ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2843/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2843/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată

pe rolul Curții de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

sub

nr. 688/39/2009, contestatorii

N.I., M.I., A.E.C., C.N.C. și O.L. au solicitat anularea sentinței civile nr.

43 din 20 noiembrie 2008, pronunțată de aceeași instanță și trimiterea cauzei pentru

soluționare Tribunalului Botoșani, secția civilă, în contradictoriu cu Ministerul

Justiției, Tribunalul Botoșani și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În

motivarea contestației în anulare, contestatorii au arătat,

în esență, că, prin hotărârea sus-menționată, li s-a respins cererea prin care au

solicitat plata primei de concediu pentru anii 2003-2006, ca nefondată, sentință

rămasă irevocabilă prin decizia nr. 517 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel Suceava.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

de ordine publică privitoare la competență.

Astfel, această sentință s-a pronunțat

de către un complet din cadrul Curții de Apel Suceava, în baza O.U.G. nr. 75/2008,

deși majoritatea instanțelor din țară, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție

au așteptat soluționarea, de către Curtea Constituțională, a excepției de neconstituționalitate,

fiind evident că această ordonanță nu era constituțională, încălcând o lege organică.

Pe de altă parte, contestatorii au arătat

că practica judiciară neunitară în materie cu privire la acest gen de acțiuni a

fost lămurită la 01 aprilie 2009, anexând, în acest sens, un extras din „Nota privind

problemele de drept soluționate în mod neunitar în materie civilă în trimestrul

IV

2008”, care au format obiectul întâlnirii

organizate la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, la aceeași dată.

Prin decizia nr. 1399 din 10 noiembrie

2009, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări

sociale, s-a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatori.

În

pronunțarea acestei hotărâri, Curtea a reținut că art. 317

alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație

în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut

fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părții,

pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele

legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență.”

Deși contestatorii au invocat dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., motivele arătate nu se pot încadra în cazul

prevăzut de acest articol, întrucât sentința civilă nr. 43 din 20 noiembrie 2008

a Curții de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

pronunțată în Dosarul nr. 326/39/2008,

nu a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din

O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte

financiare în sistemul justiției, „(1) Cererile având ca obiect acordarea unor drepturi

salariale, formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G. nr. 27/2006 privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii

de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și potrivit O.G.

nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești

și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul

justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările ulterioare,

sunt soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.

(2) Recursul împotriva hotărârilor pronunțate

în primă instanță de curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.”

De asemenea, potrivit dispozițiilor

art. 2 din același act normativ, „(1) Dispozițiile art. 1 se aplică și proceselor

în curs de judecată, având ca obiect soluționarea cererilor privind acordarea unor

drepturi salariale formulate de personalul din sistemul justiției, începute sub

legea anterioară.

(2) Cauzele prevăzute la alin. (1) aflate

în curs de judecată în fond la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de

urgență vor fi trimise de îndată spre soluționare curților de apel, prin încheiere

care nu este supusă niciunei căi de atac.

(3) Recursurile împotriva hotărârilor pronunțate

cu privire la cererile prevăzute la alin. (1) aflate pe rolul curților de apel la

data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se trimit de îndată la

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheiere care nu este supusă niciunei

căi de atac.”

Prin urmare, Curtea de Apel Suceava, secția

conflicte de muncă și asigurări sociale, era competentă să soluționeze, în primă

instanță, acțiunea formulată de reclamanți.

Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 104 din 20 ianuarie 2009, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată,

din oficiu, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, și s-a constatat că dispozițiile art. 1 și 2

din

O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru

soluționarea unor aspecte financiare în

sistemul justiției, sunt neconstituționale.

Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”,

astfel încât, ulterior, s-a revenit la dispozițiile din Codul de procedură civilă

referitoare la competența materială.

Prima instanță nu avea niciun motiv să

„aștepte” soluționarea, de către Curtea Constituțională, a excepției de neconstituționalitate

a art. 1, 2

din O.U.G. nr. 75/2008.

Aceasta întrucât, în cauza ce a format

obiectul Dosarului nr. 326/39/2008 al Curții de Apel Suceava, nu se invocase această

excepție de neconstituționalitate, iar amânarea judecării cauzei ar fi condus la

încălcarea dispozițiilor art. 286 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 (C. mun.), potrivit

cărora „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în

regim de urgență”.

De altfel, contestatorii au beneficiat

de cele două grade de jurisdicție prevăzute pentru litigiile având ca obiect soluționarea

conflictelor de muncă, iar judecarea cauzei a avut loc potrivit dispozițiilor legale

în vigoare la acea dată, astfel încât motivele invocate în contestația în anulare

sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

contestatorii, criticând-o pentru următoarele motive:

Prin decizia nr. 1399 din 10 noiembrie

2009, Curtea de Apel a respins contestația în anulare, ca nefondată, motivând, printre

altele, că excepția privind competența de soluționare a cauzei ar fi trebuit să

fie invocată cu ocazia soluționării recursului, iar contestatorii nu au invocat

nici excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 75/2008.

Motivarea acestei decizii este greșită,

ca și soluția la care a ajuns instanța, întrucât atât în scrisoarea pe care petenții

au trimis-o la Curtea de Apel Suceava, la 16 noiembrie 2008, în Dosarul 326/39/2008,

cât și în recursul introdus împotriva sentinței nr. 43 din 20 noiembrie 2008, au

făcut referire la excepția de neconstituționalitate, care, la acel moment, nu era

rezolvată de către Curtea Constituțională.

La acea dată, existau mai multe dosare

ale contestatorilor pe rolul Curții de Apel Suceava și al Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în care se invocase excepția de neconstituționalitate, astfel încât

părțile au considerat că nu era cazul să se invoce, expres, în fiecare dosar, această

excepție, pentru a nu se încărca

rolul Curții Constituționale, în mod inutil.

Contestatorii sunt grav prejudiciați, prin

această sentință, pe de o parte, pentru că au fost judecați de către o singură instanță,

nebeneficiind de două grade de jurisdicție, iar, pe de altă parte, practica neunitară

în ce privește admiterea sau respingerea acțiunilor având ca obiect pretenții cu

privire la plata primelor de concediu a fost lămurită la 1 aprilie 2009, cu ocazia

întâlnirii organizate la Consiliul Superior al Magistraturii cu reprezentanții curților

de apel și ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În dosar a depus întâmpinare intimatul

Ministerul Justiției, care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă atacată în raport

de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții

de Apel Suceava, sub nr. 326/39/2008, la data de 11 septembrie 2008, reclamanții

N.I., M.I., A.E.C., C.N.C. și O.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Justiției, Tribunalul Botoșani și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

să se dispună obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând prima

de concediu pentru anii 2003, 2004, 2005 și 2006, actualizată, la data plății, în

funcție de indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr. 43 din 20

noiembrie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări

sociale, contestată în prezentul dosar, s-a respins acțiunea, ca nefondată.

Această hotărâre judecătorească a rămas

irevocabilă prin decizia nr. 517 din 30 aprilie 2009 a aceleiași instanțe, conform

căreia s-a respins recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Critica recurenților privind greșita reținere,

de către instanța care a soluționat contestația în anulare, a neinvocării excepției

de necompetență materială a Curții de Apel Suceava, în cadrul recursului declarat

împotriva sentinței nr. 43/2008, nu va fi examinată de Înalta Curte deoarece un

asemenea argument nu a fost avut în vedere la respingerea contestației în anulare.

Cum deja s-a arătat, considerentele pentru

care Curtea de Apel a rezolvat, în modalitatea arătată, calea de atac de retractare

formulată de contestatori a vizat competența primei instanțe de a soluționa litigiul

în fond, față de dispozițiile O.U.G. nr. 75/2008, în vigoare la data pronunțării

hotărârii respective, precum și neinvocarea, în dosarul primei instanțe, a excepției

de neconstituționalitate, care să justifice

trimiterea dosarului la instanța de contencios constituțional

și suspendarea cauzei până la soluționarea excepției.

Din perspectiva considerentelor Curții

pentru care a respins contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată că

această instanță a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

legale în materie de competență a primei instanțe, nefiind întrunite cerințele motivului

de contestație prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 1 din O.U.G. nr.

75/2008, cererile magistraților și personalului auxiliar privind drepturi salariale

de natura celor menționate în actele normative indicate în ordonanță, se soluționau,

în primă instanță, de către curțile de apel.

Textul de lege sus-menționat era în vigoare

atât la data introducerii acțiunii, 11 septembrie 2008, cât și la data soluționării

litigiului, prin sentința nr. 43 din 20 noiembrie 2008, Decizia Curții Constituționale

nr. 104 din 20 ianuarie 2009, prin care s-a declarat neconstituționalitatea

art. 1 și 2

din O.U.G. nr. 75/2008, revenindu-se, astfel,

la dispozițiile de drept comun în materie de competență în soluționarea conflictelor

de muncă (tribunalele, în fond; curțile de apel, în recurs), fiind ulterioară soluționării,

în primă instanță, a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, caracterul său obligatoriu

pentru toate instanțele a operat de la data publicării în M. Of., dată care se plasează

după soluționarea, în primă instanță, a acțiunii formulate de contestatori pentru

plata primelor de concediu aferente anilor 2003-2006 (20 noiembrie 2008).

Pe de altă parte, astfel cum a constat,

în mod just, și instanța ce a soluționat, în fond, contestația în anulare, dacă

reclamanții intenționau să conteste, din perspectivă constituțională, competența

Curții de Apel în soluționarea cauzei lor, în primă instanță, conform normelor stabilite

prin O.U.G. nr. 75/2008, aveau deschisă această posibilitate în dosarul respectiv,

aceasta fiind singura ipoteză în care, în condițiile legii, ar fi putut obține sesizarea

instanței constituționale și suspendarea cauzei până la soluționarea excepției,

potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în forma actuală.

Neprocedând în această modalitate, Curtea

de Apel a soluționat acțiunea, pronunțând sentința civilă nr. 43/2008, neavând relevanță

pentru instanță invocarea excepției de neconstituționalitate în alte dosare, în

sensul obligativității acesteia de „a aștepta” rezolvarea excepției de către Curtea

Constituțională.

În

concluzie, astfel cum a reținut și Curtea de Apel, nu erau

întrunite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., sentința civilă sus-menționată

fiind dată cu respectarea dispozițiilor de ordine publică în materie de competență.

De asemenea, încălcarea principiului dublului

grad de jurisdicție nu constituie, în sine, motiv de contestație în anulare, ci,

în anumite cazuri, poate reprezenta o consecință în ipoteza în care instanța ar

încălca normele de competență absolută.

În

speță, nu numai că susținerea respectivă nu vizează un caz

de contestație în anulare, dar nici nu este întemeiată, cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții contestatori din prezentul dosar parcurgând toate fazele

procesuale prevăzute de lege în materia conflictelor de muncă, respectiv fond și

recurs, litigiul fiind soluționat prin sentința nr. 43/2008, rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 217 din 30 aprilie 2009, ambele pronunțate de Curtea de Apel.

Faptul că ambele hotărâri aparțin aceleiași

instanțe nu reprezintă încălcarea principiului sus-enunțat, ci este rezultatul succesiunii

normelor aplicabile în materie de competență față de O.U.G. nr. 75/2008 și declararea

neconstituționalității art. 1 și 2

din ordonanță, prin decizia

nr. 104/2009.

Nici punerea în acord a jurisprudenței

în materie, în urma întâlnirii organizate de Consiliul Superior al Magistraturii,

nu prezintă relevanță în soluționarea contestației în anulare de față, sentința

atacată cu contestație nefiind pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială,

pentru argumentele deja arătate.

În

concluzie, prin respingerea contestației în anulare formulate

de reclamanți, Curtea a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. cu referire la art. 1 din O.U.G. nr. 75/2008

și la decizia Curții Constituționale, indicată în precedent.

Pentru aceste motive, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de contestatori,

ca nefondat, nefiind întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de contestatorii

N.I., M.I., A.E.C., C.N.C. și O.L.

împotriva deciziei nr. 1399 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția

conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

mai 2010.