ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1031/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1031/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare
în judecată înregistrată la data de 4 februarie 2010 pe rolul Curții de Apel Iași,
secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul F.P. a chemat în judecată
pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând desființarea în parte
a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 29 octombrie 2009
și validarea rezultatului obținut de el la concursul de admitere la Institutul Național
al Magistraturii desfășurat în perioada 25 iunie - 25 septembrie 2009.
În motivarea acțiunii,
reclamantul a arătat că a fost declarat admis în urma susținerii concursului la
Institutul Național al Magistraturii, iar ulterior pârâtul a constatat că nu îndeplinește
condiția „bunei reputații” prevăzută de art. 12 din Legea nr. 303/2004, prin interpretarea
greșită a dispozițiilor Legii nr. 303/2004 atunci când a apreciat că o condamnare
penală în privința căreia a intervenit reabilitarea de drept afectează „buna reputație”.
Mai susține reclamantul că fapta pentru care a fost condamnat în anul 2000 nu a
avut ecou public la data săvârșirii ei, iar în anul 2003 a intervenit reabilitarea,
astfel că nu este de natură a conduce la știrbirea prestigiului calității de magistrat,
iar îndeplinirea condiției referitoare la „buna reputație” trebuie analizată în
persoana reclamantului la nivelul anului 2009, pentru a conferi forță juridică principiului
general de drept al „efectelor trecerii timpului”, recunoscut atât în materie penală,
cât și în materie civilă. A susținut reclamantul că la momentul actual îndeplinește
întru totul condiția „bunei reputații”, ca „standard înalt de conduită de care trebuie
să dea dovadă un magistrat”.
Hotărârea instanței
de fond
Prin sentința civilă
nr. 115/CA din 10 mai 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ
și fiscal, a admis acțiunea formulată de către reclamantul F.P., a desființat în
parte hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 29 octombrie
2009 în ceea ce privește soluția dată în raport cu reclamantul F.P. și a dispus
validarea rezultatului obținut de către acesta la concursul de admitere la Institutul
Național al Magistraturii din perioada 25 iunie - 25 septembrie 2009, cu menținerea
celorlalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Pentru a pronunța
această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Reclamantul a fost admis
la Institutul Național al Magistraturii în sesiunea august - septembrie 2009, după
proba eliminatorie tip grilă, el făcând parte din cei 240 candidați admiși din totalul
de 2.764. Ulterior, reclamantul a susținut și testul grilă de verificare a raționamentului
logic, interviul și testul psihologic, iar conform art. 63 din Regulamentul de organizare
și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii s-a procedat la verificarea
îndeplinirii condiției de bună reputație.
Prin hotărârea din 29
octombrie 2009, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a constatat neîndeplinirea
de către reclamant, alături de alte două persoane, a condiției bunei reputații,
cu motivarea că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că „figurează în
evidențele operative ale poliției”, fără a fi oferite detalii asupra cauzelor faptice
avute în vedere la adoptarea hotărârii.
A constatat Curtea de
apel că situația de fapt și de drept avută în vedere în privința reclamantului rezidă
în faptul că, prin sentința penală nr. 621 din 28 mai 2001 a Judecătoriei Pașcani,
definitivă, F.P. a fost condamnat la 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată
a executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37
alin. (1) din Decretul nr. 328/1996, respectiv conducerea pe drumurile publice a
unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste
limita legală. Instanța penală a reținut următoarele: la data de 16 decembrie 2000,
F.P. a consumat băuturi alcoolice împreună cu alte persoane la un bar, după care,
conducând autoturismul marca D. pe drumurile publice din oraș, a pierdut controlul
și a intrat în coliziune cu altă mașină; prin buletinul de analize toxicologice
s-a reținut o alcoolemie de 1,65 gr ‰; incidentul s-a datorat consumului de alcool
și stării de oboseală a inculpatului; F.P. a despăgubit proprietarii autoturismelor
avariate; la individualizarea pedepsei, au fost avute în vedere, ca circumstanțe
atenuante, poziția sinceră a inculpatului, lipsa antecedentelor penale, acoperirea
prejudiciului.
Curtea de apel a reținut
că, întrucât în privința acestei condamnări a intervenit reabilitarea de drept,
având drept consecință lipsa antecedentelor penale ale persoanei și încetarea oricăror
interdicții și decăderi ce derivă din condamnarea penală definitivă, în mod greșit
pârâtul a apreciat că reclamantul nu îndeplinește condiția bunei reputații în sensul
dispozițiilor art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 pentru motivul că
„figurează în evidențele operative ale poliției”.
A mai reținut instanța
că, deși nu se evidențiază ca antecedent penal, o condamnare cu suspendarea executării
pedepsei sau alt gen de condamnare pot apărea în unele evidențe speciale, interne,
ale poliției, însă acestea nu prezintă nici un fel de relevanță și nu au nici o
consecință în ceea ce privește percepția opiniei publice asupra persoanei, iar,
întrucât asemenea evidențe nu sunt și nu pot fi aduse la cunoștința publicului,
sunt lipsite de efecte asupra persoanei, nu îi afectează și nu trebuie să-i afecteze
în niciun mod imaginea. Dacă legiuitorul, intervenind cu instituția reabilitării
de drept, înlătură prin aceasta orice antecedente penale, cu atât mai mult niște
evidențe ale poliției, de organizare internă, nu pot marca o persoană „à
la long” și nu trebuie să-i afecteze imaginea și accesul la o funcție sau o carieră.
Totodată, Curtea de apel
a reținut că, pentru ca o condamnare penală în privința căreia a intervenit reabilitarea
să reprezinte un argument privind lipsa „bunei reputații”, este necesar a fi avut
în vedere un ansamblu larg de aspecte ce caracterizează persoana respectivă, iar
pârâtul, stabilind aprioric faptul că reclamantul nu îndeplinea condiția bunei reputații,
nu a examinat în niciun mod fapta pentru care acesta a fost condamnat cu suspendare,
împrejurările săvârșirii acesteia, conduita concretă a reclamantului la acel moment
și în timpul procesului, conduita ulterioară a acestuia etc., aspecte care, privite
coroborat, ar fi fost de natură să creeze o imagine asupra persoanei reclamantului,
asupra modului în care acesta este perceput în societate, dacă fapta sa a avut răsunet
în comunitate, cum a fost privită și ce a făcut reclamantul pentru a înlătura orice
efecte negative.
Curtea de apel a apreciat
că, deși din cuprinsul sentinței penale rezultă că F.P. a avut o conduită procesuală
coerentă și corectă, sinceră, nu a încercat să denatureze adevărul sau probele,
a depus toate diligențele pentru înlăturarea consecințelor pecuniare negative, din
perspectiva modului de abordare de către Consiliul Superior al Magistraturii, ar
însemna că, deși însăși legiuitorul a intervenit cu instituții care să înlăture
orice consecințe ale unei condamnări penale, simpla existență a acesteia în evidențele
proprii ale poliției, indiferent de conduita persoanei și de cât timp a trecut de
la condamnare, ar fi de natură să afecteze sine die reputația persoanei respective,
cu consecința interzicerii accesului la o poziție demnă în societate, așa cum este
aceea de absolvent de științe juridice cursant la Institutul Național al Magistraturii.
A mai reținut instanța
că cerința „bunei reputații” prevăzute de art. 12 din Legea nr. 303/2004 trebuie
analizată ca un ansamblu de criterii, apreciate în concret și în funcție de fiecare
caz în parte, cu luarea în considerare a condiției persoanei atât înainte, cât și
după săvârșirea faptei, precum și a impactului faptei în opinia publică și că o
interpretare simplistă, limitată precum aceea dată de Consiliul Superior al Magistraturii,
în condițiile în care toate datele existente conduc la concluzia că fapta reclamantului
nu a avut nici un ecou public, iar conduita sa corectă nu poate fi pusă la îndoială,
este de natură să ducă la instituirea unei răspunderi perpetue și la incapacități
și interdicții de mare gravitate pentru tot restul existenței.
În consecință, instanța
a apreciat că, în ceea ce îl privește pe reclamant, condamnare cu suspendare intervenită
într-un moment al vieții, în privința căreia legea a înlăturat orice consecințe,
nu a mai produs în decursul anilor consecințe, nu a avut și nici nu are un impact
în opinia publică.
A mai reținut instanța
că reclamantul s-a supus recoltării probelor biologice, a manifestat un deplin regret
și dorința materializată de a înlătura orice consecințe, ulterior anului 2001 a
susținut examenul de admitere la Facultatea de Drept din cadrul Universității „A.I.C.”
promovat cu media 9,33, a absolvit cursurile universitare cu media 9,80 în anul
2005, iar în anul 2009 a promovat examenul de admitere la Institutul Național al
Magistraturii și în tot acest timp, s-a bucurat de aprecierea concetățenilor dintr-o
localitate relativ mică și nu a fost implicat în incidente care să-i afecteze reputația
în percepția celorlalți.
În final, Curtea de apel
a apreciat că pârâtul nu a avut în vedere aspectele prezentate referitoare la conduita
reclamantului, iar modul în care a abordat situația în litigiu i-ar crea reclamantului
o aparență de imoralitate perpetuă imposibil de contraargumentat oricare ar fi conduita
sa și oricât timp ar fi trecut și ar fi de natură să creeze o imagine deformată
asupra justiției, a scopului acesteia și a rolului în societate, în condițiile în
care „încrederea publicului în justiție” și „satisfacerea interesului general” nu
pot fi asigurate decât prin exemple de abordări echilibrate și echidistante, specifice
ideii și dezideratului de justiție.
Cererea de recurs
Împotriva sentinței
civile nr. 115/CA din 10 mai 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios
administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii,
invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-pârât Consiliul
Superior al Magistraturii, după expunerea istoricului cauzei, menționează că verificarea
reclamantului F.P. sub aspectul îndeplinirii condiției referitoare la „buna reputație”
a fost realizată cu respectarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 303/2004 și
art. 27 din Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire
a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii nr. 439/2006.
În urma verificărilor
efectuate, s-a constatat că F.P. figurează în evidențele organelor de poliție, întrucât
a fost condamnat, prin sentința penală nr. 621 din 28 mai 2001, rămasă definitivă
prin neapelare, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii
prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, pedeapsă a cărei executare
a fost suspendată condiționat.
Față de această împrejurare,
recurentul-pârât susține că, având în vedere rolul deosebit ce revine judecătorului
în realizarea justiției, ca serviciu public și sarcina ce revine Consiliului Superior
al Magistraturii de a preîntâmpina lezarea demnității și prestigiului funcției de
magistrat și de a asigura moralitatea corpului de magistrați, aparența de moralitate
și încrederea opiniei publice în independența, imparțialitatea și reputația neștirbită
a magistratului, în raport cu definiția noțiunii de „bună reputație”, în raport
cu natura faptei săvârșite, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut
în mod corect că reclamantul F.P. nu îndeplinește condiția „bunei reputații” prevăzute
de art. 12 din Legea nr. 303/2004, republicată,
cu modificările și completările ulterioare
.
Mai susține recurentul-pârât
că reabilitarea de drept intervenită în privința condamnării reclamantului este
o condiție distinctă pe care un candidat trebuie să o îndeplinească pentru a putea
fi admis în magistratură, însă acest aspect nu este suficient pentru a se constata
că F.P. se bucură de o „bună reputație”.
Hotărârea instanței
de recurs
Analizând cauza, prin
prisma criticilor din recurs, în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele
arătate în continuare.
În raport cu împrejurările
cauzei, astfel cum acestea sunt prezentate în expunerea anterioară a hotărârii pronunțate
de Curtea de apel și a celor susținute în cuprinsul cererii recurs, problema de
drept supusă dezlegării se rezumă la aprecierea îndeplinirii de către F.P. a condiției
referitoare la „buna reputație” impusă de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 303/2004,
republicată,
cu modificările
și completările ulterioare
, în condițiile în care în anul 2001 a fost condamnat
la 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, condamnare
în privința căreia a intervenit reabilitarea de drept în anul 2003.
Conform dispozițiilor
legale incidente cauzei, ale art. 12 din Legea nr. 303/2004, republicată,
cu modificările și completările ulterioare:
„Art. 12.
- Admiterea în magistratură
a judecătorilor și procurorilor se face prin concurs, pe baza competenței profesionale,
a aptitudinilor și a bunei reputații”.
În cauză, este necontestat
faptul că reclamantul F.P. a fost condamnat, prin sentința penală nr. 621 din
28 mai 2001 a Judecătoriei Pașcani, definitivă, la 6 luni închisoare cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de
art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1996, respectiv conducerea pe drumurile publice
a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste
limita legală.
Totodată, recurentul-pârât
nu contestă faptul că în privința condamnării respective a intervenit reabilitarea
de drept în condițiile art. 133 alin. (1) C. pen., conform cărora „Reabilitarea
face să înceteze decăderile și interdicțiile precum și incapacitățile care rezultă
din condamnare”.
În ceea ce privește îndeplinirea
condiției referitoare la „buna reputație” prevăzută de art. 12 din Legea nr. 303/2004,
republicată,
cu modificările
și completările ulterioare,
în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, (decizia nr. 2267/2010)
s-a reținut că „reputația unei persoane se construiește în timp, printr-un întreg
ansamblu de elemente care concură la conturarea profilului său uman și profesional,
care nu pot fi luate în evaluare în mod izolat, scoase din context. Prin urmare,
Consiliul Superior al Magistraturii trebuia să ia în considerare intervalul îndelungat
de timp scurs de la data presupusei fapte, conduita ulterioară a recurentului-reclamant,
aprecierile favorabile asupra activității desfășurate (…) și inexistența, in concreto,
a unor ecouri publice ale faptei reținute”.
Or, în cauză, nici în
cuprinsul hotărârii Plenului Consiliului Superiror al Magistraturii nr. 1880
din 29 octombrie 2009 și nici în cererea de recurs, recurentul-pârât nu a reliefat
nici existența unor ecouri publice cu privire la fapta pentru care reclamantul a
fost condamnat în anul 2001 și nici faptul că în percepția opiniei publice ar fi
știrbită buna reputație a intimatului-reclamant F.P.
De altfel, prin reabilitare
se înțelege chiar „restabilirea bunei reputații” (Mic dicționar academic, Volumul
IV, Literele P-Z, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2003, p. 174), iar în doctrina
de drept penal s-a afirmat că „prin reabilitarea unui fost condamnat se înțelege
reinserarea socială completă a acestuia prin înlăturarea pentru viitor a tuturor
incapacităților și interdicțiilor ce decurg în general dintr-o hotărâre de condamnare
și prin repunerea lui, din punct de vedere moral și social, în situația pe care
o avea înainte de condamnare” (C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal, Partea
generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 649).
În prezența acestor argumente,
a se reține că buna reputație a reclamantului este știrbită în pofida reabilitării
de drept și în ciuda faptului că recurentul-pârât nu a probat existența niciunui
aspect referitor la conduita ulterioară a persoanei de natură a induce o percepție
negativă din partea opiniei publice, ar însemna lipsirea de finalitate și de conținut
a instituției juridice a reabilitării și acceptarea unei blamării permanente a individului
pe întreg parcursul vieții.
Totodată, instanța de
recurs constată că instanța de fond a analizat în concret și a oferit o motivare
detaliată în sensul că nu se poate reține neîndeplinirea de către reclamant a condiției
referitoare la „buna reputație”, prin prisma conduitei sale ulterioare condamnării
în privința căreia a intervenit reabilitarea de drept.
Față de susținerile reprezentantului
recurentului-pârât formulate în cadrul ședinței publice din 22 februarie 2010 referitoare
la faptul că instanța de fond ar fi făcut confuzie între condiția impusă candidaților
la Institutul Național al Magistraturii prin dispozițiile art. 14 din Legea nr.
303/2004 în sensul lipsei antecedentelor penale și condiția impusă pentru admiterea
în magistratură prin dispozițiile art. 12 din aceeași lege referitoare la buna reputație,
instanța de recurs constată că acestea nu pot fi primite, întrucât, așa cum rezultă
din prezentarea considerentelor Curții de apel, instanța a analizat separat cele
două aspecte, arătând expres care sunt argumentele pentru care a apreciat că reclamantul
se bucură de o „bună reputație”. De altfel, se constată că, atât prin răspunsul
la plângerea prealabilă, cât și în cuprinsul întâmpinării, Consiliul Superior al
Magistraturii a precizat că „în privința domnului F.P., în urma verificărilor efectuate
(…) s-a reținut că acesta figurează în evidențele operative ale organelor de poliție”,
astfel că instanța de fond, prin considerentele hotărârii pronunțate, nu a făcut
altceva decât să răspundă apărărilor pârâtului.
Pentru considerentele
arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, neexistând
motive de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art.
304
1
C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea
nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Având în vedere soluția
adoptată în cauză și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în raport cu documentele
justificative depuse de intimatul-reclamant la dosarul de recurs, recurentul-pârât
Consiliul Superior al Magistraturii va fi obligat să plătească intimatului-reclamant
suma de 869,40 RON, cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de Consiliul
Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 115/CA din 10 mai 2010
a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât
Consiliul Superior al Magistraturii la plata către intimatul-reclamant F.P. a sumei
de 869,40 RON – cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 februarie 2011.