ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1342/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 817 din 07 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de R.G. împotriva deciziei

civile nr. 53/2007 a Curții de Apel Ploiești.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Din dosar rezultă, fără nici un

dubiu, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către părinții reclamantului

numiților S.N. și T.A. (contract nr. 641 din 15 septembrie 1951, transcris sub

nr. 1352-fila 154 dos. tribunal) și că de la aceștia a trecut la stat în baza

Decretului nr. 218/1960, prin decizia nr. 94/1961 - poziția 65.

În decursul anilor imobilul a fost

închiriat mai multor persoane iar în anul 2000, în baza Legii nr. 112/1995, a

fost vândut chiriașei S.M.

Prin urmare, nu există nici o contradicție

între cele două considerente ale deciziei instanței de apel - așa cum greșit

susține recurentul-reclamant de vreme ce s-a dovedit că, în anul 1950, când a

fost adoptat Decretul nr. 92, imobilul nu a fost naționalizat, că, în anul

1951, proprietarii de atunci - E. și G.R. - l-au vândut numiților T.A. și N.S. și

că, ulterior, acestora (iar nu autorilor reclamantului) le-a fost luat bunul de

către stat în temeiul Decretului nr. 218/1960.

Nefondat este și motivul al doilea

de recurs.

S-a dovedit că imobilul nu a fost

naționalizat.

Contractul de vânzare cumpărare nr.

641 din 15 septembrie 1951 întrunește toate condițiile unui act valabil, fiind

autentificat și înregistrat în registrul anului 1951, transcris sub nr.

1352/1951 (fila 154 dos. tribunal). În dosar nu s-a făcut nici o dovadă în

sensul că acest act ar fi fost anulat pe cale judecătorească.

Prin urmare, sub acest aspect,

susținerile recurentului nu au nici un suport juridic în cauză.

Nici cea de-a treia critică nu poate

fi reținută.

Așa cum s-a motivat mai sus,

recurentul-contestator nu a făcut dovada, în ce privește imobilul în litigiu,

că este persoană îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001.

Cât privește contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1944N/2000 încheiat între SC C. SA Ploiești și S.M., este

de reținut că solicitarea de constatare a nulității lui, invocată în recurs, nu

poate fi primită, spre analiză, deoarece la acest capăt de cerere s-a renunțat

în fața primei instanțe, împrejurare reținută și în decizia recurată.

Este de precizat că atât instanța de

apel cât și tribunalul au respectat prevederile Legii nr. 10/2001, ale art. 21

și art. 44 din Constituția României precum și ale art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea formulată, numitul R.G.

a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 817/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Analizând cererea formulată, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu poate fi primită pentru

considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 322 C. proc. civ. prevăd

că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când

evocă fondul poate fi cerută atunci când există hotărâri potrivnice, date de

instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină,

între aceleași persoane având aceeași calitate.

Pentru a fi aplicabile aceste

dispoziții, este necesar ca hotărârile să conțină elemente caracteristice

pentru existența lucrului judecat și anume identitatea de părți, de obiect și

de cauză și de asemenea, a fi pronunțate în dosare diferite.

Prin această reglementare s-a

urmărit crearea unei căi de rezolvare a situațiilor în care, judecându-se

separat două sau mai multe cauze și neobservându-se existența autorității de

lucru judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispoziții nu se pot

concilia.

În speță nu sunt îndeplinite aceste

condiții pentru admisibilitatea cererii de revizuire, care nici nu cuprinde

motivele de fapt și de drept pentru care se întemeiază, revizuientul

limitându-se doar la a solicita admiterea cererii.

Pe de altă parte art. 322 alin. (1) C.

proc. civ. prevede că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1-9 C.

proc. civ.

În cauză, decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 817/2008 nu evocă fondul pricinii, ea nefiind

susceptibilă de a fi atacată pe calea revizuirii.

Pentru aceste considerente, se va

respinge cererea de revizuire formulată de numitul R.G. împotriva deciziei

civile nr. 817 din 07 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de revizuentul R.G. împotriva deciziei civile nr. 817 din 07

februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

17 februarie 2011.