ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7316/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4737/F din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosarul nr. 3017/112/2010 s-a admis în parte contestația. S-a anulat în parte Dispoziția nr. 310 din 9 martie 2010 emisă de Primarul municipiului Bistrița, respectiv cu privire la dispoziția de stabilire a calității de persoane îndreptățite a contestatorilor P.M. și P.I., pentru cota de 3/4 părți din imobilul teren în cotă de 3/5 părți înscris în C.F. 1278/II Bistrița nr. top 5838/9/II, casă compusă din una cameră, bucătărie, cămară de alimente, construcții (anexe) gospodărești și în consecință: s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor P.M.

și P.I. la măsuri reparatorii cu privire la: cota de 3/5 parte din imobilul teren înscris în C.F. 1278/II Bistrița nr. top 5838/9/II; casă de locuit compusă dintr-o cameră, 1 bucătărie și 1 cameră de alimente având suprafața construită de 60,17 mp și suprafața utilă de 46,93 mp și împrejmuiri din plasă de sârmă și stâlpi de beton pe 3 laturi cu o lungime totală de 99,77 mp; anexe gospodărești - șură având suprafața construită de 92 mp. S-au menținut dispozițiile de la art. II și art. III din dispoziția atacată cu modificarea că propunerile de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri să fie efectuate prin raportare la valoarea reactualizată a despăgubirilor potrivit cu raportul de evaluare reactualizat întocmit de ing.

exp. C.N. S-a dispus emiterea de către Primarul municipiului Bistrița a unei noi dispoziții, în concordanță cu cele dispuse prin prezenta hotărâre. S-a respins ca neîntemeiată cererea contestatorilor de demolare a construcțiilor edificate pe terenul înscris în C.F. 1278/II Bistrița nr. top 5838/9/II. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că contestatorii au formulat notificare cu respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea 10/2001 modificată și completată, notificare pentru restituirea imobilelor înscrise în CF 1278/II Bistrița nr. top 5838/9/II - constând în teren în suprafață de 1.552 mp, apartament nr. II compus din una cameră, bucătărie, cămară de alimente, grajd și șopron, împrejmuiri.

În speță notificarea contestatorilor a fost soluționată prin dispoziția nr. 651/2002 emisă anterior Legii nr. 247/2005, deci statuările obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 fiind aplicabile. Dispoziția modificatoare din decizia atacată cu privire la măsurile reparatorii nu sunt de natură de a ajunge la concluzia că sub aceste aspect este vorba de o nouă decizie emisă sub imperiul Legii nr. 247/2005.

În privința bunurilor cu privire la care se impun a fi acordate măsuri reparatorii, dispoziția atacată a reținut corect că ele se cuvin atât pentru bunurile preluate abuziv prin Decretul de expropriere nr. 631/73 care vizează terenul, anexe gospodărești în suprafață de 92 mp, cât și cele demolate, fără titlu, respectiv casa de locuit constând în 1 cameră, 1 cameră de alimente și împrejmuiri, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 2 lit. i). S-a reținut în acest sens că în privința casei de locuit și împrejmuiri s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 23.1 lit. h) și 23.4 din H.G. nr. 250/2007, urmându-se în același timp și solicitările făcute de Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților privind dovada existenței și identificării acestor bunuri.

În mod corect s-a apreciat ca neîntemeiată cererea contestatorilor de a se acorda măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren solicitată de 1.552 mp, întrucât cota de 3/5 părți pe care au avut-o în proprietate, din suprafața de 2.072 mp reprezintă 1.243 mp și nu 1.552 mp. De altfel și din actul de expropriere rezultă că suprafața de teren expropriată a fost de 1.243 mp în care este inclusă și suprafața de 92 mp aferentă anexelor gospodărești (pct. 69 poz. 102 din tabelul anexă nr. 13 al decretului de expropriere). În raport de cele arătate a fost admisă în parte contestația. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Primarul Municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței în sensul respingerii în întregime a contestației formulată de către contestatorii P.M.

și P.I. În motivarea apelului au arătat că sentința este eronată, instanța de fond reținând în mod greșit atât faptul că prin dispoziția atacată nu se putea modifica dispoziția inițială de soluționare, cât și pentru faptul că instanța dispune totuși modificarea acelei dispoziții inițiale, însă sub un aspect nelegal, acela de a atribui unității învestite cu soluționarea notificării calitatea de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii, calitate dată de lege doar Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În primul rând, cele reținute de instanța de fond cu privire la faptul că unitatea învestită cu soluționarea notificării nu putea emite o dispoziție de modificare a dispoziției inițiale de soluționare a notificării formulate, raportat la principiul irevocabilității actelor administrative, sunt eronate.

Arată că notificatorii nu sunt îndreptățiți la restituire pentru cota de proprietate care a aparținut numitei T.M., întrucât aceasta era în viață la data formulării notificării. La soluționarea inițială a notificării, unitatea deținătoare a fost indusă în eroare prin depunerea la dosar doar a unui testament al doamnei T.M., prin care aceasta lasă întreaga sa avere moștenire fiicei sale P.I. și soțului acesteia P.M., fără să fie depus și un alt act de stare civilă, presupunându-se în mod greșit că aceasta ar fi decedată atât timp cât s-a depus testamentul întocmit. Or, ulterior, a fost depus la ANRP Certificatul de deces al doamnei T.M., având seria DS și nr. 163704, potrivit căruia aceasta a decedat doar la data de 09 iulie 2008 și astfel este cert că notificatorii nu puteau să facă dovada calității de moștenitori pentru o persoană aflată în viață la data formulării notificării și inclusiv la data emiterii dispoziției de soluționare.

Prin soluția dată, instanța de fond nu a analizat dacă notificatorii erau sau nu îndreptățiți la stabilirea calității de persoane pentru toată cota din imobilul notificat, menționat în dispoziția inițială de soluționare, având nr. 651/18.7.2002, motivând doar faptul că dispoziția emisă în anul 2002 a intrat în circuitul civil și nu mai poate fi revocată de către emitent. Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 336 din 19 noiembrie 2010 a respins apelul ca nefondat. În considerentele deciziei s-a reținut că, în soluționarea notificării reclamanților a fost emisă Dispoziția nr. 651 din 18 iulie 2002 prin care a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent a contestatorilor asupra 3/5 părți din terenul înscris în CF 1278/II Bistrița nr. top 5838/9/II și asupra casei de locuit compusă dintr-o cameră, bucătărie și cămară de alimente.

Această dispoziție a fost atacată de contestatori doar sub aspectul nesoluționării favorabile de acordare în compensare în natură pentru imobilul teren și casă, contestație respinsă, așa cum s-a arătat prin Sentința civilă nr. 565/2002 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, dispozițiile privind întinderea drepturilor la măsuri reparatorii fiind definitive. Ulterior a fost emisă în soluționarea aceleiași notificări Dispoziția nr. 310 din 9 martie 2010 a Primarului municipiului Bistrița.

Curtea constată că Dispoziția ulterioară nr. 310 din 9 martie 2010 este nelegală și nu produce efecte, deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o dispoziție în soluționarea aceleași notificări atâta timp cât prima dispoziție încă își produce efectele, dat fiind că aceste efecte se produc până la anularea acestei dispoziții de către instanță în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului …“. O dispoziție mai poate înceta să producă efectele în cazul prevăzut de art. 25 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, anume când în cazul restituirii în natură persoana îndreptățită nu a pus în executare decizia de restituire în natură în termen de 3 ani de la data primirii ei, dar această ipoteză nu este incidentă în cauză.

Ori, cât timp prin Dispoziția nr. 651 din 18 iulie 2002 a fost soluționată notificarea părților, este evident că este incidentă doar procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, procedură care a și fost utilizată de către părți, deoarece chiar dacă acest act este un act administrativ, nu este un act pur administrativ, deoarece nu întotdeauna este emis de o autoritate publică, caz în care nici nu se pune problema caracterului administrativ, iar pe de altă parte, chiar dacă este emis de o autoritate publică, pentru cenzurarea legalității acestuia se prevede o procedură specială prin care actul poate fi atacat, anume cea menționată mai sus, prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare deciziei sau dispoziției emise în condițiile Legii nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile regulile prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind posibilă revocarea sa în nici o situație. Apoi, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic. În consecință, o anulare (revocare), ulterioară emiterii dispoziției de restituire în natură, nu se mai poate realiza pe cale administrativă.

Prin urmare, o dispoziție de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură sau o dispoziție de restituire în natură nu poate fi revocată dat fiind că s-ar putea naște nenumărate situații nelegale în cazul în care se emite o dispoziție de restituire apoi aceasta este revocată ori se emite o dispoziție de respingere apoi una de admitere a cererii sau se emit simultan mai multe dispoziții/decizii în favoarea unor persoane diferite, toată stabilitatea raporturilor civile fiind bulversată. În concluzie, pentru soluționarea unei notificări se poate emite doar o singură decizie/dispoziție, oricare ar fi soluția, de admitere sau respingere. #########Acolo unde legiuitorul a dorit a prevăzut în mod expres posibilitatea revocării actului emis în procedura de retrocedare, cum este cazul prevăzut de art. 27 alin. (2 2 ) din Legea nr. 18/1991, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 247/2005.

Se mai reține că, soluția care trebuia dată în cauză era aceea de constatare a nulității Dispoziției nr. 310 din 9 martie 2010, dat fiind că aceasta nu trebuia emisă. O astfel de soluție nu putea fi dată deoarece cei care au atacat dispoziția sunt reclamanții, ori având în vedere caracterul plângerii întemeiată pe dispozițiile 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, li s-ar fi creat reclamanților o situație mai grea în propria lor plângere, și ar fi fost descurajați ca să nu o atace, ceea ce nu poate fi admis, prin urmare instanța de fond nu putea să judece decât în limitele în care a fost învestită, și putea doar să mențină dispoziția sau să le creeze o situație mai favorabilă, ori constatarea nulității dispoziției nu era o situație mai favorabilă cât timp reclamanții au solicitat doar modificarea.

Această chestiune trebuia arătată de instanță în motivare pentru că în aparență motivarea fără a se releva acest aspect este contradictorie. Instanța de fond arată de altfel că în aplicarea statuărilor deciziei arătate a fost limitată de principiul disponibilității care s-a manifestat în ce-i privește pe contestatori în solicitarea expresă de obligare a entității notificate la emiterea unei noi decizii. Pornind de la cele de mai sus singura soluție ce se poate da în prezentul apel este respingerea acestuia dat fiind că apelant este pârâtul Primarul municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița iar aceștia solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii plângerii or soluția legală ar fi admiterea apelului, admiterea plângerii și anularea dispoziției, dar apelantul nu dorește anularea propriei dispoziții.

Or, din cele de mai sus reiese că plângerea trebuia admisă și constatată nulitatea noii dispoziții, or dacă s-ar proceda în acest fel li s-ar crea apelanților o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce iarăși nu poate fi admis. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. Recurenții pârâți critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii respectiv a dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Dispoziția emisă de Primarul Municipiului Bistrița în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de unitate deținătoare a imobilelor notificate poate fi revocată de emitent raportat la natura sa de act juridic civil care nu a produs până la această dată efecte juridice.

- Notificatorii nu sunt îndreptățiți la restituirea pentru cota de proprietate care a aparținut numitei T.M., întrucât aceasta era în viață la data formulării notificării. - Modificarea dispoziției inițiale de soluționare a fost efectuată urmare a faptului că s-a constatat că au fost încălcate prevederile legale ale art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. - Deși se susține irevocabilitatea actului emis în anul 2002, aceasta dispune emiterea unei noi dispoziții prin care să fie modificată dispoziția inițială și să fie stabilită o nouă valoare a despăgubirilor care urmează să fie acordate, soluția instanței, menținută și în apel, fiind contradictorie sub acest aspect, aceasta încălcându-și propriile statuării.

- Soluția instanței de fond, menținută și de instanța de apel prin care a fost obligată unitatea deținătoare să modifice dispoziția și să stabilească în orice mod la această dată cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate, este nelegal. Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 atribuția de a stabili cuantumul despăgubirilor care urmează să fie acordate revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. - Soluțiile date de instanță sunt contradictorii. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed: În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererea părților. Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. În concepția legiuitorului nemotivarea constituie motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia pronunțată, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii și cele străine de natura sau obiectul cauzei echivalează, astfel cum se consideră în mod constant cu o nemotivare.

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele considerente rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă între dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. Motivarea trebuie să fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta.

În speță, instanțele, în unele considerente susțin că Dispoziția ce face obiectul controlului de legalitate nr. 310 din 9 martie 2010 „este nelegală și nu produce efecte, deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o dispoziție în soluționarea aceleiași notificări atâta timp cât prima dispoziție încă își produce efectele”. Tot în acest sens susțin instanțele că „potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau după caz dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forță probantă a unui înscris autentic. În consecință, o anulare (revocare) ulterior emiterii dispoziției de restituire în natură, nu se mai poate realiza pe cale administrativă”.

În concret, se susține prin unele considerente ale deciziei că, Dispoziția nr. 310 din 9 martie 2010, ce face obiectul contestației este nelegală întrucât notificarea formulată de persoanele îndreptățite a fost soluționată prin Dispoziția nr. 651 din 18 iulie 2002 care a fost confirmată în urma controlului judecătoresc și că în atare condiții emiterea unei noi dispoziții pentru soluționarea aceleiași notificări este nelegală.

Din conținutul acestor considerente se desprinde clar concluzia că, soluția instanței de fond este greșită și că cert trebuia admisă contestația formulată și anulată Dispoziția nr. 310 din 9 martie 2010. Cu toate acestea tot aceeași instanță în următoarele considerente arată că „în mod corect a reținut instanța de fond că potrivit practicii CEDO, în materia restituirii proprietății, care în mai multe cauze îndreptate împotriva României a statuat că acordarea titlurilor de despăgubire este neconformă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, ca urmare a constatării faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri”.

Cu alte cuvinte, dimpotrivă din conținutul acestor considerente rezultă cert că instanța de apel confirmă soluția instanței fondului, contrar celor reținute în primă parte a considerentelor. Mai mult, instanța de apel, constată corect că, motivarea hotărârii apelate este contradictorie, constituind de altfel și motiv de apel, iar motivarea contradictorie echivalează cu o nemotivare și cu toate acestea soluția este de respingere a apelului, deci contrar celor reținute în considerente. În conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speță, se constată clar existența contradicției atât între considerente cât și între considerente și dispozitivul hotărârii recurate. Recurenții prin motivele de recurs evidențiază existența contrarietății în sensul mai sus constatat. Raportat la cele reținute este cert că în cauză sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare se va avea în vedere toate apărările și criticile formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Bistrița și Municipiul Bistrița, prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 336A din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.