pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în Dosarul nr. 8049/1/2010, asupra unor aspecte referitoare la minuta care

i-a fost comunicată - din același dosar - solicitând, totodată, daune morale în

cuantum de 50.000 euro, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii

în favoarea statului.

Din verificările efectuate,

reiese că reclamanta a avut Dosarul nr. 8049/1/2010 pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, la secția penală, soluționat în data de 15 noiembrie 2010 prin sentința

nr. 1805, a cărei copie, i-a fost expediată la data de 21 septetmbrie 2011, potrivit

evidențelor din arhiva secției menționate.

Întrucât Înalta Curte

de Casație și Justiție și-a îndeplinit obligația de comunicare a deciziei solicitate,

obligarea acesteia la plata daunelor morale și a daunelor cominatorii nu se justifică.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare,

Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.D.V. împotriva sentinței civile nr. 5737 din 10 octombrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.