ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2182/2006

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 635 din 29

septembrie 2005 a Tribunalului Iași a fost admisă excepția privind autoritatea

de lucru judecat și s-a dispus respingerea contestației formulată de

condamnatul contestator O.V. contra executării sentinței penale nr. 502 din 12

septembrie 2000 a Tribunalului Iași, definitivă prin decizia penală nr. 411 din

9 noiembrie 2000 a Curții de Apel Iași.

Contestatorul a fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Hotărând astfel, instanța de fond a

reținut, în esență, că prin contestația la executare îndreptată contra

executării sentinței penale nr. 502/2000 a Tribunalului Iași, condamnatul

contestator a arătat că, începând din anul 2000 și până în prezent, textul art.

146 C. pen., care definește expresia „consecințe deosebit de grave” a suferit

mai multe modificări, iar în urma acestor modificări legislative, fapta pentru

care a fost condamnat definitiv nu se mai încadrează în alineatul 5 al art. 215

C. pen., motiv pentru care a solicitat să se facă aplicarea în cauză a legii

penale mai favorabile și să-i fie redus cuantumul pedepsei aplicate prin

hotărârea contestată.

În vederea soluționării cauzei au

fost atașate copii de pe sentințele penale nr. 502 din 12 septembrie 2000, nr. 86

din 8 februarie 2005 ale Tribunalului Iași, de pe deciziile penale nr. 138 din 12

aprilie 2005 a Curții de Apel Iași și nr. 4405 din 15 iulie 2005 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, fiind totodată atașat și dosarul nr. 9904/2004 al

Tribunalului Iași.

Instanța de fond a mai reținut că,

prin sentința penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iași,

menținută și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 411 din 9 noiembrie 2000

a Curții de Apel Iași, contestatorul O.V. a fost condamnat, la pedeapsa de 11

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.

215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., constând în aceea că, la data de 12 mai

1999, în calitate de administrator al SC CC. SRL Bârlad, a indus în eroare pe

reprezentanții SC I. SRL, prin emiterea unui bilet la ordin pentru suma de

243.095.144 lei, în condițiile în care societatea emitentă nu avea provizia

necesară plății.

După rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, Tribunalul Iași a emis pe numele contestatorului O.V. mandatul

de executare a pedepsei închisorii nr. 651/2000, în baza căruia condamnatul a

fost încarcerat la data de 30 mai 2001, perioada de executat fiind cuprinsă

între 30 mai 2001 – 29 mai 2012.

După începerea executării pedepsei,

condamnatul a înregistrat pe rolul Tribunalului Iași contestația la executare nr.

6197/2004, în a cărei motivare a invocat același aspecte cu cele arătate în

cererea ce formează obiectul cauzei de față.

Prin sentința penală nr. 86 din 8

februarie 2005 a Tribunalului Iași a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația

la executare formulată în cursul anului 2004 de către contestatorul O.V.,

hotărâre care a fost însă desființată prin decizia penală a Curții de Apel Iași

și pe fond, s-a dispus admiterea contestației și reducerea cuantumului pedepsei

închisorii aplicată prin sentința penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a

Tribunalului Iași, de la 11 ani la 5 ani.

Prin decizia penală nr. 4405 din 15

iulie 2005 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost

admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, s-a casat

decizia penală nr. 138 din 12 aprilie 2005 a Curții de Apel Iași și s-a dispus

menținerea soluției instanței de fond, pronunțată prin sentința penală nr. 86

din 8 februarie 2005, în sensul respingerii contestației la executare, ca inadmisibilă.

După rămânerea definitivă a soluției

mai sus arătate, condamnatul O.V. a formulat o nouă contestație la executare cu

privire la aceeași hotărâre judecătorească, invocând aceleași motive pe care

s-a întemeiat și contestația anterioară.

Tribunalul Iași, examinând actele și

lucrările dosarului, a constatat existența unei identități între motivele

invocate de condamnatul contestator în susținerea celor două contestații la

executare, formulate succesiv, ce privesc aceeași hotărâre judecătorească și în

lipsa unor elemente noi care să fi intervenit după momentul la care a fost

soluționată definitiv prima contestație la executare, a reținut că în cauză

există autoritate de lucru judecat și a respins contestația la executare ce

formează obiectul cauzei de față.

Împotriva sentinței penale a

declarat apel condamnatul contestator, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și a solicitat reducerea pedepsei aplicată prin hotărârea

definitivă de condamnare, pe calea contestației la executare, întemeiată pe art.

461 lit. d) C. proc. pen.

Curtea de Apel Iași, prin decizia

penală nr. 390 din 24 noiembrie 2005, a respins apelul, ca nefondat, cu

următoarea motivare:

„Condamnatul O.V. se află în

executarea pedepsei de 11 ani închisoare la care a fost condamnat, prin

sentința penală nr. 502/12 septembrie 2000, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen.

Condamnatul a mai solicitat pe calea

contestației la executare reducerea pedepsei aplicate pe considerentul

aplicării legii penale mai favorabile soluționată prin respingere prin sentința

penală nr. 86 din 8 februarie 2005 a Tribunalului Iași, rămasă definitivă, prin

decizia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Condamnatul pe aceeași cale, a

contestației la executare reiterează aceleași motive și formează aceeași cerere

de reducere a pedepsei.

În speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 458 și art. 14 C. pen., respectiv aplicarea obligatorie a

legii penale mai favorabile, întrucât nu a intervenit o lege care să prevadă o

pedeapsă mai ușoară pentru infracțiunea comisă de condamnat, respectiv art. 215

alin. (5) C. pen., ci o lege care modifică conținutul art. 146 C. pen., ce

prevede definiția conceptului de „consecințe deosebit de grave” și care ar fi

avut ca efect o schimbare de încadrare juridică.

Nici o schimbare de încadrare

juridică nu poate fi făcută după o judecată definitivă de către instanța de

executare.

Aplicarea obligatorie a legii penale

mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14 C. pen.) se referă doar

la pedepse, la fel și, aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile se

referă la intrarea în vigoare a unei legi care să prevadă o pedeapsă mai ușoară

pentru infracțiunea comisă. Nu este cazul în speță”.

Nemulțumit și de această din urmă

hotărâre, în termenul legal, condamnatul contestator O.V. a declarat recurs,

reiterând solicitarea formulată și în apel și anume, să se dispună reducerea

pedepsei ce i-a fost aplicată întrucât prin intrarea în vigoare a O.U.G nr. 207/2000,

faptele comise de el nu mai sunt considerate ca având „consecințe deosebit de

grave”.

Recursul declarat de condamnatul

contestator nu este fondat.

Art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., prevede că împotriva executării hotărârii de condamnare, contestația se

poate face când se invocă orice altă cauză .. de micșorare a pedepsei .. .

Potrivit art. 458 alin. (1) C. proc.

pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege

ce nu mai prevede ca infracțiune fapte pentru care s-a pronunțat condamnarea,

ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută sau

urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după

caz, a dispozițiilor art. 12, art. 14 și art. 15 C. pen.

În speță, se reține că prin recursul

condamnatului contestator O.V. se solicită admiterea contestației la executare

formulată de acesta și reducerea pedepsei de 11 ani închisoare ce i-a fost

aplicată prin sentința penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului

Iași, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de

grave, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., soluție

rămasă definitivă.

Condamnatul și-a motivat contestația

la executare împotriva acestei hotărâri pe împrejurarea că, după condamnarea sa

definitivă a fost adoptată O.U.G. nr. 207/2000, care a modificat la un miliard

de lei, valoarea pagubelor materiale, ce atrage încadrarea juridică în alin. (5)

al art. 215 C. pen., paguba produsă prin fapta sa fiind sub această valoare, nu

se mai justifică menținerea pedepsei ce i-a fost aplicată pentru infracțiunea

de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave.

Din examinarea textului art. 458 C.

proc. pen., rezultă că acesta se referă la modificarea unor pedepse definitive

în cazuri expres prevăzute de lege.

Or, prin cererea sa, condamnatul

solicită, în mod indirect, schimbarea încadrării juridice dată faptei, într-una

mai ușoară.

Cum încadrarea juridică a faptei se

face exclusiv în cursul judecăți este inadmisibil ca, în cursul executării

hotărârilor să se încalce autoritatea lucrului judecat cu privire la încadrarea

juridică a faptei, în timp ce prevederile art. 458 C. proc. pen., se referă numai

la modificarea pedepsei definitive, instanța de apel motivând amplu și

convingător sub acest aspect, argumente pe care și instanța de recurs și le

însușește și întrucât, au fost redate pe larg în cuprinsul prezentei decizii,

reluarea lor nu se mai impune.

Pentru considerentele expuse, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat de condamnatul contestator O.V. va fi respins ca nefondat.

Conform art. 192 C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în care se

include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul contestator O.V. împotriva deciziei penale nr. 390 din

24 noiembrie 2005 a Curții de Apel Iași.

Obligă pe recurent la plata sumei de

120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

aprilie 2006.