ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2466/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul

nr. 112/P/2011 din 14 iunie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a

corupției, a fost trimis în judecată, alături de alte persoane, inculpatul F.M.I.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003,

art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art.

270 alin. (2) lit. a) și art. 274 din Legea nr. 86/2006, reținându-se în fapt

că, în calitate de lucrător vamal la biroul vamal Moravița, a aderat la un grup

infracțional organizat pe ture de serviciu, format din vameșii și polițiștii de

frontieră din cadrul P.T.F. Moravița și a pretins și primit în perioada

decembrie 2010 – ianuarie 2011 sume de bani și bunuri pentru a nu efectua un

control strict asupra persoanelor și autovehiculelor care tranzitau frontiera,

facilitând contrabanda cu țigări.

Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, sesizată cu soluționarea cauzei, a dispus, prin

încheierea din 17 iunie 2011, în baza art. 300

1

alin. (2) raportat

la art. 160

b

cu referire la art. 145

1

C. proc. pen.,

revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului F.M.I., punerea în

libertate și obligarea acestuia de a nu părăsi țara.

Pe durata măsurii s-a

dispus ca inculpatul să respecte obligațiile prevăzute de art. 145 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

C. proc. pen.

S-a apreciat că, în

cauză, cercetarea judecătorească privind faptele săvârșite de cei 45 inculpați

trimiși în judecată presupune o durată considerabilă, că referitor la inculpatul

arestat, nu există pericol de fugă, de obstrucționare a justiției ori de

săvârșire a unei noi infracțiuni deosebit de grave și că, astfel, se impune

luarea măsurii alternative a obligării de a nu părăsi țara.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs procurorul, care a susținut că soluția primei

instanțe, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu

obligarea de a nu părăsi țara nu este justificată, întrucât inculpatul nu

prezintă suficiente garanții că nu va împiedica buna desfășurare a procesului

penal, în condițiile în care anterior s-a sustras urmăririi penale.

S-a solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii atacate și menținerea stării de arest

a inculpatului.

Recursul declarat nu

este întemeiat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 300

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen., după

înregistrarea dosarului la instanță, în cauzele în care inculpatul este trimis

în judecată în stare de arest, instanța este datoare să verifice din oficiu

legalitatea și temeinicia arestării preventive și dacă se constată că

temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere,

revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

Pe de altă parte,

potrivit art. 136 alin. (8) din același cod, la alegerea măsurii preventive se

ține seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de

sănătatea, vârsta, antecedente și alte situații privind persoana față de care

se ia măsura.

În sfârșit, prin art.

5 alin. (3) din Convenția europeană asupra drepturilor omului s-a statuat că

orice persoană arestată are dreptul de a fi eliberată în cursul procedurii, iar

punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că în cauză au fost trimiși în judecată un număr

de 45 de inculpați, că cercetarea judecătorească presupune, în condițiile unei

evidente complexități a dosarului, o durată considerabilă.

Referitor la

inculpatul F.M.I. nu au fost dovedite pericolul de fugă ori de obstrucționare a

justiției sau de săvârșire a unei infracțiuni grave care să justifice

menținerea stării de arest.

Obligațiile stabilite

de instanță prin încheierea atacată, prevăzute de art. 45 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

C. proc. pen., sunt de natură a asigura prezența

inculpatului la cercetarea judecătorească în vederea audierii și bunei

desfășurări a procesului penal.

Mai este de menționat

că inculpatul a avut anterior o conduită generală bună în familie și societate,

că este bolnav, el prezentând afecțiuni cardiace și că revenirea în comunitate,

în stare de libertate, nu ar perturba în mod real ordinea publică.

Așa fiind, măsura

alternativă adoptată de prima instanță de obligare a inculpatului de a nu

părăsi țara este conformă cu dispozițiile legale evocate.

În consecință,

constatând neîntemeiate criticile formulate, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de parchet.

Se va stabili ca

onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională

Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara împotriva încheierii din 17 iunie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. 820/59/2011.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu

pentru intimatul inculpat F.M.I., până la prezentarea apărătorului ales, în

sumă de 50 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică

azi, 20 iunie 2011.