ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4845/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC K. România a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, suspendarea Avizului nr. 145/E din 24 iunie 2009, privind clasarea în Lista Monumentelor Istorice, grupa „B", a corpurilor A, B și C aparținând imobilului „fostă fabrică de ciorapi" din municipiul Timișoara, județul Timiș, până la soluționarea cererii de anulare a avizului, ce face obiectul dosarului nr. 708/2/2010 al Curții de Apel București.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a achiziționat imobilul la data de 18 ianuarie 2008, în scopul construirii unui hipermarket și a început demersuri în vederea autorizării construcției, iar în urma solicitării fostului proprietar al imobilului, pârâtul a emis Avizul nr. 56/E din 09 ianuarie 2007, prin care a fost declanșată procedura de clasare parțială a fostei fabrici, aviz contestat ulterior de SC T.I. Reclamanta a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, atât cele procedurale, cât și cele materiale, întrucât există un caz bine justificat și o pagubă iminentă.

În ceea ce privește „cazul bine justificat", s-a evidențiat contradicția dintre Avizul nr. 56/E din 09 ianuarie 2007 și Avizul nr. 145, dar și caracterul executoriu, opozabil și irevocabil al Avizului nr. 56. S-a arătat că prin starea de incertitudine pe care autoritățile au creat-o în privința imobilului proprietatea reclamantei a fost nesocotit dreptul acesteia de proprietate și au fost încălcate și dispozițiile legale menite a reprezenta o garanție a respectării normelor procedurale, pârâtul încălcând, prin emiterea Avizului nr. 145, dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (5) din Constituție, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește existența pagubei iminente, reclamanta a arătat că Avizul de clasare în întregime a corpurilor A, B și C va produce consecințe greu de înlăturat prin daune provocate în patrimoniul său și că emiterea ulterioară a Ordinului Ministerului Culturii este un eveniment viitor previzibil, iar parcurgerea procedurii de anulare a Ordinului de clasare, respectiv a procedurii declasării va cauza pagube importante patrimoniale. La data de 11 martie 2010, a fost depusă la dosarul cauzei întâmpinare de către pârât, prin care s-a solicitat respingerea cererii. Prin sentința civilă nr. 3192 din 26 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență următoarele: Verificând întrunirea condițiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu raportare la art. 14 din aceeași lege și în considerarea situației de fapt expuse, instanța a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada unui caz bine justificat și a pagubei iminente pe care o încearcă, urmare a emiterii Avizului nr. 145, ce se cere a fi suspendat. Astfel, în ceea ce privește împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ, instanța a constatat că avizul a fost emis cu respectarea dispozițiilor cuprinse în art. 11 alin. (1), pct. 2 lit. e) și art. 33 lit. d) din Legea nr. 422/2001, precum și a prevederilor art. 4 alin. (1) din Normele de clasare și inventariere a monumentelor istorice aprobate cu Ordinul Ministerului Culturii nr. 2260/2008.

S-a mai reținut că avizul nr. 145/E din 24 iunie 2009 nu revocă primul aviz de clasare emis cu privire la clădire, ci îl înlocuiește, în sensul că măsura de clasare adoptată privește toate cele trei corpuri de clădire și nu doar fațadele, în raport de analiza Plenului Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. Cu referire la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, instanța a considerat că cercetarea modului în care autoritatea publică a înțeles să limiteze folosința imobilului pentru protejarea interesului public, în dauna interesului privat, nu poate face obiectul analizei unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, această împrejurare presupunând o verificare a fondului cauzei.

În ceea ce privește paguba iminentă, instanța a reținut că reclamanta a avut în vedere la motivarea acesteia emiterea ulterioară a Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor de clasare a imobilului, împrejurare care ar avea ca și consecință parcurgerea unei proceduri de anulare, respectiv a unei proceduri de declasare a corpurilor A, B și C, procedură ce i-ar cauza pagube patrimoniale importante. Instanța a apreciat că aceste afirmații ar putea susține o eventuală cerere de suspendare a ordinului de clasare, iar nu a avizului, act cu caracter premergător în procedura instituită de art. 13 din Legea nr. 422/2001, că doar împrejurarea emiterii unui aviz nu obligă la emiterea imediată a ordinului de clasare și că emiterea primului aviz, nr. 56/E din 09 ianuarie 2007, nu a fost urmată nici până la data sesizării instanței de emiterea unui ordin de clasare parțială.

În raport de prevederile art. 15, cu trimitere la art. 14 din Legea nr. 554/2004, art. 13 și art. 33 din Legea nr. 422/2001, instanța a considerat că reclamanta nu a probat împrejurări care să afecteze legalitatea actului ce se solicită a fi suspendat și nici iminența pagubei pe care o încearcă, astfel încât a respins cererea acesteia ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC K. România București a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului său întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanta SC K. România a arătat în esență următoarele: - Hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 15 și art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Se arată că au fost îndeplinite condițiile legale pentru suspendarea actului administrativ respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Consideră recurenta - reclamantă că Avizul nr. 145 de clasare a celor 3 corpuri ale Fabricii de Ciorapi Timișoara a fost emis cu nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la procedura de clasare a monumentelor istorice. Astfel se arată, au fost încălcate dispozițiile art. 13 alin. (3) și (4) din Legea nr. 422/2001 în sensul nerespectării obligației autorităților de a comunica proprietarului imobilului declanșarea procedurii de clasare parțială a bunurilor. De asemenea se arată că având în vedere contradicția dintre Avizul nr. 145 și actele pe care acesta le înlocuiește rezultă că acesta nu a fost emis în mod legal ci cu nerespectarea dispozițiilor referitoare la revocarea actelor administrative.

A mai arătat recurenta că marja de apreciere a autorității administrative trebuie să respecte principiul legalității, al satisfacerii unui interes public și principiul proporționalității. Se arată că în ceea ce privește condiția necesității prevenirii unei „pagube iminente” aceasta există în speța dedusă judecății deoarece în contextul emiterii Avizului nr. 145 de clasare a corpurilor A, B și C ale imobilului, emiterea ulterioară a Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor devine un eveniment viitor previzibil. - Hotărârea recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea principiilor privitoare la revocarea actelor administrative desprinse din Legea nr. 554/2004. Se arată în acest fel că avizul nr. 145 a fost emis cu nesocotirea dispozițiilor referitoare privitoare la motivarea actelor administrative revocatorii.

Avizul nr. 145 revocă o serie de acte administrative devenite irevocabile, fiind în vădită contradicție cu acestea. - Hotărârea este nelegală pentru că procedura de clasare a Corpurilor A,B și C a fost declanșată la propunerea Muzeului Banatului care nu este „instituție publică cu atribuții în domeniu” în conformitate cu art. 13 din Normele Metodologice de clasare. Pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a formulat întâmpinare față de motivele de recurs și a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece reclamanta nu a făcut dovada unui caz justificat și a unei pagube iminente. Analizând motivele de recurs, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea dispozițiilor legale privind procedura de clasare a monumentelor istorice, respectiv a art. 13 alin. (3) și (4) din Legea nr. 422/2001. Înalta Curte reține că motivul invocat privește nelegalitatea avizului și nu un caz bine justificat care să creeze o îndoială serioasă asupra legalității avizului. Instanța de fond a analizat motivul invocat și a constatat că declanșarea procedurii de clasare a fost comunicată către proprietarul de la acea dată – 28 martie 2007 – respectiv SC T.I. , însă acest motiv nu reprezintă un caz bine justificat în accepțiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În aceeași ordine de idei, invocarea contradicției dintre avizul nr. 145 și actele pe care le înlocuiește, marja de apreciere a autorității administrative, nu reprezintă caz bine justificat ci împrejurări care presupun o verificare a fondului cauzei, dacă s-au depășit sau nu limitele prevăzute de lege este o chestiune privind legalitatea emiterii actului administrativ. Condiția necesității prevenirii unei pagube iminente din perspectiva emiterii ulterioare a Ordinului de clasare, nu este realizată în lipsa unui caz bine justificat. Referitor la revocarea actelor administrative și la motivarea avizului nr. 145. Autoritatea administrativă emitentă are dreptul de a revoca actul administrativ dar acest drept trebuie exercitat în condițiile legii.

Motivarea actului administrativ dă posibilitatea judecătorului să realizeze un control de legalitate eficient al acestuia. Însă aceste susțineri privind contrarietatea între cele două avize, indiciile săvârșirii unui exces de putere de către autoritatea emitentă, pot fi analizate în cadrul unei acțiuni principale în anularea actului administrativ și nu reprezintă motive de suspendare, acestea țin de legalitatea acestuia. Motivele care privesc cazul bine justificat nu sunt aceleași cu cele care privesc nelegalitatea actului administrativ. Motivul privind nelegalitatea procedurii de clasare - nu poate fi primit pentru rațiunile expuse mai sus.

Cercetarea și analizarea modului în care pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național a înțeles să avizeze clasarea integrală a corpurilor A,B și C, considerând că nu se justifică separarea valorii fațadelor de restul construcției, pentru protejarea interesului public nu se poate face decât printr-o verificare a fondului cauzei. Înalta Curte apreciază în consecință că reclamanta nu a dovedit care sunt acele elemente de natură a afecta legalitatea actului și nici prejudiciul iminent, astfel că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică. Față de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare sau modificare a sentinței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC K. România București împotriva sentinței civile nr. 3192 din 26 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.