ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1863/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1863/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 176 din 8 mai 2009, Tribunalul Vrancea, secția penală, a

dispus - în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la

dispozițiile art. 10 lit. e) C. proc. pen. - achitarea inculpatului N.M., fiul

lui M. și L., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255

alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

A dispus restituirea către inculpat a sumei de 200

euro consemnată la C.E.C. B. - Agenția Sud Focșani.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a

constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, nr.

210/P/2009, înregistrat la Tribunalul Vrancea sub nr. 608/91/2009, s-a dispus

punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inc. N.M. pentru

săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., cu

referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, la

data de 12 februarie 2009, a dat suma de 200 euro agentului de poliție A.N.,

din cadrul Postului de Poliție Nănești, pentru a nu mai continua cercetările în

Dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani. S-a

reținut că, la data de 4 februarie 2009, inc. N.M. a fost oprit în trafic de

către lucrători din cadrul Postului de Poliție Nănești, jud.Vrancea, în timp ce

conducerea autoturismul marca V.P., pe raza localității. Cu această ocazie,

inc. N.M., căruia i-au fost solicitate documentele, a declarat inițial că nu

are permisul de conducere asupra sa. Procedându-se la verificări, s-a stabilit

că inc. N.M. posedă permis de conducere categoriile B, B+E, C+E, și că acesta

figura ca fiind reținut de Serviciul Poliției Rutiere Bacău, la data de 18

iulie 2008, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile

publice având o alcoolemie ce depășea limita legală, faptă pentru care este în

prezent cercetat. De asemenea, asupra lui N.M. s-a mai găsit un pistol cu bile,

pentru care acesta nu a putut prezenta, la momentul respectiv, permisul de port

armă.

Conform rechizitoriului, la data de 11 februarie 2009,

inc. N.M. s-a deplasat pe raza localității Nănești, unde l-a contactat pe

agentul de poliție A.N. din cadrul Postului de Poliție Nănești, ce efectua

cercetări față de el în Dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Focșani cu privire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 86 alin. (2) din O.U.G.

nr. 195/2002 republicată. Cu această ocazie inc. N.M. i-a promis agentului de

poliție A.N. că îi va da o sumă de bani dacă nu va mai continua cercetările în

cauză. în aceste condiții, agentul de poliție A.N. a denunțat fapta inc. N.M. la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea. La data de 12 februarie 2009,în jurul

orei 12,30, inc. N.M. s-a prezentat din nou la Postul de Poliție Nănești, unde

a dat agentului de poliție A.N. suma de 200 euro, odată cu permisul de port

armă, pentru ca acesta să nu mai continue cercetările în cauza ce-l privea.

Conform rechizitoriului, activitatea infracțională a

inc. N.M. a fost probată prin organizarea unei acțiuni de prindere în flagrant

și prin înregistrarea audio video în mediul ambiental a discuției purtate de

inc. N.M. cu agentul de poliție A.N. Suma de 200 euro a fost consemnată la C.E.C.

B. - Agenția Sud Focșani. Din conținutul procesului verbal de redare a

înregistrării audio a convorbirii, purtate de cei doi la data de 12 februarie 2009,

rezultă, fără echivoc, că inc. N.M. a oferit suma de 200 euro agentului de

poliție A.N., pentru a nu mai continua cercetările în Dosarul nr. 765/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani.

S-a mai reținut prin actul de sesizare că inc. N.M. a

recunoscut săvârșirea faptei așa cum a fost descrisă, iar dovedirea acesteia se

face prin procesul verbal de sesizare, denunțul agentului de poliție A.N.,

copia procesului verbal din data de 4 februarie 2009, proces verbal de

depistare în flagrant din data de 12 februarie 2009, proces verbal de redare a

înregistrării ambientale efectuate la data de 12 februarie 2009, declarația

agentului de poliție A.N. și declarația inc. N.M.

În urma coroborării tuturor probelor, strânse în

cursul urmăririi penale și, respectiv, administrate cu ocazia cercetării

judecătorești, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 12 februarie 2009, în jurul orei 12,30,

inc. N.M. s-a prezentat la Postul de Poliție Nănești, unde a dat agentului de

poliție A.N. suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta

să numai continue cercetările într-o cauză penală ce îl privea pe inculpat, în

condițiile arătate.

În opinia primei instanțe, fapta inculpatului N.M.,

așa cum a fost descrisă mai sus, este prevăzută de disp.art. 255 alin. (1) C.

pen., cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, și constă în darea

de bani în scopul prevăzut în art. 254 C. pen., și anume acela de a nu îndeplini

un act privitor la îndatoririle de serviciu, respectiv de a nu se mai continua

cercetările în cauza penală ce îl privea.

Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că

fapta săvârșită de inc. N.M. nu constituie infracțiune întrucât există o cauză

care înlătură caracterul penal al faptei.

Potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. pen.,

„fapta prevăzută în aii al acestui articol nu constituie infracțiune atunci

când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat

mita".

Astfel, constată prima instanță că în actul depus la

fila 3 dosar urmărire penală, intitulat „denunț", se menționează că, în

data de 11 februarie 2009, în jurul orelor 20,20, numitul N.M. a venit în

localitatea Nănești dând de înțeles agentului de poliție că îi va da o sumă de

bani dacă îi va rezolva dosarul cu o soluție favorabilă.

În opinia instanței de fond, din probele dosarului

rezultă însă o cu totul altă situație de fapt. Astfel, din declarația

martorului A.N., dată la urmărirea penală, la fila 13, rezultă că acesta l-a

cunoscut pe inculpat încă din data de 4 februarie 2009, ocazie cu care a

efectuat un control de trafic rutier când a constatat că acesta avea permisul

de conducere reținut de S.P.R. Bacău întrucât se efectuau cercetări pentru

conducerea unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație

alcoolică peste limita legală și că, fiind depistat cu un pistol cu bile de

cauciuc, nu ar fi avut permis de port armă. Ca urmare, s-au luat măsuri de

cercetare a numitului N.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere pe

drumurile publice a unui autovehicul având permisul de conducere suspendat și,

respectiv, port de armă fără drept.

Din aceste împrejurări, în opinia instanței de fond,

rezultă că inculpatului i s-a creat o stare de temere, „cum că are două dosare

penale", în dosarul privind infracțiunea la legea circulației cercetarea

urmând să se facă de agentul de poliție (denunțător); cu privire la celălalt

dosar, în aceeași declarație se consemnează faptul că „în urma verificărilor nu

a reieșit faptul că N.M. figurează ca fiind posesor de port armă, deși

inculpatul poseda acest permis. Din aceeași declarație, mai rezultă că la data

de 11 februarie 2009, în jurul orei 20,00, martorul (denunțătorul) s-a întâlnit

pe raza comunei Nănești cu inculpatul care, din discuții, „a lăsat să se

înțeleagă că îi va da o sumă de bani dacă îi va rezolva situația, înțelegând că

nu trebuia să mai continue cercetările".

Conform motivării sentinței, din nici o probă a

dosarului nu rezultă acest fapt. Dimpotrivă, reține instanța de fond, din

declarația dată de inculpat la fila 15 la urmărirea penală, rezultă că martorul

l-a chemat, până cel târziu joi, pe data de 12 februarie 2009.

Apreciază prima instanță că chiar dacă inculpatul, în

declarația sa dată la urmărirea penală la fila 15, recunoaște că l-a abordat pe

agentul de poliție propunându-i abandonarea cercetărilor, aceasta nu se

coroborează cu notele de redare a convorbirilor audio video în mediu ambiental,

care redă discuția fidelă a celor doi, note depuse la dosarul de urmărire

penală din care rezultă că discuțiile au fost vagi, primul care a adus vorba

despre dosar fiind agentul de poliție, și nu inculpatul (fila 10 d.u.p.): „Ce

să fac cu dosarul acela, cum să vă ajut, să vă dau o neîncepere, ce vă dau".

Consideră prima instanță că sugestionarea și provocarea inculpatului în a

săvârși această faptă rezultă și din declarația inculpatului dată la instanță,

la fila 14, în care arată că denunțătorul a spus că „urmează să vorbească cu

șeful său și să vedem suma, agentul de poliție mi-a dat de înțeles că trebuie

să vin cu o sumă de bani la mine". „Arăt că pe data de 11 februarie 2009

agentul de poliție mi-a sugerat ca să vin a doua zi cu o sumă de bani. Agentul

de poliție nu a specificat nici o sumă, s-a exprimat doar că trebuie să fie

pregătit".

A considerat instanța de fond că cele arătate de

inculpat se coroborează și cu cele susținute de agentul de poliție și de

martorul C.S., cum că la data de 11 februarie 2009, i s-a spus inculpatului că

„urmează să vorbesc cu șeful meu".

Concluzionează instanța de fond că toate aceste

împrejurări constituie elemente ce circumscriu săvârșirea faptei în condițiile

prevăzute de art. 255 alin. (2) C. pen. De asemenea, fiind invocate disp.art. 68

C. proc. pen., precum și caracterul important și oportun al interesului

inculpatului de a-și rezolva dosarul penal, instanța de fond a apreciat că

acesta a fost determinat în modalitățile descrise mai sus să dea mită, și cum

acestea s-au manifestat anterior ofertei efectiv înfăptuite, se poate face

aplicarea dispozițiilor legale menționate anterior.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.

Critica adusă hotărârii de fond, a vizat motive de

nelegalitate și netemeinicie ale acesteia, întrucât în mod greșit s-a apreciat

că susținerile inculpatului, referitoare la afirmația ca a doua zi să se

prezinte pregătit la organul de poliție, ar constitui o constrângere morală

pentru a da suma de bani având drept scop abandonarea cercetărilor efectuate și

exonerarea sa de răspundere penală, inculpatul săvârșind infracțiunea de dare

de mită cu intenție. în final, s-a solicitat condamnarea inculpatului, cu

suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 5/ A din 15 ianuarie 2010,

Curtea de Apel Galați, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Vrancea împotriva sentinței penale nr. 176 din data de 8

mai 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 608/91/2009 și în

consecință:

A desființat în totalitate sentința penală atacată

și, în rejudecare, a condamnat pe inculpatul N.M. (fiul lui M. și L.) la o

pedeapsă de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de

mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., în referire la art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 78/2000.

În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului

pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a II-a

și b) C. pen.

Conform art. 81 - 82 C. pen. și art. 71 alin. (5) C.

pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a

pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare de 2 (doi) ani și 8 (opt)

luni.

Potrivit art. 255 alin. (4) C. pen. a dispus

confiscarea de la inculpat a sumei de 200 euro în favoarea statului.

A obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei,

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim

control judiciar a reținut - verificând actele și lucrările dosarului prin

prisma motivelor de apel invocate, dar si din oficiu conform dispozițiilor art.

371 alin. (2) C. proc. pen. - că prin sentința apelată s-a reținut o situație

de fapt care nu concordă pe deplin cu o judicioasă coroborare a materialului

probator administrat în cauză.

Astfel, constată instanța de apel că în considerentele

sentinței apelate s-a făcut referire la declarația martorului A.N., dată în

faza de urmărire penală, din care rezultă că acesta l-a cunoscut pe inculpat

încă din data de 4 februarie 2009, ocazie cu care a efectuat un control de

trafic rutier, când s-a constatat ca inculpatul avea permisul de conducere

reținut la S.P.R. Bacău pentru efectuarea de cercetări în legătură cu

conducerea unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație

alcoolică peste limita legală, precum și cu privire la portul unui pistol cu

bile de cauciuc fără a poseda permis de port armă. A mai reținut greșit

instanța de fond că inculpatului i s-a creat o stare de temere indusă de

situația că avea două dosare penale, în curs de cercetare, fapt ce l-ar fi

determinat să înțeleagă că dacă ar fi dat agentului de circulație o sumă de

bani, acesta nu ar mai fi continuat cercetările.

În opinia instanței de apel, conținutul acestei

declarații a inculpatului nu se coroborează cu nici o alta probă administrată

în cauză. în declarația dată de inculpat în faza de urmărire penală acesta

recunoaște ca l-a abordat pe martorul A.N., propunându-i abandonarea

cercetărilor, aspect recunoscut și în declarația dată în faza judecării

apelului. Această recunoaștere nu se coroborează întocmai cu notele de redare a

convorbirilor audio video în mediul ambiental, însă din transcrierea acestora

se reține expresia agentului de poliție rutieră „ce să fac cu dosarul acela,

cum să vă ajut, o să vă dau o neîncepere, ce vă dau", împrejurare care

conduce la ideea că, anterior, inculpatul i-ar fi cerut într-un mod aluziv

încetarea cercetărilor penale cu privire la aspectele menționate.

Mai reține instanța de prim control judiciar că, din

declarația dată în fața instanței de apel, rezultă că inculpatul ar fi înțeles

că trebuie să se ducă la agentul de politie cu o sumă de bani, sumă pe care a

apreciat-o la 200 euro întrucât, a considerat acesta, erau două dosare în curs

de cercetare. A mai declarat inculpatul că ar fi înțeles să procedeze astfel

deoarece agentul de politie i-ar fi spus „să vină pregătit" și că, dacă

acesta nu l-ar fi încurajat să vină la sediul postului de politie

„pregătit", în mod cert nu s-ar mai fi întors. Declarația inculpatului a

fost coroborată cu cele rezultate din conținutul denunțului efectuat de agentul

de poliție A.N., precum și cu procesul verbal din data de 12 februarie 2009,

din care rezultă că inculpatul N.M. a declarat că suma de 200 de euro, care se

afla pe biroul agentului de poliție, îi aparține și că ar fi fost dată din

greșeală, odată cu permisul de port armă, agentului de poliție A.N.

În final, concluzionează instanța de apel, din

coroborarea notelor de redare a convorbirilor telefonice și efectuate în mediul

ambiental între inculpat și martorul A.N., din conținutul denunțului întocmit,

precum și din toate declarațiile date de inculpat pe parcursul procesului

penal, rezultă că activitatea infracțională a inculpatului N.M. a fost probată

prin organizarea unei acțiuni de prindere în flagrant, atunci când acesta s-a

prezentat la Postul de poliție Nănești și a dat agentului de poliție suma de

200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta să nu mai continue

cercetările în cauza care-l privea, și că fapta întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C.

pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei,

în raport de modalitatea de săvârșire a faptei, de circumstanțele concrete în

care aceasta a fost comisă, de pericolul social concret al infracțiunii

săvârșite, dar și de persoana inculpatului, instanța de apel a stabilit că

inculpatului urmează a i se aplica o pedeapsă prin prisma dispozițiilor art. 72

C. pen. și art. 52 C. pen., în raport de criteriile de individualizare a

pedepsei, dar și de scopul preventiv - educativ a acesteia. Având în vedere că

inculpatul a recunoscut infracțiunea săvârșită, în modalitatea în care a înțeles

să contureze situația de fapt prin declarațiile date pe parcursul procesului

penal, nivelul de instruire și pregătire profesională, vârsta acestuia, s-a

apreciat că scopul preventiv - educativ al pedepsei poate fi atins chiar fără

executare efectivă a acesteia, motiv pentru care s-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 81 C. pen. privind suspendarea condiționată a executării

pedepsei.

Conform art. 255 pct. 4 C. pen. a dispus confiscarea

de la inculpat a sumei de 200 euro în favoarea statului.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul

recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a hotărârii.

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte

constată următoarele:

- la solicitarea instanței de recurs, curtea de apel

a înaintat transcrierea dezbaterilor în apel și declarația dată de inculpat în

apel (fii. 18-24, fii.25);

- cu acordul lui, inculpatul a fost ascultat de către

cele 3 instanțe (fii. 14- 15 d.p.i., fil. 25 d.r., fil. 28 d.r);

- în primă instanță, inculpatului i s-au încuviințat

probe noi (fii. 19), fiind administrate probe cu înscrisuri (fii. 21) și un

martor (fii. 20);

- în apel și în recurs nu au fost solicitate probe

noi și nici nu au formulate alte cereri.

Asupra fondului recursului declarat de inculpat:

În esență, în recurs - astfel cum rezultă din cele

menționate în partea introductivă a deciziei - inculpatul a invocat aceleași

apărări ca și la instanța de fond și de apel, constând în aceea că ar fi

săvârșit fapta fie în condițiile „constrângerii morale", fie în condițiile

„provocării polițienești".

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat

pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit dispoziției din art. 46 alin. (2) C. pen.,

nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza

unei constrângeri morale, efectuată prin amenințare cu un pericol grav pentru

persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Din examinarea acestei dispoziții, rezultă că, pentru

existența constrângerii morale, trebuie să fie îndeplinite următoarele

condiții:

1) să existe o acțiune de constrângere săvârșită de o

persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin amenințare cu un rău

important. Tocmai existența unei amenințări de acest fel provoacă la persoana

amenințată un sentiment de teamă sub imperiul căruia ea săvârșește o faptă

prevăzută de legea penală, ca singura alternativă a răului cu care este

amenințată. Persoana constrânsă moral este nevoită deci sau să sufere răul cu

care este amenințată, sau să săvârșească fapta ce i se pretinde de către cel

care efectuează constrângerea și care este o faptă ilicită. Amenințarea poate

fi orală sau scrisă. Amenințarea orală poate fi însoțită sau nu de gesturi

amenințătoare (de exemplu, agitarea unei arme, închiderea ușii cu cheia,

ruperea legăturii telefonice etc), fără ca prin aceasta să înceteze de a fi o

constrângere morală, exercitată asupra psihicului persoanei;

2) prin amenințare să se creeze un pericol grav

pentru persoana amenințată sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu s-ar

ceda amenințării și nu s-ar săvârși fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate

să privească oricare dintre valorile legate de persoana fizică: viața, integritatea

corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea, etc, fie că este vorba de

persoana celui amenințat, fie de orice altă persoană, independent de existența

vreunei legături între aceasta și cel amenințat. Legea penală apără și încurajează,

și în acest caz, sentimentul de solidaritate și relațiile de ajutor reciproc

împotriva agresiunii. Pericolul rezultat din amenințare este considerat grav

atunci când se referă la un rău ireparabil sau greu de reparat. Dacă pericolul

nu privește vreuna dintre valorile esențiale legate de persoană sau dacă

pericolul nu este grav, nu poate exista constrângere morală.

3) pericolul cu care se amenință trebuie să fie de

așa natură încât să nu poată fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute

de legea penală. Dacă era posibilă recurgerea la alte mijloace de înlăturare a

pericolului, condiția inevitabilității nu este îndeplinită și nu există

constrângere morală, de exemplu când este posibilă chemarea în ajutor a altor

persoane sau a organelor de poliție, etc). Pentru stabilirea evitabilității sau

inevitabilității pericolului, pe altă cale decât săvârșirea faptei prevăzută de

legea penală, trebuie să se țină seama ca și în cazul constrângerii fizice, de

împrejurările de fapt și de persoana făptuitorului.

Simpla enumerare a acestor condiții contrazice

categoric apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârșit fapta pe fondul

constrângerii morale.

Pe de o parte, inculpatul avea un nivel intelectual,

educațional și cultural de natură să îl facă să înțeleagă contextul juridic și

cadrul legal al cercetării sale de către organele judiciare, iar pe de altă

parte, pretinsul „rău" consta în efectuarea unor cercetări judiciare

standard specifice soluționării unor cauze penale, în urma acestora - chiar

dacă s-ar fi finalizat cu trimiterea în judecată, deși inculpatul a avut

convingerea că faptele cercetate nu constituiau infracțiuni - nu se crea un

pericol grav pentru persoana sa în situația în care nu s-ar fi cedat pretinsei

constrângeri și nu s-ar fi săvârșit fapta prevăzută de legea penală (darea de

bani).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în

jurisprudența recentă, a dezvoltat conceptul de provocare („entrapment"),

distinct de folosirea legitimă a operațiunilor sub acoperire și a subliniat

obligația instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a

materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea

poliției. Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum s-a menționat

constant, îi revine rolul de a examina calitatea evaluării pretinsei provocări,

astfel cum a fost făcută de instanțele naționale, și de a se asigura că acestea

au protejat în mod adecvat drepturile acuzatului, în special dreptul la o

procedură contradictorie și la „egalitatea armelor".

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit că nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele

judiciare în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând

deja predispoziția de a comite infracțiunea (iar nu creată prin acțiunea

organului judiciar, acțiune prin care să se fi creat intenția infracțională

care anterior nu exista) iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să

suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.

Or, în prezenta cauză, inculpatul nu a relevat minime

indicii care să facă rezonabilă ipoteza existenței unei „provocări

polițienești", în realitate sugerând o astfel de ipoteză ca rezultând din

examinarea și interpretarea unor convorbiri înregistrate.

În fața primei instanțe, la termenul din 3 aprilie

2009, după ce inculpatul a fost ascultat de judecător (fii. 14-15),

prezentându-și în acest fel propria versiune cu privire la acuzațiile care i-au

fost aduse de M.P., a fost ascultat sub prestare de jurământ - în condiții de

publicitate și contradictorialitate - și martorul denunțător A.N. (fii. 16-17).

Atât inculpatul personal, cât si apărătorul ales al acestuia, au avut astfel

posibilitatea efectivă de a pune întrebări martorului și, eventual, de a pune

sub semnul întrebării credibilitatea mărturiei acestuia. Din examinarea

conținutului încheierii de ședință, precum și al declarației martorului, nu

rezultă indicii ale respingerii unor întrebări adresate martorului de către

inculpat și apărătorul ales al acestuia.

Singura probă nouă propusă de inculpat în apărare,

admisă și administrată de instanță (fii. 19), a fost declarația martorului C.S.,

acesta fiind ascultat la termenul următor (fii. 20). Martorul nu a prezentat

aspecte cu adevărat relevante care să probeze lipsa de temeinicie a probelor in

acuzare, menționând că, din discuția inculpatului cu agentul de poliție, „.am

auzit câteva frânturi " (fii. 20,20 verso).

Nici depunerea la dosar a copiei de pe ordonanța de

scoatere de sub urmărire penală nr. 2143/P/2008 din 15 aprilie 2009 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Moinești, soluție dispusă în temeiul art. 10

lit. b) din C. proc. pen., fapta cercetată constituind contravenție, cu

referire la infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002

(fii. 21), nu este de natură a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare

pentru infracțiunea care formează obiect al prezentei cauze penale.

În declarația dată în fața judecătorului instanței de

fond, inculpatul arată că „După ce am plecat eu m-am gândit că trebuie să-i

ofer o sumă de bani" (fii. 14 verso), iar în declarația dată în apel

menționează că „Eu am apreciat că trebuie să-i dau suma de 200 de euro pentru că

erau două dosare" (fii. 25 verso - copie declarație aflată în dosarul de

recurs, originalul fiind capsat pe prima pagină a dosarului de urmărire

penală).

Conținutul transcrierii convorbirii efectuate în

mediul ambiental (fii. 9-12 d.u.p.), cu referire exactă la cuvintele

inculpatului, și la sensul acestora, contrazice categoric pretinsa „provocare

polițienească" susținută de apărare, Înalta Curte apreciind că nu se

justifică reproducerea acesteia în conținutul prezentei hotărâri judecătorești.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și

Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va

respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul N.M. împotriva Deciziei penale nr. 5/ A din 15 ianuarie 2010 a

Curții de Apel Calați, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 mai 2010.