ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5780/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5780/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului Bistrița - Năsăud la 21 noiembrie 2007, V.I. și I.G. au

solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției nr. 1972 din 18

octombrie 2007 a Primarului municipiului Bistrița și, pe cale de consecință,

admiterea cererii reclamantelor de acordare a despăgubirilor stabilite la

valoarea de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de

evaluare.

Tribunalul

Bistrița Năsăud, secția civilă, prin sentința nr. 161 din 26 martie 2008, a

admis contestația formulată de reclamante împotriva pârâților Municipiul

Bistrița prin Primar și Primarul municipiului Bistrița și, în consecință, a

anulat dispoziția nr. 1972 din 18 octombrie 2007 emisă de primar. A stabilit

calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor la măsuri reparatorii sub

formă de despăgubiri. A stabilit în favoarea reclamantelor dreptul la

despăgubiri pentru casa demolată și terenul ocupat, situate în municipiul

Bistrița, înscris sub nr. top 3111/23/2, calculat conform valorii de piață la

data soluționării notificării stabilite potrivit standardelor internaționale de

evaluare în funcție de volumul de informație pus la dispoziția evaluatorului. A

obligat pe Primarul municipiului Bistrița să înainteze documentația necesară,

în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Secretariatului Comisiei

Centrale pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că dispoziția atacată este nelegală și

netemeinică atâta vreme cât prin aceasta s-a reținut că pentru dovada dreptului

de proprietate, care justifică măsurile reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001,

republicată, sunt necesare doar înscrisurile de carte funciară, fiind fără

semnificație probatorie certificatul depus de contestatoare și decretul de

expropriere.

Or, din cuprinsul

art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu rezultă nici caracterul exclusiv al unor acte

doveditoare ale dreptului de proprietate și nici stabilirea unei ierarhii a

acestor acte, motiv pentru care tribunalul a apreciat că în concret,

constatarea dovedirii dreptului de proprietate se va face în baza actelor

depuse.

A arătat astfel

că fără a se contesta valoarea probantă a înscrierilor în cartea funciară în

regiunile în care au fost aplicabile dispozițiile Legii nr. 15/1938, se impune

însă, în aplicarea Legii nr. 10/2001, a se avea în vedere transmisiunile între

vii și pentru cauză de moarte neoperate în cartea funciară cel puțin din motive

neimputabile cum ar fi situațiile generate de al doilea război mondial.

În speță,

certificatul, tradus autorizat de notarul public, evidențiază, pe de o parte

actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1941 prin care Institutul

Creditului Agrar Regnicolar Budapesta cumpără de la proprietarii tabulari B.N.

și ceilalți coproprietari cota de 252/360 părți din imobilele înscrise în C.F.

3110 Bistrița top: 3109, 3110, 3111, 3112/1, 3112/2, 3112/3 și 2770/1 și, pe de

altă parte, scopul acesteia, de parcelare și înstrăinare, precum și actul de

vânzare-cumpărare încheiat de Institut cu antecesorul contestatoarelor asupra

unei părți din imobilele cumpărate de la proprietarii tabulari.

Urmare

respectivei cumpărări și în baza ei, antecesorul contestatoarelor întocmește

declarația de impozit a imobilelor cumpărate și declarația, în calitate de

proprietar, la exproprierea imobilului.

S-a constatat

că prin Decretul nr. 422/1979, antecesorului contestatoarelor i-au fost

expropriate terenul în suprafață de 250 mp și imobilul casă cu suprafața

desfășurată de 256 mp, situate în municipiul Bistrița, și înscrise sub nr. top

3110/22-30, fiind despăgubit cu suma de 70.272 lei.

Tribunalul a

reținut, că în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) și art. 23 din

Legea nr. 10/2001, în absența unor probe concrete, persoana individualizată în

actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.

Or, în speță,

persoana nominalizată în decretul de expropriere este antecesorul

contestatoarelor, calitatea acestuia de proprietar la momentul exproprierii

fiind confirmată și de certificatul menționat.

Prima instanță

a apreciat că reînscrierea în cartea funciară a vechilor proprietari vânzători

privind imobilele litigioase este fără relevanță fiind greșită, întrucât Legea nr.

260/1945, în baza căreia s-a efectuat, a fost o lege de reparație pentru

îndreptarea abuzurilor făcute în perioada de ocupație maghiară, neaplicabilă în

speță, ieșirea din proprietate fiind una benevolă, pe baza unui consimțământ

valabil neviciat.

S-a constatat

totodată că neînscrierea în cartea funciară a Institutului și a antecesorului

contestatoarelor a fost consecința împrejurărilor legate de război.

O altă dovadă a

calității de proprietar s-a apreciat a fi și faptul că antecesorul

contestatoarelor a încasat în această calitate despăgubirea de expropriere, pe

care nu ar fi putut-o încasa în altă calitate.

Tribunalul a

constatat astfel, în baza art. 23 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

calitatea de persoane îndreptățite a contestatoarelor, ca moștenitoare ale

proprietarului expropriat, așa cum rezultă din actele de stare civilă, depuse

la dosar, stabilind dreptul acestora la despăgubiri potrivit art. 2 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 și având în vedere dispozițiile art. 16 alin. (2) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia nr.

48/ A din 13 februarie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat

de pârâții Primarul municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița prin Primar

împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a

stabilit dreptul la despăgubiri al reclamantelor pentru imobilul ce se

identifică în C.F. nr. 3310 Bistrița cu top 3110/23-30. A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța de

apel a reținut, în esență, că din actele dosarului rezultă cu certitudine că

antecesorul reclamantelor, V.J. a fost proprietarul casei și al terenului din

Bistrița, expropriat prin Decretul nr. 422/1979.

Făcând

aplicațiunea dispozițiilor art. 23 și art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

curtea de apel a constatat că reclamantele au făcut dovada deplină a calității

de moștenitoare legale după V.J., precum și dovada existenței și întinderii

dreptului de proprietate pretins, antecesorul reclamantelor fiind persoana

individualizată la poziția 165 în anexa la decretul de expropriere și în

procesul verbal de preluare și cuantificare a despăgubirilor.

S-a constatat

totodată, urmare efectuării unei noi expertize în apel, că tribunalul a

identificat greșit terenul ce a aparținut antecesorului reclamantelor, apelul

pârâților fiind întemeiat astfel numai sub acest aspect.

Recursul

declarat de pârâtul Municipiul Bistrița prin Primar a fost admis de Înalta Curte

de Casație si Justiție, secția civilă si de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 7992 din 7 octombrie 2009. A fost casată decizia pronunțată în apel și a

fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut de

către instanța supremă că pentru a constata calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii a reclamantelor, ca moștenitoare ale fostului proprietar

expropriat, nu au fost pe deplin stabilite în fața instanțelor fondului

împrejurări de fapt ale cauzei pendinte.

S-a constatat

că datele existente la dosarul cauzei au relevat o situație de fapt

contradictorie sub aspectul elementelor de identificare a imobilului în

litigiu, cu relevanță asupra probațiunii dreptului de proprietate alegat (în

contextul incidenței art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001), respectiv

valorificării dispozițiilor substanțiale ale legii speciale referitoare la

măsurile reparatorii, după cum urmează: prin notificare, reclamantele au

solicitat imobilul înscris în C.F. nr. 5025 Bistrița cu nr. top.3111/23/2; prin

dispoziția nr. 1972 din 18 octombrie 2007 a fost respinsă cererea de restituire

în natură a imobilului situat în Bistrița, înscris sub nr. top. 3111/23/2; prin

Decretul nr. 422/1979, antecesorului reclamantelor i-au fost expropriate

terenul în suprafață de 250 mp și imobilul casă cu suprafața desfășurată de 256

mp, imobile situate în municipiul Bistrița, și înscrise sub nr. top. 3110/22-30;

prima instanță a stabilit calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor la

măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilul situat în Bistrița,

înscris sub nr. top. 3111/23/2; concluziile raportului de expertiză efectuat în

cauză au consemnat că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii se

identifică în C.F. 3310 Bistrița cu nr. top. 3110/23-30, respectiv cu suprafața

de 250 mp/544 mp; în apel, instanța a schimbat în parte sentința, în sensul că

a stabilit dreptul la despăgubiri al reclamantelor pentru imobilul ce se

identifică în C.F. nr. 3310 Bistrița cu nr. top. 3110/23-30; moștenitoarea lui

B.N. și A., numita R.Y. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea înregistrată

la Primăria municipiului Bistrița sub nr. 8504/2001, prin care a solicitat

restituirea imobilelor înscrise în C.F. 3310 Bistrița, cerere soluționată prin

emiterea dispoziției nr. 650 din 2 aprilie 2007.

Înalta Curte a

apreciat că elementele redate relevă neconcordanța unor date de identificare și

întindere a imobilului în litigiu, astfel încât pentru deplina stabilire a

împrejurărilor de fapt ale cauzei se impune suplimentarea probatoriului pentru

ca instanța de trimitere să poată reține în considerentele hotărârii pronunțate

elemente clare, în raport de care să se poată stabili asupra chestiunii

existenței pretinsului drept de proprietate în patrimoniul antecesorului

reclamantelor, în condițiile în care la dosarul cauzei există elementele unei pretenții

concurente din partea moștenitorilor foștilor proprietari tabulari B.N., B.A.,

K.M., R.K., situație invocată în apărare ca reprezentând proba contrară a celor

afirmate de reclamante, pe temeiul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că

este necesar ca înscrisurile depuse la dosar în susținerea pretenției

reclamante, care indică faptul concret al exproprierii de la autorul

reclamantelor a unui teren în suprafață de 250 mp și al unei construcții cu

suprafața desfășurată de 256,50 mp, imobile situate în Bistrița, trebuie

corelate cu datele concrete, dar și complete, care rezultă din sistemul real de

publicitate imobiliară al cărților funciare, invocat în egală măsură de părți,

dar interpretat diferit de acestea, sistem care se bazează pe identitatea

cadastrală (topografică) a bunurilor imobile și care, în același timp,

realizează publicitatea completă a tuturor transmisiunilor și constituirilor de

drepturi imobiliare (operațiuni care implică inclusiv descrierea efectivă a

imobilelor care au constituit sau constituie obiectul acestor drepturi),

inclusiv cu planurile (care cuprind parcelele, cu arătarea numărului fiecăreia,

eventual orice schimbări intervenite în întinderea acestora), actele privitoare

la înscrierile de carte funciară, registrele de intrare, opise alfabetice,

repertoare parcelare, etc, eventual cu suplimentarea obiectivelor raportului de

expertiză încuviințat în cauză, pentru identificarea imobilului sub toate

coordonatele sale - întindere, descriere, identitate cadastrală, situație

juridică, evoluția în timp a tuturor înscrierilor de carte funciară, relevanța

și pertinența acestor înscrieri cu privire la însăși existența dreptului real

pretins, etc.

Prin Decizia nr.

281/ A din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul declarat de Primarul

municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița împotriva sentinței tribunalului

pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins contestația formulată de V.I.

și I.G. având ca obiect anularea Dispoziției nr. 1972 din 18 octombrie 2007

emisă de Primarul municipiului Bistrița.

Instanța de

apel a reținut, în rejudecare, că imobilul evidențiat în C.F. nr. 3310 Bistrița

nr. top. 3110/22-30, identificat ca atare de expert, înscris sub A+65, a făcut

inițial parte din nr. top 3110 înscris sub A+1 din aceeași CF, proprietari

tabulari fiind B.N., B.A., K.H., K.M. și R.K., proprietari sub nr. B+1-5.

Potrivit CF 3110 tradusă, sub B+6 s-a intabulat Instituția Națională Agrară de

Credite Budapesta asupra imobilelor A+1,2, în baza contractului de vânzare -

cumpărare încheiat cu proprietarii tabulari la data de 1 decembrie 1941, după

instaurarea ocupației care a urmat Dictatului de la Viena.

Față de data

încheierii contractului de vânzare - cumpărare, mențiunea apartenenței a trei

dintre proprietarii tabulari și în raport de circumstanțele istorice din

intervalul 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 din Transilvania de Nord, raportat

și la împrejurarea că o persoană care se pretinde moștenitoarea foștilor

proprietari tabulari a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, Curtea de

Apel a apreciat că respectivul act de vânzare - cumpărare intră sub incidența

prevederilor Legii nr. 260/1945.

Chiar dacă

proprietarii tabulari inițiali nu au făcut demersuri pentru constatarea nulității

contractului de vânzare - cumpărare și restabilirea dreptului lor de

proprietate, instanța a constatat că raportat la succesiunea în timp a

evenimentelor istorice și a legislației, transmiterea dreptului de proprietate

unei instituții a Statului maghiar nu poate fi validată în prezent.

Mai mult,

contractul de vânzare - cumpărare nu a fost depus la dosar pentru a se verifica

nemijlocit de către instanță existența, conținutul și forma acestuia,

respectivele elemente fiind doar atestate în baza certificatului emis la 29

aprilie 1947 de către Institutul Creditului Agrar Regnicolar Budapesta.

Or, curtea de

apel a constatat că respectivul act nu poate fi considerat un înscris doveditor

al dreptului de proprietate valabil dobândit prin cumpărare, o astfel de dovadă

putând fi făcută numai prin actul translativ al dreptului de proprietate.

Potrivit

intabulării de sub B 12 din CF 3310 Bistrița, intabulările de sub B 6, 7, 8, 9,

10 din aceeași CF s-au radiat în baza dispozițiilor Legii nr. 260/1945 și s-a

restabilit situația tabulară anterioară în favoarea proprietarilor de sub B

1-5.

Instanța de

apel a constatat că și în situația în care s-ar aprecia că certificatul emis în

anul 1947 constituie o dovadă suficientă, preluarea imobilului de către

Instituția Națională Agrară de Credite a fost abuzivă, iar din perspectiva art.

19 alin. (2), (3) din Legea nr. 260/1945 coroborată cu intabularea de sub B 12

din CF 3310 Bistrița, transmisiunea ulterioară a dreptului de proprietate de

către Instituție este lipsită de efecte juridice, motiv pentru care

reclamantele nu pot invoca un drept derivat dintr-un drept dobândit în mod

nevalabil de către antecesorul lor și nefiind, ca atare, persoane îndreptățite

în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Împotriva

acestei ultime decizi au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe

dispozițiile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. și au solicitat modificarea

în totalitate a acesteia, în sensul admiterii în parte a apelului și schimbării

sentinței tribunalului, prin modificarea datelor de identificare ale imobilului

cu CF nr. 3310 Bistrița nr. top 3110/22-30, după cum rezultă și din expertiza

efectuată în cauză și din completarea la raportul de expertiză.

Au arătat că

instanța de apel a făcut erori în reținerea situației de fapt existentă pornind

de la greșita interpretare a actelor depuse în probațiune și, pe cale de

consecință, a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică. Astfel, în primul

rând instanța a reținut că au solicitat despăgubiri pentru alt imobil decât cel

identificat ulterior corect de expert ca fiind cel înscris în CF nr. 331

O/Bistrița sub nr. top. 3110/22-30.

Au precizat că

potrivit contractului de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1941, rezultă

fără niciun dubiu că proprietarii tabulari au vândut de bună voie și pe un preț

serios terenul către Institutul Creditului Agrar Regnicolar din Budapesta.

Au considerat

totodată că este incorectă reținerea instanței de apel privind lipsa de valoare

juridică a certificatului prezentat, în condițiile în care din acesta rezultă

că terenul a fost vândut de proprietarii tabulari prin contract autentificat de

notar public S.S. în data de 6 martie 1941 sub nr. 79 și nu a fost desființat

pentru niciun motiv. Au apreciat astfel că respectivul certificat este valabil

și se încadrează în prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, invocând în

susținere și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 și au concluzionat că prin prisma

acestor prevederi legale și din toate înscrisurile depuse la dosar reiese că

proprietarul imobilului în litigiu a fost antecesorul lor.

Mai mult, în

certificatul depus în probațiune există mențiunea expresă potrivit căreia

înscrierea dreptului de proprietate al autorului lor în cartea funciară nu s-a

putut realiza din motive excepționale de război. Totodată, din probatoriul

testimonial administrat în cauză rezultă că tatăl reclamantelor, iar după

moartea acestuia, reclamanta V.I. au locuit în imobilul în litigiu până la data

evacuării, proprietarii tabulari nerevendicând niciodată terenurile vândute.

Au arătat că au

depus la dosar și alte înscrisuri din care rezultă că autorul lor a fost

proprietarul terenului și al casei, respectiv declarația pentru stabilirea

impozitului asupra imobilului, Decretul de expropriere nr. 422/1979 și anexa la

acesta, declarația de expropriere tăcută de tatăl lor în data de 7 decembrie

1978 și adresele emanând de la Primăria Bistrița din care rezultă fără dubiu că

acesta a fost expropriat.

În ceea ce

privește aspectul reținut de instanța de apel potrivit căruia în C.F. nr. 2962/Bistrița,

la B+18 este înscrisă originea evreiască a proprietarilor tabulari au precizat

că nr. top. 3110 s-a transmis din CF nr. 2962 în CF nr. 3310 în data de 17

aprilie 1942, dată la care s-a făcut și înscrierea dreptului de proprietate a

Institutului, iar respectiva origine s-a înscris în 27 aprilie 1944, după

aproape trei ani de la vânzarea de bună voie a imobilelor către această

instituție. Au menționat în plus că potrivit mărturiilor istorice, progromul

împotriva evreilor din Bistrița, ca și împotriva tuturor evreilor din

Transilvania de Nord, a început în lunile mai - iunie 1944 aspect care se

coroborează și cu data înscrierii originii evreiești a proprietarilor tabulari

în CF nr. 2962/Bistrița.

Prin prisma

acestor considerații, recurentele au apreciat că nu se poate susține că la data

încheierii contractului de vânzare - cumpărare între Institutul Creditului

Agrar Regnicolar Budapesta și proprietarii tabulari - 1 decembrie 1940, această

înstrăinare a fost una abuzivă, având în vedere și conținutul actului de

vânzare - cumpărare. Mai mult, nr. top. 3110 nici nu se regăsea în CF nr. 2962/Bistrița

la momentul menționării că proprietarii sunt evrei, el fiind trecut în CF nr. 331

O/Bistrița la 17 aprilie 1942.

Din notificarea

așa zisei persoane îndreptățite B.I. rezultă că aceasta nu a solicitat

niciodată despăgubiri pentru terenul din CF 3310/Bistrița de sub nr. top.3110

ci a solicitat despăgubiri pentru alte nr. top, respectiv 3109, 3111, 3112/3,

3210, 2772/b.

Au considerat

astfel că reținerea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea în speță a

prevederilor Legii nr. 260/1945 este eronată, având în vedere și că înscrierea

originii evreiești nu a fost notată în CF 3310.

Au concluzionat

că preluarea imobilului de către Institut nu a fost una abuzivă și că tatăl lor

a cumpărat de la respectivul institut terenul, pe care și-a construit casa și a

plătit impozite, atribuții pe care numai un proprietar le are, posedând

continuu și sub nume de proprietar casa și terenul până în anul 1979, când

imobilul a fost expropriat în vederea construirii de blocuri și a Școlii

generale nr. 5.

Scursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Se reține că

parte din criticile formulate de recurente nu pot fi încadrate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel,

susținerea conform căreia instanța de apel a apreciat greșit asupra probelor

administrate nu poate fi primită întrucât nu se circumscrie unui motiv de

nelegalitate susceptibil de analiză în recurs, respectivele aspecte neprivind

aplicarea legii în soluționarea cauzei, ci fiind elemente de fapt stabilite de

instanțe pe baza analizei probatoriului.

De altfel,

formulând această critică, recurentele fac trimitere la o serie de împrejurări

de fapt din care ar rezulta, contrar statuărilor instanței de apel, o altă

situație de fapt.

Deducând

judecății o astfel de critică, recurentele tind la o reevaluare a

probatoriului, ceea ce este inadmisibil în calea extraordinară de atac a

recursului.

Motivele care

vor face obiectul analizei în recurs sunt cele prin care se pune în discuție

aplicabilitatea în speță a Legii nr. 260/1945, act normativ privind legislația

aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și drepturile dobândite în acest

teritoriu, în timpul operațiunii ungare și care prevedea anularea unor

categorii de înstrăinări.

Prin respectiva

lege, s-a stipulat la art. 19 că sunt nule de drept transmisiunile de drepturi

efectuate în folosul Statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare,

precum și retransmisiunile acestor drepturi la subdobânditori. Totodată s-a

reglementat că drepturile de proprietate și alte drepturi dobândite tabulare,

înscrise în favoarea persoanelor de mai sus se vor radia din oficiu,

restabilindu-se starea tabulară anterioară.

În cauză,

potrivit certificatului depus în copie tradusă din limba maghiară (fila 21

dosar tribunal), contractul de vânzare - cumpărare a imobilului în litigiu a

fost încheiat de Institutul Creditului Agrar Reghicolar Budapesta cu

proprietarii tabulari la 1 decembrie 1941, în scopul parcelării și vânzării

respectivului teren unor terți, printre care se află menționat și antecesorul

recurentelor, V.J.

Conform

extrasului de carte funciară aflat la fila 25 a dosarului tribunalului, în baza

acestui contract de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate asupra imobilelor

de sub nr. de ord.A+1.2. și de sub B 2-5 s-a intabulat în cartea funciară în

favoarea Instituției Naționale Agrare de Credite, societate din Budapesta.

În ceea ce

privește terții subdobânditori, din cuprinsul certificatului menționat rezultă

că intabularea acestora în cartea funciară nu s-a putut realiza din motivul

„împrejurărilor de război" care au împiedicat și încheierea contractului

de vânzare - cumpărare.

Ulterior, în

baza Legii nr. 260/1945, foștii proprietari ai imobilului în litigiu, cei de la

care a cumpărat Institutul Creditului Agrar Regnicolar Budapesta s-au

reintabulat, după cum reiese din fila 15 a dosarului de apel nr. 2514/112/2007,

cuprinzând extrasul de carte funciară, tradus, potrivit căruia sub nr. 791 din

16 noiembrie 1953, în baza dispozițiilor Legii nr. 260 din 1945 se radiază

inscripțiunile efectuate sub B 6, 7, 8, 9 și 10 și se restabilește starea

tabulară.

Este evidentă

astfel aplicabilitatea în speță a Legii nr. 260/1945 în temeiul căreia s-a

restabilit situația de carte funciară, fiind înlăturată prezumția proprietății

antecesorului reclamantelor, în condițiile în care titlul institutului de la

care acesta a cumpărat a fost lovit de nulitate.

În raport de

această stare de drept, apar ca nerelevante susținerile recurentelor potrivit

cărora din contractul de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1941, rezultă fără

niciun dubiu că proprietarii tabulari au vândut de bună voie și pe un preț

serios terenul către Institutul Creditului Agrar Regnicolar din Budapesta.

Nerelevante

sunt și criticile legate de considerentele deciziei pronunțate în apel

referitoare la lipsa de valoare juridică a certificatului despre care s-a făcut

vorbire, în condițiile în care, având în vedere că foștii proprietari s-au

intabulat în cartea funciară, în baza Legii nr. 260/1945, acest aspect atrage

aplicabilitatea acestui act normativ, cu consecința nulității titlului de

proprietate al Institutului din Budapesta.

Potrivit art. 24

din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

În cauză însă,

prezumția proprietății autorului recurentelor, în contextul dispozițiilor art. 24

din Legea nr. 10/2001, a fost înlăturată, după cum s-a arătat mai sus, nu prin

ierarhizarea înscrisurilor depuse în dovedire, despre care face vorbire art. 23

din legea specială de reparație și pct. 23.1 din Normele metodologice de

aplicare, ci prin efectul legii, respectiv al Legii nr. 260/1945, prin care s-au

declarat nule de drept transmisiunile de drepturi efectuate în folosul Statului

maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum și retransmisiunile acestor

drepturi la subdobânditori.

În plus,

exproprierea s-a realizat în anul 1979, mult după anularea actelor de

înstrăinare, iar motivele de recurs privitoare la faptul că autorul

recurentelor, iar ulterior, una dintre reclamante au locuit în imobilul în

litigiu până la data evacuării reprezintă simple aspecte de fapt referitoare la

posesie, care nu pot fi primite în soluționarea favorabilă a cauzei.

Nu pot fi

primite nici criticile vizând inaplicabilitatea în speță a prevederilor Legii nr.

260/1945 motivat și de faptul că înscrierea originii evreiești a fost notată în

cartea funciară, ulterior vânzării imobilului către Institutul din Budapesta,

întrucât această lege nu face respectiva distincție a momentului în care s-au

produs notările, reglementând, după cum s-a arătat, nulitatea înstrăinărilor

către Statul maghiar și persoanelor juridice maghiare, situație în care se

încadrează și Institutul Creditului Agrar Reghicolar Budapesta (ubi lex non aistinguit,

nec nos âistinguere debemus).

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamante se privește ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele V.I. și I.G. împotriva Deciziei nr.

281/ A din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 iulie 2011.