ÎCCJ, decizie (scj.ro #83917)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83917) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Constrângere

morală. Condiții. Dare de mită. Provocarea acuzatului de

către organele judiciare

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea generală. Infracțiunea. Cauzele

care înlătură caracterul penal al faptei

Indice alfabetic:

Drept penal

-

constrângere morală

-

dare de mită

-

provocarea acuzatului de către organele judiciare

C.

pen

.,

art. 46 alin. (2), art. 255

cauză care înlătură caracterul penal al faptei

prevăzută în art. 46 alin. (2) C.

pen

.,

presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

să existe o acțiune de constrângere exercitată de o

persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin amenințare;

amenințarea să creeze un pericol grav pentru făptuitor sau

pentru o altă persoană, în cazul în care nu ar săvârși

fapta prevăzută de legea penală; pericolul cu care se

amenință să nu poată fi înlăturat decât prin

săvârșirea faptei prevăzute de legea

penală.

Efectuarea unor cercetări

judiciare standard specifice soluționării cauzelor penale de

către organele judiciare, prin care - chiar dacă s-ar fi finalizat cu

trimiterea în judecată a inculpatului - nu se crea un pericol grav pentru

persoana sa în cazul în care nu ar fi săvârșit fapta de dare de

mită, nu întrunește condițiile constrângerii morale și, în

consecință, nu înlătură caracterul penal al faptei

prevăzute în art. 255 alin. (1) C.

pen

. cu

referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi reținută

provocarea acuzatului de către organele

judiciare, în măsura în care intenția infracțională și

predispoziția de a comite infracțiunea existau deja, intenția

infracțională nefiind creată prin acțiunea organelor

judiciare, iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să

suspecteze activitățile ilicite ale persoanei acuzate.

I.C.C.J., Secția penală,

decizia nr. 1863 din 11 mai 2010

Prin

sentința

nr. 176 din 8 mai 2009,

Tribunalul

Vrancea, Secția penală, a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.

proc

.

pen

. - achitarea inculpatului N.M. pentru

săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută

în art. 255 alin. (1) C.

pen

. cu referire la art. 7

alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Pentru

a dispune în acest sens, prima instanță a constatat că, prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-a dispus

punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpatului N.M. pentru săvârșirea infracțiunii

de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C.

pen

. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,

constând în aceea că, la data de 12 februarie 2009, a dat suma de 200 euro

agentului de poliție A.N. pentru a nu mai continua cercetările în

dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Focșani. S-a reținut că, la data de 4 februarie 2009, inculpatul

N.M. a fost oprit în trafic de către lucrători de poliție, în

timp ce conducerea autoturismul pe raza localității N. Cu

această ocazie, inculpatul N.M., căruia i-au fost solicitate

documentele, a declarat inițial că nu are permisul de conducere

asupra sa. Procedându-se la verificări, s-a stabilit că inculpatul

N.M. posedă permis de conducere și că acesta figura ca fiind

reținut de Serviciul Poliției Rutiere Bacău, la data de 18 iulie

2008, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui

autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie ce depășea limita

legală, faptă pentru care este în prezent cercetat. De asemenea,

asupra lui N.M. s-a mai găsit un pistol cu bile, pentru care acesta nu a

putut prezenta, la momentul respectiv, permisul de port armă.

Conform

rechizitoriului, la data de 11 februarie 2009, inculpatul N.M. s-a deplasat pe

raza localității N., unde l-a contactat pe agentul de poliție

A.N., ce efectua cercetări față de el în dosarul nr. 765/P/2009

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani cu privire la

săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 86 alin. (2) din

O. U. G. nr. 195/2002, republicată. Cu această ocazie, inculpatul

N.M. i-a promis agentului de poliție A.N. că îi va da o sumă de

bani dacă nu va mai continua cercetările în cauză. În aceste

condiții, agentul de poliție A.N. a denunțat fapta inculpatului

N.M. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea. La data de 12 februarie

2009, inculpatul N.M. s-a prezentat din nou la postul de poliție, unde a

dat agentului de poliție A.N. suma de 200 euro, odată cu permisul de

port armă, pentru ca acesta să nu mai continue cercetările în

cauza ce-l privea.

Conform

rechizitoriului, activitatea infracțională a inculpatului N.M. a fost

probată prin organizarea unei acțiuni de prindere în flagrant și

prin înregistrarea audio-video în mediul ambiental a discuției purtate de

inculpatul N.M. cu agentul de poliție A.N.

În urma

coroborării tuturor probelor, strânse în cursul urmăririi penale

și administrate cu ocazia cercetării judecătorești,

instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

La data

de 12 februarie 2009, inculpatul N.M. s-a prezentat la postul de poliție,

unde a dat agentului de poliție A.N. suma de 200 euro, odată cu

permisul de port armă, pentru ca acesta să numai continue

cercetările într-o cauză penală ce îl privea pe inculpat, în

condițiile arătate.

În

opinia primei instanțe, fapta inculpatului N.M., așa cum a fost

descrisă mai sus, este prevăzută în dispozițiile art. 255 alin. (1) C.

pen

. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000

și constă în darea de bani în scopul prevăzut în art. 254 C.

pen

., și anume acela de a nu îndeplini un act privitor

la îndatoririle de serviciu, respectiv de a nu se mai continua cercetările

în cauza penală ce îl privea.

Cu

toate acestea, instanța de fond a apreciat că fapta

săvârșită de inculpat nu constituie infracțiune, întrucât

există

o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei.

Potrivit

dispozițiilor art. 255 alin. (2) C.

pen

.,

fapta prevăzută în alin. (1) al

acestui articol nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost

constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

Astfel,

constată prima instanță că în actul depus la dosarul de

urmărire penală, intitulat „denunț”, se menționează

că, în data de 11 februarie 2009, numitul N.M. a venit în localitatea N.,

dând de înțeles agentului de poliție că îi va da o sumă de

bani dacă îi va rezolva dosarul cu o soluție favorabilă.

În

opinia instanței de fond, din probele dosarului rezultă, însă, o

cu totul altă situație de fapt. Astfel, din declarația

martorului A.N., dată la urmărirea penală, rezultă că

acesta l-a cunoscut pe inculpat încă din data de 4 februarie 2009, ocazie

cu care a efectuat un control de trafic rutier, când a constatat că acesta

avea permisul de conducere reținut de Serviciul Poliției Rutiere

Bacău, întrucât se efectuau cercetări pentru conducerea unui

autovehicul de către o persoană având în sânge o

îmbibație

alcoolică peste limita legală și că, fiind depistat cu un

pistol cu bile de cauciuc, nu ar fi avut permis de port armă. Ca urmare,

s-au luat măsuri de cercetare a numitului N.M. pentru săvârșirea

infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având

permisul de conducere suspendat și, respectiv, port de armă

fără drept.

Din

aceste împrejurări, în opinia instanței de fond, rezultă că

inculpatului i

s-a

creat

o stare de temere,

„că are

două dosare penale”, în dosarul privind infracțiunea la legea circulației

cercetarea urmând să se facă de agentul de poliție

(denunțător); cu privire la celălalt dosar, în aceeași

declarație, se consemnează că în urma verificărilor nu a

reieșit faptul că N.M. figurează ca fiind posesor de port

armă, deși inculpatul poseda acest permis. Din aceeași

declarație, mai rezultă că la data de 11 februarie 2009,

martorul (denunțătorul) s-a întâlnit pe raza comunei N. cu inculpatul

care, din discuții, „a lăsat să se înțeleagă că

îi va da o sumă de bani dacă îi va rezolva situația, înțelegând

că nu trebuia să mai continue cercetările.”

Conform

motivării sentinței, din

nicio

probă a

dosarului nu rezultă acest fapt. Dimpotrivă, reține

instanța de fond, din declarația dată de inculpat la

urmărirea penală rezultă că martorul l-a chemat, până

cel târziu pe data de 12 februarie 2009.

Apreciază

prima instanță că, chiar dacă inculpatul, în

declarația sa dată la urmărirea penală, recunoaște

că l-a abordat pe agentul de poliție propunându-i abandonarea

cercetărilor, aceasta nu se coroborează cu notele de redare a

convorbirilor audio-video în mediul ambiental, care redau discuția

fidelă a celor doi, note depuse la dosarul de urmărire penală

din care rezultă că discuțiile au fost vagi, primul care a adus

vorba despre dosar fiind agentul de poliție, și nu inculpatul.

Consideră prima instanță că sugestionarea și

provocarea inculpatului în a săvârși această faptă

rezultă și din declarația inculpatului dată la

instanță, în care arată că denunțătorul a spus

că urmează să vorbească cu șeful său și

să vadă suma, agentul de poliție dându-i de înțeles că

trebuie să vină cu o sumă de bani la el.

Concluzionează

instanța de fond că toate aceste împrejurări constituie elemente

ce circumscriu săvârșirea faptei în condițiile prevăzute în

art. 255 alin. (2) C.

pen

. De asemenea, fiind

invocate dispozițiile art. 68

C.

proc

.

pen

., precum

și caracterul important și oportun al interesului inculpatului de

a-și rezolva dosarul penal, instanța de fond a apreciat că

acesta a fost determinat în modalitățile descrise mai sus să dea

mită, și cum acestea s-au manifestat anterior ofertei efectiv

înfăptuite, se poate face aplicarea dispozițiilor legale

menționate anterior.

Prin

decizia nr. 5 A din 15 ianuarie 2010,

Curtea

de Apel Galați, Secția penală, a admis apelul declarat de

procuror împotriva sentinței penale nr. 176 din 8 mai 2009 și, în

consecință, a desființat în totalitate sentința penală

atacată și, în rejudecare, a condamnat pe inculpatul N.M. la o

pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin.

(1) C.

pen

. cu în referire la art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 78/2000.

În

baza art. 71 C.

pen

., a aplicat inculpatului pedeapsa

accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1)

lit.

a) teza a II-a și b) C.

pen

.; conform art. 81 - 82 C.

pen

.

și art. 71 alin. (5) C.

pen

., a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei principale

și a pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare de 2 ani și

8 luni, iar potrivit art. 255 alin. (4) C.

pen

., a

dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 200 euro în favoarea statului.

Pentru

a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut

- verificând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de

apel invocate, dar si din oficiu conform dispozițiilor art. 371 alin. (2)

C.

proc

.

pen

. - că

prin sentința apelată s-a reținut o situație de fapt care

nu concordă pe deplin cu o judicioasă coroborare a materialului

probator administrat în cauză.

Astfel,

constată instanța de apel că în considerentele sentinței

apelate s-a făcut referire la declarația martorului A.N., dată

în faza de urmărire penală, din care rezultă că acesta l-a

cunoscut pe inculpat încă din data de 4 februarie 2009, ocazie cu care a

efectuat un control de trafic rutier, când s-a constatat ca inculpatul avea

permisul de conducere reținut la Serviciul Poliției Rutiere

Bacău pentru efectuarea de cercetări în legătură cu

conducerea unui autovehicul de către o persoană având în sânge o

îmbibație

alcoolică peste limita legală,

precum și cu privire la portul unui pistol cu bile de cauciuc,

fără a poseda permis de port armă. A mai reținut

greșit instanța de fond că inculpatului i s-a creat o stare de

temere indusă de situația că avea două dosare penale, în

curs de cercetare, fapt ce l-ar fi determinat să înțeleagă

că, dacă ar fi dat agentului de poliție o sumă de bani,

acesta nu ar mai fi continuat cercetările.

În

opinia instanței de apel, conținutul acestei declarații a

inculpatului nu se coroborează cu

nicio

alta

probă administrată în cauză. În declarația dată de

inculpat în faza de urmărire penală, acesta recunoaște ca l-a

abordat pe martorul A.N., propunându-i abandonarea cercetărilor, aspect

recunoscut și în declarația dată în faza judecării

apelului. Această recunoaștere nu se coroborează întocmai cu

notele de redare a convorbirilor audio-video în mediul ambiental, însă din

transcrierea acestora se reține expresia agentului de poliție

rutieră „ce să fac cu dosarul acela, cum să vă ajut, o

să vă dau o neîncepere”, împrejurare care conduce la ideea că,

anterior, inculpatul i-ar fi cerut într-un mod aluziv încetarea

cercetărilor penale.

Mai

reține instanța de prim control judiciar că, din declarația

dată în fața instanței de apel, rezultă că inculpatul

ar fi înțeles că trebuie să se ducă la agentul de politie

cu o sumă de bani, sumă pe care a apreciat-o la 200 euro, întrucât, a

considerat acesta, erau două dosare în curs de cercetare. A mai declarat inculpatul

că ar fi înțeles să procedeze astfel, deoarece agentul de

politie i-ar fi spus „să vină pregătit” și că,

dacă acesta nu l-ar fi încurajat să vină la sediul postului de

politie „pregătit”, în mod cert nu s-ar mai fi întors. Declarația inculpatului

a fost coroborată cu cele rezultate din conținutul denunțului

agentului de poliție A.N., precum și cu procesul-verbal din data de

12 februarie 2009, din care rezultă că inculpatul N.M. a declarat

că suma de 200 de euro, care se afla pe biroul agentului de poliție,

îi aparține și că ar fi fost dată din greșeală,

odată cu permisul de port armă, agentului de poliție A.N.

În

final, concluzionează instanța de apel, din coroborarea notelor de

redare a convorbirilor în mediul ambiental între inculpat și martorul

A.N., din conținutul denunțului întocmit, precum și din toate

declarațiile date de inculpat pe parcursul procesului penal, rezultă

că activitatea infracțională a inculpatului N.M. a fost

probată prin organizarea unei acțiuni de prindere în flagrant, atunci

când s-a prezentat la postul de poliție și a dat agentului de

poliție suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru

ca acesta să nu mai continue cercetările în cauza care-l privea

și că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C.

pen

. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Împotriva

deciziei,

inculpatul a declarat recurs,

solicitând

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

menținerea hotărârii instanței de fond.

Asupra

fondului recursului declarat de inculpat, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată următoarele:

În

esență, în recurs, inculpatul a invocat aceleași

apărări ca și la instanța de fond și de apel, constând

în aceea că ar fi săvârșit fapta fie în condițiile

„constrângerii morale”,

fie în

condițiile

„provocării

polițienești”.

Recursul

inculpatului va fi respins ca nefondat, pentru următoarele motive:

Potrivit

dispoziției art. 46 alin. (2) C.

pen

.,

nu constituie infracțiune fapta

prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza

unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol

grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi

înlăturat în alt mod.

Din

examinarea acestei dispoziții, rezultă că, pentru existența

constrângerii morale,

trebuie

să fie îndeplinite următoarele condiții:

1.

să existe o acțiune de

constrângere săvârșită de o persoană asupra psihicului unei

alte persoane, prin amenințare cu un rău important.

Tocmai

existența unei amenințări de acest fel provoacă la persoana

amenințată un sentiment de teamă sub imperiul căruia ea

săvârșește o faptă prevăzută de legea

penală,

ca singura

alternativă a răului cu care este amenințată.

Persoana

constrânsă moral este nevoită, deci, sau să sufere răul cu

care este amenințată, sau să săvârșească fapta ce

i se pretinde de către cel care exercită constrângerea și care

este o faptă ilicită. Amenințarea poate fi orală sau

scrisă. Amenințarea orală poate fi însoțită sau nu de

gesturi amenințătoare (de exemplu, agitarea unei arme, închiderea

ușii cu cheia, ruperea legăturii telefonice etc.), fără ca

prin aceasta să înceteze de a fi o constrângere morală,

exercitată asupra psihicului persoanei;

2.

prin amenințare să se creeze

un pericol grav pentru persoana amenințată sau pentru o altă

persoană, în cazul în care nu s-ar ceda amenințării și nu

s-ar săvârși fapta prevăzută de legea penală.

Pericolul

poate să privească oricare dintre valorile legate de persoana

fizică: viața, integritatea corporală, sănătatea,

libertatea, demnitatea etc., fie că este vorba de persoana celui

amenințat, fie de orice altă persoană, independent de

existența vreunei legături între aceasta și cel amenințat.

Legea penală apără și încurajează, și în acest

caz, sentimentul de solidaritate și relațiile de ajutor reciproc

împotriva agresiunii. Pericolul rezultat din amenințare este considerat

grav

atunci când se referă la

un rău ireparabil

sau

greu de reparat.

Dacă pericolul

nu privește vreuna dintre valorile esențiale legate de persoană

sau dacă pericolul nu este grav, nu poate exista constrângere morală;

3.

pericolul cu care se amenință

trebuie să fie de așa natură încât să nu poată fi

înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea

penală.

Dacă era

posibilă recurgerea la alte mijloace de înlăturare a pericolului,

condiția inevitabilității nu este îndeplinită și nu

există constrângere morală (de exemplu, când este posibilă

chemarea în ajutor a altor persoane sau a organelor de poliție etc.).

Pentru stabilirea evitabilității sau inevitabilității

pericolului, pe altă cale decât săvârșirea faptei prevăzute

de legea penală, trebuie să se țină seama, ca și în

cazul constrângerii fizice, de împrejurările de fapt și de persoana

făptuitorului.

Simpla

enumerare a acestor condiții contrazice categoric apărarea

inculpatului potrivit căreia ar fi săvârșit fapta pe fondul

constrângerii morale.

Pe

de o parte, inculpatul avea un nivel intelectual, educațional și

cultural de natură să îl facă să înțeleagă

contextul juridic și cadrul legal al cercetării sale de către

organele judiciare, iar pe de altă parte, pretinsul „rău” consta în

efectuarea unor cercetări judiciare standard specifice

soluționării unor cauze penale; în urma acestora - chiar dacă

s-ar fi finalizat cu trimiterea în judecată, deși inculpatul a avut

convingerea că faptele cercetate nu constituiau infracțiuni - nu se

crea un pericol grav pentru persoana sa în situația în care nu s-ar fi

cedat pretinsei constrângeri și nu s-ar fi săvârșit fapta

prevăzută de legea penală (darea de bani).

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența recentă, a

dezvoltat

conceptul de provocare

(„

entrapment

”), distinct de folosirea legitimă a

operațiunilor sub acoperire, și a subliniat obligația

instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a

materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din

partea poliției. Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum s-a

menționat constant, îi revine rolul de a examina calitatea evaluării

pretinsei provocări, astfel cum a fost făcută de instanțele

naționale, și de a se asigura că acestea au protejat în mod

adecvat drepturile acuzatului, în special dreptul la o procedură

contradictorie și la „egalitatea armelor.”

De

asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că

nu se poate reține provocarea

acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care

intenția infracțională era deja luată, existând deja

predispoziția de a comite infracțiunea (și nu creată prin

acțiunea organului judiciar, acțiune prin care să se fi creat

intenția infracțională care anterior nu exista), iar autoritățile

judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile

ilicite ale persoanei respective.

Or,

în prezenta cauză, inculpatul nu a relevat minime indicii care să

facă rezonabilă ipoteza existenței unei „provocări

polițienești”, în realitate sugerând o astfel de ipoteză ca

rezultând din examinarea și interpretarea unor convorbiri înregistrate.

În

fața primei instanțe, la termenul din 3 aprilie 2009, după ce

inculpatul a fost ascultat de judecător, prezentându-și în acest fel

propria versiune cu privire la acuzațiile care i-au fost aduse de

Ministerul Public, a fost ascultat sub prestare de jurământ - în

condiții de publicitate

și

contradictorialitate - și martorul denunțător A.N. Atât

inculpatul personal, cât și apărătorul ales al acestuia, au avut

astfel posibilitatea efectivă de a pune întrebări martorului și,

eventual, de a pune sub semnul întrebării credibilitatea mărturiei

acestuia. Din examinarea conținutului încheierii de ședință

și al declarației martorului, nu rezultă indicii ale respingerii

unor întrebări adresate martorului de către inculpat și

apărătorul ales al acestuia.

Nici

depunerea la dosar a copiei de pe ordonanța de scoatere de sub

urmărire penală nr. 2143/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de

pe lângă Judecătoria

Moinești

, soluție

dispusă în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C.

proc

.

pen

., fapta cercetată constituind

contravenție, cu referire la infracțiunea prevăzută în art.

87 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, nu este de natură a proba lipsa de

temeinicie a probelor în acuzare pentru infracțiunea care formează

obiect al prezentei cauze penale.

În

declarația dată în fața judecătorului instanței de

fond, inculpatul

arată că,

după ce a plecat, s-a gândit că trebuie să-i ofere o sumă

de bani, iar în declarația dată în apel menționează că

el a apreciat că trebuie să-i dea suma de 200 euro pentru că

erau două dosare.

Conținutul

transcrierii convorbirii efectuate în mediul ambiental, cu referire exactă

la cuvintele inculpatului și la sensul acestora, contrazice categoric

pretinsa „provocare polițienească” susținută de

apărare.

Față

de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc

.

pen

., a respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpat.