ÎCCJ, decizie (scj.ro #83917)

Constrângere morală. Condiții. Dare de mită. Provocarea acuzatului de către organele judiciare Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracțiunea. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei Indice alfabetic: Drept penal - constrângere morală - dare de mită - provocarea acuzatului de către organele judiciare C. pen ., art. 46 alin. (2), art. 255 1. Constrângerea morală, cauză care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută în art. 46 alin. (2) C. pen ., presupune îndeplinirea următoarelor condiții: să existe o acțiune de constrângere exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin amenințare; amenințarea să creeze un pericol grav pentru făptuitor sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu ar săvârși fapta prevăzută de legea penală; pericolul cu care se amenință să nu poată fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Efectuarea unor cercetări judiciare standard specifice soluționării cauzelor penale de către organele judiciare, prin care - chiar dacă s-ar fi finalizat cu trimiterea în judecată a inculpatului - nu se crea un pericol grav pentru persoana sa în cazul în care nu ar fi săvârșit fapta de dare de mită, nu întrunește condițiile constrângerii morale și, în consecință, nu înlătură caracterul penal al faptei prevăzute în art. 255 alin. (1) C. pen . cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. 2. În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi reținută provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională și predispoziția de a comite infracțiunea existau deja, intenția infracțională nefiind creată prin acțiunea organelor judiciare, iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei acuzate.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1863 din 11 mai 2010 Prin sentința nr. 176 din 8 mai 2009, Tribunalul Vrancea, Secția penală, a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc . pen . - achitarea inculpatului N.M. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen . cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului N.M. pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen . cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, la data de 12 februarie 2009, a dat suma de 200 euro agentului de poliție A.N.

pentru a nu mai continua cercetările în dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani. S-a reținut că, la data de 4 februarie 2009, inculpatul N.M. a fost oprit în trafic de către lucrători de poliție, în timp ce conducerea autoturismul pe raza localității N. Cu această ocazie, inculpatul N.M., căruia i-au fost solicitate documentele, a declarat inițial că nu are permisul de conducere asupra sa. Procedându-se la verificări, s-a stabilit că inculpatul N.M. posedă permis de conducere și că acesta figura ca fiind reținut de Serviciul Poliției Rutiere Bacău, la data de 18 iulie 2008, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice având o alcoolemie ce depășea limita legală, faptă pentru care este în prezent cercetat.

De asemenea, asupra lui N.M. s-a mai găsit un pistol cu bile, pentru care acesta nu a putut prezenta, la momentul respectiv, permisul de port armă. Conform rechizitoriului, la data de 11 februarie 2009, inculpatul N.M. s-a deplasat pe raza localității N., unde l-a contactat pe agentul de poliție A.N., ce efectua cercetări față de el în dosarul nr. 765/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 86 alin. (2) din O. U. G. nr. 195/2002, republicată. Cu această ocazie, inculpatul N.M. i-a promis agentului de poliție A.N. că îi va da o sumă de bani dacă nu va mai continua cercetările în cauză. În aceste condiții, agentul de poliție A.N.

a denunțat fapta inculpatului N.M. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea. La data de 12 februarie 2009, inculpatul N.M. s-a prezentat din nou la postul de poliție, unde a dat agentului de poliție A.N. suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta să nu mai continue cercetările în cauza ce-l privea. Conform rechizitoriului, activitatea infracțională a inculpatului N.M. a fost probată prin organizarea unei acțiuni de prindere în flagrant și prin înregistrarea audio-video în mediul ambiental a discuției purtate de inculpatul N.M. cu agentul de poliție A.N. În urma coroborării tuturor probelor, strânse în cursul urmăririi penale și administrate cu ocazia cercetării judecătorești, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: La data de 12 februarie 2009, inculpatul N.M.

s-a prezentat la postul de poliție, unde a dat agentului de poliție A.N. suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta să numai continue cercetările într-o cauză penală ce îl privea pe inculpat, în condițiile arătate. În opinia primei instanțe, fapta inculpatului N.M., așa cum a fost descrisă mai sus, este prevăzută în dispozițiile art. 255 alin. (1) C. pen . cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și constă în darea de bani în scopul prevăzut în art. 254 C. pen ., și anume acela de a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu, respectiv de a nu se mai continua cercetările în cauza penală ce îl privea. Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că fapta săvârșită de inculpat nu constituie infracțiune, întrucât există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Potrivit dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. pen ., fapta prevăzută în alin. (1) al acestui articol nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. Astfel, constată prima instanță că în actul depus la dosarul de urmărire penală, intitulat „denunț”, se menționează că, în data de 11 februarie 2009, numitul N.M. a venit în localitatea N., dând de înțeles agentului de poliție că îi va da o sumă de bani dacă îi va rezolva dosarul cu o soluție favorabilă. În opinia instanței de fond, din probele dosarului rezultă, însă, o cu totul altă situație de fapt.

Astfel, din declarația martorului A.N., dată la urmărirea penală, rezultă că acesta l-a cunoscut pe inculpat încă din data de 4 februarie 2009, ocazie cu care a efectuat un control de trafic rutier, când a constatat că acesta avea permisul de conducere reținut de Serviciul Poliției Rutiere Bacău, întrucât se efectuau cercetări pentru conducerea unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală și că, fiind depistat cu un pistol cu bile de cauciuc, nu ar fi avut permis de port armă. Ca urmare, s-au luat măsuri de cercetare a numitului N.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având permisul de conducere suspendat și, respectiv, port de armă fără drept.

Din aceste împrejurări, în opinia instanței de fond, rezultă că inculpatului i s-a creat o stare de temere, „că are două dosare penale”, în dosarul privind infracțiunea la legea circulației cercetarea urmând să se facă de agentul de poliție (denunțător); cu privire la celălalt dosar, în aceeași declarație, se consemnează că în urma verificărilor nu a reieșit faptul că N.M. figurează ca fiind posesor de port armă, deși inculpatul poseda acest permis. Din aceeași declarație, mai rezultă că la data de 11 februarie 2009, martorul (denunțătorul) s-a întâlnit pe raza comunei N. cu inculpatul care, din discuții, „a lăsat să se înțeleagă că îi va da o sumă de bani dacă îi va rezolva situația, înțelegând că nu trebuia să mai continue cercetările.” Conform motivării sentinței, din nicio probă a dosarului nu rezultă acest fapt.

Dimpotrivă, reține instanța de fond, din declarația dată de inculpat la urmărirea penală rezultă că martorul l-a chemat, până cel târziu pe data de 12 februarie 2009. Apreciază prima instanță că, chiar dacă inculpatul, în declarația sa dată la urmărirea penală, recunoaște că l-a abordat pe agentul de poliție propunându-i abandonarea cercetărilor, aceasta nu se coroborează cu notele de redare a convorbirilor audio-video în mediul ambiental, care redau discuția fidelă a celor doi, note depuse la dosarul de urmărire penală din care rezultă că discuțiile au fost vagi, primul care a adus vorba despre dosar fiind agentul de poliție, și nu inculpatul. Consideră prima instanță că sugestionarea și provocarea inculpatului în a săvârși această faptă rezultă și din declarația inculpatului dată la instanță, în care arată că denunțătorul a spus că urmează să vorbească cu șeful său și să vadă suma, agentul de poliție dându-i de înțeles că trebuie să vină cu o sumă de bani la el.

Concluzionează instanța de fond că toate aceste împrejurări constituie elemente ce circumscriu săvârșirea faptei în condițiile prevăzute în art. 255 alin. (2) C. pen . De asemenea, fiind invocate dispozițiile art. 68 C. proc . pen ., precum și caracterul important și oportun al interesului inculpatului de a-și rezolva dosarul penal, instanța de fond a apreciat că acesta a fost determinat în modalitățile descrise mai sus să dea mită, și cum acestea s-au manifestat anterior ofertei efectiv înfăptuite, se poate face aplicarea dispozițiilor legale menționate anterior. Prin decizia nr. 5 A din 15 ianuarie 2010, Curtea de Apel Galați, Secția penală, a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinței penale nr. 176 din 8 mai 2009 și, în consecință, a desființat în totalitate sentința penală atacată și, în rejudecare, a condamnat pe inculpatul N.M.

la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen . cu în referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. În baza art. 71 C. pen ., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen .; conform art. 81 - 82 C. pen . și art. 71 alin. (5) C. pen ., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare de 2 ani și 8 luni, iar potrivit art. 255 alin. (4) C. pen ., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 200 euro în favoarea statului.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut - verificând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, dar si din oficiu conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc . pen . - că prin sentința apelată s-a reținut o situație de fapt care nu concordă pe deplin cu o judicioasă coroborare a materialului probator administrat în cauză.

Astfel, constată instanța de apel că în considerentele sentinței apelate s-a făcut referire la declarația martorului A.N., dată în faza de urmărire penală, din care rezultă că acesta l-a cunoscut pe inculpat încă din data de 4 februarie 2009, ocazie cu care a efectuat un control de trafic rutier, când s-a constatat ca inculpatul avea permisul de conducere reținut la Serviciul Poliției Rutiere Bacău pentru efectuarea de cercetări în legătură cu conducerea unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, precum și cu privire la portul unui pistol cu bile de cauciuc, fără a poseda permis de port armă. A mai reținut greșit instanța de fond că inculpatului i s-a creat o stare de temere indusă de situația că avea două dosare penale, în curs de cercetare, fapt ce l-ar fi determinat să înțeleagă că, dacă ar fi dat agentului de poliție o sumă de bani, acesta nu ar mai fi continuat cercetările.

În opinia instanței de apel, conținutul acestei declarații a inculpatului nu se coroborează cu nicio alta probă administrată în cauză. În declarația dată de inculpat în faza de urmărire penală, acesta recunoaște ca l-a abordat pe martorul A.N., propunându-i abandonarea cercetărilor, aspect recunoscut și în declarația dată în faza judecării apelului. Această recunoaștere nu se coroborează întocmai cu notele de redare a convorbirilor audio-video în mediul ambiental, însă din transcrierea acestora se reține expresia agentului de poliție rutieră „ce să fac cu dosarul acela, cum să vă ajut, o să vă dau o neîncepere”, împrejurare care conduce la ideea că, anterior, inculpatul i-ar fi cerut într-un mod aluziv încetarea cercetărilor penale.

Mai reține instanța de prim control judiciar că, din declarația dată în fața instanței de apel, rezultă că inculpatul ar fi înțeles că trebuie să se ducă la agentul de politie cu o sumă de bani, sumă pe care a apreciat-o la 200 euro, întrucât, a considerat acesta, erau două dosare în curs de cercetare. A mai declarat inculpatul că ar fi înțeles să procedeze astfel, deoarece agentul de politie i-ar fi spus „să vină pregătit” și că, dacă acesta nu l-ar fi încurajat să vină la sediul postului de politie „pregătit”, în mod cert nu s-ar mai fi întors. Declarația inculpatului a fost coroborată cu cele rezultate din conținutul denunțului agentului de poliție A.N., precum și cu procesul-verbal din data de 12 februarie 2009, din care rezultă că inculpatul N.M.

a declarat că suma de 200 de euro, care se afla pe biroul agentului de poliție, îi aparține și că ar fi fost dată din greșeală, odată cu permisul de port armă, agentului de poliție A.N. În final, concluzionează instanța de apel, din coroborarea notelor de redare a convorbirilor în mediul ambiental între inculpat și martorul A.N., din conținutul denunțului întocmit, precum și din toate declarațiile date de inculpat pe parcursul procesului penal, rezultă că activitatea infracțională a inculpatului N.M. a fost probată prin organizarea unei acțiuni de prindere în flagrant, atunci când s-a prezentat la postul de poliție și a dat agentului de poliție suma de 200 euro, odată cu permisul de port armă, pentru ca acesta să nu mai continue cercetările în cauza care-l privea și că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. pen . cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii instanței de fond. Asupra fondului recursului declarat de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: În esență, în recurs, inculpatul a invocat aceleași apărări ca și la instanța de fond și de apel, constând în aceea că ar fi săvârșit fapta fie în condițiile „constrângerii morale”, fie în condițiile „provocării polițienești”. Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat, pentru următoarele motive: Potrivit dispoziției art. 46 alin. (2) C. pen ., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Din examinarea acestei dispoziții, rezultă că, pentru existența constrângerii morale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: 1. să existe o acțiune de constrângere săvârșită de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin amenințare cu un rău important. Tocmai existența unei amenințări de acest fel provoacă la persoana amenințată un sentiment de teamă sub imperiul căruia ea săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, ca singura alternativă a răului cu care este amenințată. Persoana constrânsă moral este nevoită, deci, sau să sufere răul cu care este amenințată, sau să săvârșească fapta ce i se pretinde de către cel care exercită constrângerea și care este o faptă ilicită.

Amenințarea poate fi orală sau scrisă. Amenințarea orală poate fi însoțită sau nu de gesturi amenințătoare (de exemplu, agitarea unei arme, închiderea ușii cu cheia, ruperea legăturii telefonice etc.), fără ca prin aceasta să înceteze de a fi o constrângere morală, exercitată asupra psihicului persoanei; 2. prin amenințare să se creeze un pericol grav pentru persoana amenințată sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu s-ar ceda amenințării și nu s-ar săvârși fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate să privească oricare dintre valorile legate de persoana fizică: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea etc., fie că este vorba de persoana celui amenințat, fie de orice altă persoană, independent de existența vreunei legături între aceasta și cel amenințat.

Legea penală apără și încurajează, și în acest caz, sentimentul de solidaritate și relațiile de ajutor reciproc împotriva agresiunii. Pericolul rezultat din amenințare este considerat grav atunci când se referă la un rău ireparabil sau greu de reparat. Dacă pericolul nu privește vreuna dintre valorile esențiale legate de persoană sau dacă pericolul nu este grav, nu poate exista constrângere morală; 3. pericolul cu care se amenință trebuie să fie de așa natură încât să nu poată fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Dacă era posibilă recurgerea la alte mijloace de înlăturare a pericolului, condiția inevitabilității nu este îndeplinită și nu există constrângere morală (de exemplu, când este posibilă chemarea în ajutor a altor persoane sau a organelor de poliție etc.).

Pentru stabilirea evitabilității sau inevitabilității pericolului, pe altă cale decât săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, trebuie să se țină seama, ca și în cazul constrângerii fizice, de împrejurările de fapt și de persoana făptuitorului. Simpla enumerare a acestor condiții contrazice categoric apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârșit fapta pe fondul constrângerii morale.

Pe de o parte, inculpatul avea un nivel intelectual, educațional și cultural de natură să îl facă să înțeleagă contextul juridic și cadrul legal al cercetării sale de către organele judiciare, iar pe de altă parte, pretinsul „rău” consta în efectuarea unor cercetări judiciare standard specifice soluționării unor cauze penale; în urma acestora - chiar dacă s-ar fi finalizat cu trimiterea în judecată, deși inculpatul a avut convingerea că faptele cercetate nu constituiau infracțiuni - nu se crea un pericol grav pentru persoana sa în situația în care nu s-ar fi cedat pretinsei constrângeri și nu s-ar fi săvârșit fapta prevăzută de legea penală (darea de bani).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența recentă, a dezvoltat conceptul de provocare („ entrapment ”), distinct de folosirea legitimă a operațiunilor sub acoperire, și a subliniat obligația instanțelor naționale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliției.

Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum s-a menționat constant, îi revine rolul de a examina calitatea evaluării pretinsei provocări, astfel cum a fost făcută de instanțele naționale, și de a se asigura că acestea au protejat în mod adecvat drepturile acuzatului, în special dreptul la o procedură contradictorie și la „egalitatea armelor.” De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând deja predispoziția de a comite infracțiunea (și nu creată prin acțiunea organului judiciar, acțiune prin care să se fi creat intenția infracțională care anterior nu exista), iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.

Or, în prezenta cauză, inculpatul nu a relevat minime indicii care să facă rezonabilă ipoteza existenței unei „provocări polițienești”, în realitate sugerând o astfel de ipoteză ca rezultând din examinarea și interpretarea unor convorbiri înregistrate. În fața primei instanțe, la termenul din 3 aprilie 2009, după ce inculpatul a fost ascultat de judecător, prezentându-și în acest fel propria versiune cu privire la acuzațiile care i-au fost aduse de Ministerul Public, a fost ascultat sub prestare de jurământ - în condiții de publicitate și contradictorialitate - și martorul denunțător A.N. Atât inculpatul personal, cât și apărătorul ales al acestuia, au avut astfel posibilitatea efectivă de a pune întrebări martorului și, eventual, de a pune sub semnul întrebării credibilitatea mărturiei acestuia.

Din examinarea conținutului încheierii de ședință și al declarației martorului, nu rezultă indicii ale respingerii unor întrebări adresate martorului de către inculpat și apărătorul ales al acestuia. Nici depunerea la dosar a copiei de pe ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nr. 2143/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Moinești , soluție dispusă în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc . pen ., fapta cercetată constituind contravenție, cu referire la infracțiunea prevăzută în art. 87 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, nu este de natură a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare pentru infracțiunea care formează obiect al prezentei cauze penale.

În declarația dată în fața judecătorului instanței de fond, inculpatul arată că, după ce a plecat, s-a gândit că trebuie să-i ofere o sumă de bani, iar în declarația dată în apel menționează că el a apreciat că trebuie să-i dea suma de 200 euro pentru că erau două dosare. Conținutul transcrierii convorbirii efectuate în mediul ambiental, cu referire exactă la cuvintele inculpatului și la sensul acestora, contrazice categoric pretinsa „provocare polițienească” susținută de apărare. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc . pen ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.