ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2182/2006

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 635 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului Iași a fost admisă excepția privind autoritatea de lucru judecat și s-a dispus respingerea contestației formulată de condamnatul contestator O.V. contra executării sentinței penale nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iași, definitivă prin decizia penală nr. 411 din 9 noiembrie 2000 a Curții de Apel Iași. Contestatorul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Hotărând astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că prin contestația la executare îndreptată contra executării sentinței penale nr. 502/2000 a Tribunalului Iași, condamnatul contestator a arătat că, începând din anul 2000 și până în prezent, textul art. 146 C. pen., care definește expresia „consecințe deosebit de grave” a suferit mai multe modificări, iar în urma acestor modificări legislative, fapta pentru care a fost condamnat definitiv nu se mai încadrează în alineatul 5 al art. 215 C. pen., motiv pentru care a solicitat să se facă aplicarea în cauză a legii penale mai favorabile și să-i fie redus cuantumul pedepsei aplicate prin hotărârea contestată.

În vederea soluționării cauzei au fost atașate copii de pe sentințele penale nr. 502 din 12 septembrie 2000, nr. 86 din 8 februarie 2005 ale Tribunalului Iași, de pe deciziile penale nr. 138 din 12 aprilie 2005 a Curții de Apel Iași și nr. 4405 din 15 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind totodată atașat și dosarul nr. 9904/2004 al Tribunalului Iași. Instanța de fond a mai reținut că, prin sentința penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iași, menținută și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 411 din 9 noiembrie 2000 a Curții de Apel Iași, contestatorul O.V. a fost condamnat, la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., constând în aceea că, la data de 12 mai 1999, în calitate de administrator al SC CC.

SRL Bârlad, a indus în eroare pe reprezentanții SC I. SRL, prin emiterea unui bilet la ordin pentru suma de 243.095.144 lei, în condițiile în care societatea emitentă nu avea provizia necesară plății. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, Tribunalul Iași a emis pe numele contestatorului O.V. mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 651/2000, în baza căruia condamnatul a fost încarcerat la data de 30 mai 2001, perioada de executat fiind cuprinsă între 30 mai 2001 – 29 mai 2012. După începerea executării pedepsei, condamnatul a înregistrat pe rolul Tribunalului Iași contestația la executare nr. 6197/2004, în a cărei motivare a invocat același aspecte cu cele arătate în cererea ce formează obiectul cauzei de față.

Prin sentința penală nr. 86 din 8 februarie 2005 a Tribunalului Iași a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată în cursul anului 2004 de către contestatorul O.V., hotărâre care a fost însă desființată prin decizia penală a Curții de Apel Iași și pe fond, s-a dispus admiterea contestației și reducerea cuantumului pedepsei închisorii aplicată prin sentința penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iași, de la 11 ani la 5 ani. Prin decizia penală nr. 4405 din 15 iulie 2005 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, s-a casat decizia penală nr. 138 din 12 aprilie 2005 a Curții de Apel Iași și s-a dispus menținerea soluției instanței de fond, pronunțată prin sentința penală nr. 86 din 8 februarie 2005, în sensul respingerii contestației la executare, ca inadmisibilă.

După rămânerea definitivă a soluției mai sus arătate, condamnatul O.V. a formulat o nouă contestație la executare cu privire la aceeași hotărâre judecătorească, invocând aceleași motive pe care s-a întemeiat și contestația anterioară. Tribunalul Iași, examinând actele și lucrările dosarului, a constatat existența unei identități între motivele invocate de condamnatul contestator în susținerea celor două contestații la executare, formulate succesiv, ce privesc aceeași hotărâre judecătorească și în lipsa unor elemente noi care să fi intervenit după momentul la care a fost soluționată definitiv prima contestație la executare, a reținut că în cauză există autoritate de lucru judecat și a respins contestația la executare ce formează obiectul cauzei de față.

Împotriva sentinței penale a declarat apel condamnatul contestator, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat reducerea pedepsei aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, pe calea contestației la executare, întemeiată pe art. 461 lit. d) C. proc. pen. Curtea de Apel Iași, prin decizia penală nr. 390 din 24 noiembrie 2005, a respins apelul, ca nefondat, cu următoarea motivare: „Condamnatul O.V. se află în executarea pedepsei de 11 ani închisoare la care a fost condamnat, prin sentința penală nr. 502/12 septembrie 2000, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (5) C. pen. Condamnatul a mai solicitat pe calea contestației la executare reducerea pedepsei aplicate pe considerentul aplicării legii penale mai favorabile soluționată prin respingere prin sentința penală nr. 86 din 8 februarie 2005 a Tribunalului Iași, rămasă definitivă, prin decizia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Condamnatul pe aceeași cale, a contestației la executare reiterează aceleași motive și formează aceeași cerere de reducere a pedepsei. În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 458 și art. 14 C. pen., respectiv aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, întrucât nu a intervenit o lege care să prevadă o pedeapsă mai ușoară pentru infracțiunea comisă de condamnat, respectiv art. 215 alin. (5) C. pen., ci o lege care modifică conținutul art. 146 C. pen., ce prevede definiția conceptului de „consecințe deosebit de grave” și care ar fi avut ca efect o schimbare de încadrare juridică. Nici o schimbare de încadrare juridică nu poate fi făcută după o judecată definitivă de către instanța de executare.

Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 14 C. pen.) se referă doar la pedepse, la fel și, aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile se referă la intrarea în vigoare a unei legi care să prevadă o pedeapsă mai ușoară pentru infracțiunea comisă. Nu este cazul în speță”. Nemulțumit și de această din urmă hotărâre, în termenul legal, condamnatul contestator O.V. a declarat recurs, reiterând solicitarea formulată și în apel și anume, să se dispună reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată întrucât prin intrarea în vigoare a O.U.G nr. 207/2000, faptele comise de el nu mai sunt considerate ca având „consecințe deosebit de grave”. Recursul declarat de condamnatul contestator nu este fondat.

Art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., prevede că împotriva executării hotărârii de condamnare, contestația se poate face când se invocă orice altă cauză .. de micșorare a pedepsei .. . Potrivit art. 458 alin. (1) C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapte pentru care s-a pronunțat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută sau urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 12, art. 14 și art. 15 C. pen. În speță, se reține că prin recursul condamnatului contestator O.V.

se solicită admiterea contestației la executare formulată de acesta și reducerea pedepsei de 11 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 502 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Iași, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen., soluție rămasă definitivă. Condamnatul și-a motivat contestația la executare împotriva acestei hotărâri pe împrejurarea că, după condamnarea sa definitivă a fost adoptată O.U.G. nr. 207/2000, care a modificat la un miliard de lei, valoarea pagubelor materiale, ce atrage încadrarea juridică în alin. (5) al art. 215 C. pen., paguba produsă prin fapta sa fiind sub această valoare, nu se mai justifică menținerea pedepsei ce i-a fost aplicată pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave.

Din examinarea textului art. 458 C. proc. pen., rezultă că acesta se referă la modificarea unor pedepse definitive în cazuri expres prevăzute de lege. Or, prin cererea sa, condamnatul solicită, în mod indirect, schimbarea încadrării juridice dată faptei, într-una mai ușoară. Cum încadrarea juridică a faptei se face exclusiv în cursul judecăți este inadmisibil ca, în cursul executării hotărârilor să se încalce autoritatea lucrului judecat cu privire la încadrarea juridică a faptei, în timp ce prevederile art. 458 C. proc. pen., se referă numai la modificarea pedepsei definitive, instanța de apel motivând amplu și convingător sub acest aspect, argumente pe care și instanța de recurs și le însușește și întrucât, au fost redate pe larg în cuprinsul prezentei decizii, reluarea lor nu se mai impune.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de condamnatul contestator O.V. va fi respins ca nefondat. Conform art. 192 C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în care se include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator O.V. împotriva deciziei penale nr. 390 din 24 noiembrie 2005 a Curții de Apel Iași. Obligă pe recurent la plata sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 aprilie 2006.