ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7316/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7316/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4737/F din 25 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. 3017/112/2010 s-a

admis în parte contestația.

S-a anulat în parte

Dispoziția nr. 310 din 9 martie 2010 emisă de Primarul municipiului Bistrița,

respectiv cu privire la dispoziția de stabilire a calității de persoane

îndreptățite a contestatorilor P.M. și P.I., pentru cota de 3/4 părți din

imobilul teren în cotă de 3/5 părți înscris în C.F. 1278/II Bistrița nr. top

5838/9/II, casă compusă din una cameră, bucătărie, cămară de alimente,

construcții (anexe) gospodărești și în consecință: s-a constatat calitatea de

persoane îndreptățite a contestatorilor P.M. și P.I. la măsuri reparatorii cu

privire la: cota de 3/5 parte din imobilul teren înscris în C.F. 1278/II

Bistrița nr. top 5838/9/II; casă de locuit compusă dintr-o cameră, 1 bucătărie

și 1 cameră de alimente având suprafața construită de 60,17 mp și suprafața

utilă de 46,93 mp și împrejmuiri din plasă de sârmă și stâlpi de beton pe 3

laturi cu o lungime totală de 99,77 mp; anexe gospodărești - șură având suprafața

construită de 92 mp.

S-au menținut

dispozițiile de la art. II și art. III din dispoziția atacată cu modificarea că

propunerile de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri să fie efectuate prin raportare la valoarea reactualizată a

despăgubirilor potrivit cu raportul de evaluare reactualizat întocmit de ing.

exp. C.N.

S-a dispus emiterea

de către Primarul municipiului Bistrița a unei noi dispoziții, în concordanță

cu cele dispuse prin prezenta hotărâre.

S-a respins ca neîntemeiată

cererea contestatorilor de demolare a construcțiilor edificate pe terenul

înscris în C.F. 1278/II Bistrița nr. top 5838/9/II.

Pentru a hotărî

astfel tribunalul a reținut că contestatorii au formulat notificare cu

respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea 10/2001 modificată și completată,

notificare pentru restituirea imobilelor înscrise în CF 1278/II Bistrița nr.

top 5838/9/II - constând în teren în suprafață de 1.552 mp, apartament nr. II

compus din una cameră, bucătărie, cămară de alimente, grajd și șopron,

împrejmuiri.

În speță notificarea

contestatorilor a fost soluționată prin dispoziția nr. 651/2002 emisă anterior

Legii nr. 247/2005, deci statuările obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 fiind

aplicabile. Dispoziția modificatoare din decizia atacată cu privire la măsurile

reparatorii nu sunt de natură de a ajunge la concluzia că sub aceste aspect

este vorba de o nouă decizie emisă sub imperiul Legii nr. 247/2005.

În privința bunurilor

cu privire la care se impun a fi acordate măsuri reparatorii, dispoziția

atacată a reținut corect că ele se cuvin atât pentru bunurile preluate abuziv

prin Decretul de expropriere nr. 631/73 care vizează terenul, anexe

gospodărești în suprafață de 92 mp, cât și cele demolate, fără titlu, respectiv

casa de locuit constând în 1 cameră, 1 cameră de alimente și împrejmuiri, fiind

aplicabile dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 2 lit. i).

S-a reținut în acest

sens că în privința casei de locuit și împrejmuiri s-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 23.1 lit. h) și 23.4 din H.G. nr. 250/2007, urmându-se în

același timp și solicitările făcute de Autoritatea Națională Pentru Restituirea

Proprietăților privind dovada existenței și identificării acestor bunuri.

În mod corect s-a

apreciat ca neîntemeiată cererea contestatorilor de a se acorda măsuri

reparatorii pentru întreaga suprafață de teren solicitată de 1.552 mp, întrucât

cota de 3/5 părți pe care au avut-o în proprietate, din suprafața de 2.072 mp

reprezintă 1.243 mp și nu 1.552 mp. De altfel și din actul de expropriere

rezultă că suprafața de teren expropriată a fost de 1.243 mp în care este

inclusă și suprafața de 92 mp aferentă anexelor gospodărești (pct. 69 poz. 102

din tabelul anexă nr. 13 al decretului de expropriere).

În raport de cele

arătate a fost admisă în parte contestația.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Primarul Municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița

solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței în sensul respingerii în

întregime a contestației formulată de către contestatorii P.M. și P.I.

În motivarea apelului

au arătat că sentința este eronată, instanța de fond reținând în mod greșit

atât faptul că prin dispoziția atacată nu se putea modifica dispoziția inițială

de soluționare, cât și pentru faptul că instanța dispune totuși modificarea

acelei dispoziții inițiale, însă sub un aspect nelegal, acela de a atribui

unității învestite cu soluționarea notificării calitatea de a stabili cuantumul

măsurilor reparatorii, calitate dată de lege doar Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

În primul rând, cele

reținute de instanța de fond cu privire la faptul că unitatea învestită cu

soluționarea notificării nu putea emite o dispoziție de modificare a

dispoziției inițiale de soluționare a notificării formulate, raportat la

principiul irevocabilității actelor administrative, sunt eronate.

Arată că

notificatorii nu sunt îndreptățiți la restituire pentru cota de proprietate

care a aparținut numitei T.M., întrucât aceasta era în viață la data formulării

notificării.

La soluționarea

inițială a notificării, unitatea deținătoare a fost indusă în eroare prin

depunerea la dosar doar a unui testament al doamnei T.M., prin care aceasta

lasă întreaga sa avere moștenire fiicei sale P.I. și soțului acesteia P.M.,

fără să fie depus și un alt act de stare civilă, presupunându-se în mod greșit

că aceasta ar fi decedată atât timp cât s-a depus testamentul întocmit.

Or, ulterior, a fost

depus la ANRP Certificatul de deces al doamnei T.M., având seria DS și nr.

163704, potrivit căruia aceasta a decedat doar la data de 09 iulie 2008 și

astfel este cert că notificatorii nu puteau să facă dovada calității de

moștenitori pentru o persoană aflată în viață la data formulării notificării și

inclusiv la data emiterii dispoziției de soluționare.

Prin soluția dată,

instanța de fond nu a analizat dacă notificatorii erau sau nu îndreptățiți la

stabilirea calității de persoane pentru toată cota din imobilul notificat,

menționat în dispoziția inițială de soluționare, având nr. 651/18.7.2002,

motivând doar faptul că dispoziția emisă în anul 2002 a intrat în circuitul

civil și nu mai poate fi revocată de către emitent.

Curtea de Apel Cluj

prin Decizia nr. 336 din 19 noiembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, în soluționarea notificării reclamanților a fost emisă

Dispoziția nr. 651 din 18 iulie 2002 prin care a fost recunoscută calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent a contestatorilor

asupra 3/5 părți din terenul înscris în CF 1278/II Bistrița nr. top 5838/9/II

și asupra casei de locuit compusă dintr-o cameră, bucătărie și cămară de

alimente.

Această dispoziție a

fost atacată de contestatori doar sub aspectul nesoluționării favorabile de

acordare în compensare în natură pentru imobilul teren și casă, contestație

respinsă, așa cum s-a arătat prin Sentința civilă nr. 565/2002 a Tribunalului

Bistrița-Năsăud, dispozițiile privind întinderea drepturilor la măsuri

reparatorii fiind definitive.

Ulterior a fost emisă

în soluționarea aceleiași notificări Dispoziția nr. 310 din 9 martie 2010 a

Primarului municipiului Bistrița.

Curtea constată că

Dispoziția ulterioară nr. 310 din 9 martie 2010 este nelegală și nu produce

efecte, deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o dispoziție în soluționarea

aceleași notificări atâta timp cât prima dispoziție încă își produce efectele,

dat fiind că aceste efecte se produc până la anularea acestei dispoziții de

către instanță în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, care prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată

de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului …“. O

dispoziție mai poate înceta să producă efectele în cazul prevăzut de art. 25

alin. (6) din Legea nr. 10/2001, anume când în cazul restituirii în natură

persoana îndreptățită nu a pus în executare decizia de restituire în natură în

termen de 3 ani de la data primirii ei, dar această ipoteză nu este incidentă

în cauză.

Ori, cât timp prin

Dispoziția nr. 651 din 18 iulie 2002 a fost soluționată notificarea părților,

este evident că este incidentă doar procedura prevăzută de art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, procedură care a și fost utilizată de către părți,

deoarece chiar dacă acest act este un act administrativ, nu este un act pur

administrativ, deoarece nu întotdeauna este emis de o autoritate publică, caz

în care nici nu se pune problema caracterului administrativ, iar pe de altă

parte, chiar dacă este emis de o autoritate publică, pentru cenzurarea

legalității acestuia se prevede o procedură specială prin care actul poate fi

atacat, anume cea menționată mai sus, prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Prin urmare deciziei

sau dispoziției emise în condițiile Legii nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile

regulile prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

nefiind posibilă revocarea sa în nici o situație.

Apoi, potrivit art.

23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 decizia sau, după caz, dispoziția de

aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris

autentic. În consecință, o anulare (revocare), ulterioară emiterii dispoziției

de restituire în natură, nu se mai poate realiza pe cale administrativă.

Prin urmare, o

dispoziție de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

sau o dispoziție de restituire în natură nu poate fi revocată dat fiind că s-ar

putea naște nenumărate situații nelegale în cazul în care se emite o dispoziție

de restituire apoi aceasta este revocată ori se emite o dispoziție de

respingere apoi una de admitere a cererii sau se emit simultan mai multe

dispoziții/decizii în favoarea unor persoane diferite, toată stabilitatea

raporturilor civile fiind bulversată. În concluzie, pentru soluționarea unei

notificări se poate emite doar o singură decizie/dispoziție, oricare ar fi

soluția, de admitere sau respingere.

#########Acolo unde

legiuitorul a dorit a prevăzut în mod expres posibilitatea revocării actului

emis în procedura de retrocedare, cum este cazul prevăzut de art. 27 alin. (2

2

)

din Legea nr. 18/1991, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 247/2005.

Se mai reține că,

soluția care trebuia dată în cauză era aceea de constatare a nulității

Dispoziției nr. 310 din 9 martie 2010, dat fiind că aceasta nu trebuia emisă.

O astfel de soluție

nu putea fi dată deoarece cei care au atacat dispoziția sunt reclamanții, ori

având în vedere caracterul plângerii întemeiată pe dispozițiile 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, li s-ar fi creat reclamanților o situație mai grea în

propria lor plângere, și ar fi fost descurajați ca să nu o atace, ceea ce nu

poate fi admis, prin urmare instanța de fond nu putea să judece decât în

limitele în care a fost învestită, și putea doar să mențină dispoziția sau să

le creeze o situație mai favorabilă, ori constatarea nulității dispoziției nu

era o situație mai favorabilă cât timp reclamanții au solicitat doar

modificarea.

Această chestiune trebuia arătată de instanță în

motivare pentru că în aparență motivarea fără a se releva acest aspect este

contradictorie.

Instanța de fond

arată de altfel că în aplicarea statuărilor deciziei arătate a fost limitată de

principiul disponibilității care s-a manifestat în ce-i privește pe

contestatori în solicitarea expresă de obligare a entității notificate la

emiterea unei noi decizii.

Pornind de la cele de

mai sus singura soluție ce se poate da în prezentul apel este respingerea

acestuia dat fiind că apelant este pârâtul Primarul municipiului Bistrița și

Municipiul Bistrița iar aceștia solicită admiterea apelului și schimbarea

sentinței în sensul respingerii plângerii or soluția legală ar fi admiterea

apelului, admiterea plângerii și anularea dispoziției, dar apelantul nu dorește

anularea propriei dispoziții.

Or, din cele de mai

sus reiese că plângerea trebuia admisă și constatată nulitatea noii dispoziții,

or dacă s-ar proceda în acest fel li s-ar crea apelanților o situație mai grea

în propria cale de atac, ceea ce iarăși nu poate fi admis.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bistrița și

Municipiul Bistrița invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C.

proc. civ.

Recurenții pârâți

critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- Hotărârea este

lipsită de temei legal și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii respectiv a dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a

Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Dispoziția emisă de Primarul Municipiului

Bistrița în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de unitate deținătoare a

imobilelor notificate poate fi revocată de emitent raportat la natura sa de act

juridic civil care nu a produs până la această dată efecte juridice.

- Notificatorii nu

sunt îndreptățiți la restituirea pentru cota de proprietate care a aparținut

numitei T.M., întrucât aceasta era în viață la data formulării notificării.

- Modificarea

dispoziției inițiale de soluționare a fost efectuată urmare a faptului că s-a

constatat că au fost încălcate prevederile legale ale art. 3 și 4 din Legea nr.

10/2001.

- Deși se susține

irevocabilitatea actului emis în anul 2002, aceasta dispune emiterea unei noi

dispoziții prin care să fie modificată dispoziția inițială și să fie stabilită

o nouă valoare a despăgubirilor care urmează să fie acordate, soluția

instanței, menținută și în apel, fiind contradictorie sub acest aspect, aceasta

încălcându-și propriile statuării.

- Soluția instanței

de fond, menținută și de instanța de apel prin care a fost obligată unitatea

deținătoare să modifice dispoziția și să stabilească în orice mod la această

dată cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate, este nelegal.

Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Titlul VII din Legea nr.

247/2005 atribuția de a stabili cuantumul despăgubirilor care urmează să fie

acordate revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

- Soluțiile date de

instanță sunt contradictorii.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în

considerentele celor ce succed:

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele

legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererea părților.

Condițiile

procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a

răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din

întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod

implicit, prin raționamente logice.

În concepția

legiuitorului nemotivarea constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se

arată motivele pe care se sprijină decizia pronunțată, ci și atunci când

hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Motivele

contradictorii și cele străine de natura sau obiectul cauzei echivalează,

astfel cum se consideră în mod constant cu o nemotivare.

Ipostazele în care se

poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între

considerentele hotărârii, în sensul că din unele considerente rezultă

netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea

flagrantă între dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii

prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a

cererii de chemare în judecată.

Motivarea trebuie să

fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții.

Ea trebuie să permită

urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta.

În speță, instanțele,

în unele considerente susțin că Dispoziția ce face obiectul controlului de

legalitate nr. 310 din 9 martie 2010 „este nelegală și nu produce efecte,

deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o dispoziție în soluționarea aceleiași

notificări atâta timp cât prima dispoziție încă își produce efectele”. Tot în

acest sens susțin instanțele că „potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, decizia sau după caz dispoziția de aprobare a restituirii în natură a

imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are

forță probantă a unui înscris autentic. În consecință, o anulare (revocare)

ulterior emiterii dispoziției de restituire în natură, nu se mai poate realiza

pe cale administrativă”.

În concret, se

susține prin unele considerente ale deciziei că, Dispoziția nr. 310 din 9

martie 2010, ce face obiectul contestației este nelegală întrucât notificarea

formulată de persoanele îndreptățite a fost soluționată prin Dispoziția nr. 651

din 18 iulie 2002 care a fost confirmată în urma controlului judecătoresc și că

în atare condiții emiterea unei noi dispoziții pentru soluționarea aceleiași

notificări este nelegală.

Din conținutul

acestor considerente se desprinde clar concluzia că, soluția instanței de fond

este greșită și că cert trebuia admisă contestația formulată și anulată

Dispoziția nr. 310 din 9 martie 2010.

Cu toate acestea tot

aceeași instanță în următoarele considerente arată că „în mod corect a reținut

instanța de fond că potrivit practicii CEDO, în materia restituirii

proprietății, care în mai multe cauze îndreptate împotriva României a statuat

că acordarea titlurilor de despăgubire este neconformă cu prevederile art. 1

din Protocolul nr. 1 al Convenției, ca urmare a constatării faptului că Fondul

Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă să ajungă la acordarea

efectivă a unei despăgubiri”.

Cu alte cuvinte,

dimpotrivă din conținutul acestor considerente rezultă cert că instanța de apel

confirmă soluția instanței fondului, contrar celor reținute în primă parte a

considerentelor.

Mai mult, instanța de

apel, constată corect că, motivarea hotărârii apelate este contradictorie,

constituind de altfel și motiv de apel, iar motivarea contradictorie

echivalează cu o nemotivare și cu toate acestea soluția este de respingere a

apelului, deci contrar celor reținute în considerente.

În conformitate cu

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speță, se constată

clar existența contradicției atât între considerente cât și între considerente

și dispozitivul hotărârii recurate.

Recurenții prin

motivele de recurs evidențiază existența contrarietății în sensul mai sus

constatat.

Raportat la cele

reținute este cert că în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare se va

avea în vedere toate apărările și criticile formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița, prin

Primar împotriva Deciziei civile nr. 336A din 19 noiembrie 2010 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.