ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4601/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1008 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva sentinței nr. 2331 din 14 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei SC I.T.S. SA Timiș, prin care solicita obligarea pârâtului la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Timișoara. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele: Intimata-reclamantă este o societate comercială care a fost înființată prin hotărâre de guvern astfel că obligația de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit H.G.

nr. 834/1992 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat , revine Ministerului Economiei. Încă din anul 2004, reclamanta a solicitat pârâtului eliberarea acestui certificat. Deși documentația nu era completă, ministerul nu a restituit dosarul ci a solicitat reclamantei să-și completeze documentație potrivit H.G. nr. 834/1991 și Criteriilor nr. 2665 din 28 februarie 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat. Completarea acestei documentații s-a prelungit de-a lungul anilor. Mai întâi, pentru că procesul-verbal de vecinătate nu era semnat de Primăria Timișoara și a fost nevoită, datorită refuzului acestei autorități, să obțină hotărâre judecătorească de obligare la semnarea acesteia, procedură finalizată în anul 2007 când s-a obținut avizarea documentației de către Consiliul Județean Timiș.

Insă, nici de această dată, documentația nu a fost completată și la data de 12 septembrie 2007 s-a solicitat reclamantei să depună Anexa nr. 2 semnată de Oficiul Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie. Această anexă semnată a fost trimisă autorității pârâte numai la 15 mai 2008. Prin urmare, în raport de această dată, se poate considera că documentația pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate era completă, dar potrivit H.G. nr. 834/1991, nemodificată. Se impune precizarea că între momentul solicitării ministerului (12 septembrie 2007) și data înaintării Anexei nr. 2 semnată, s-a produs o modificare a H.G. nr. 834/1991, modificare care impune, printre altele, întocmirea unor rapoarte de evaluare la valoare de piață.

Problema care se impune a fi soluționată în prezenta cauză este legea aplicabilă cererii reclamantei de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Instanța de fond a admis cererea reclamantei apreciind că legea aplicabilă este cea din momentul formulării cererii (2004) deși recunoaște că documentația a fost completată ulterior și întârziată de refuzul Primăriei Timișoara. Această susținere este greșită pentru că dreptul reclamantei la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se consideră născut numai din momentul depunerii documentației complete și nu de la data depunerii cererii.

Instanța de fond nu a făcut nicio referire la faptul că ultima solicitare a ministerului pârât de completare a documentației a fost făcută în luna septembrie 2007, iar reclamanta a răspuns acestei solicitări după câteva luni, respectiv în luna mai 2008. Această întârziere se datorează culpei exclusive a reclamantei pentru că era necesară numai avizarea Anexei 2 de către OCPI și nu s-a dovedit că a existat un refuz al acestei autorități de a aviza documentația. Prin urmare, reclamanta își invocă propria culpă și solicită aplicarea unei legi care nu mai era în vigoare în acea formă la momentul în care documentația a fost depusă, iar potrivit modificărilor aduse legii, documentația trebuie completată și nu există un refuz al autorității de eliberare a certificatului.

Mai mult, se observă că autoritatea publică și-a exprimat permanent disponibilitatea de a admite cererea reclamantei dar numai cu condiția respectării prevederilor H.G. nr. 834/1991 și Criteriilor nr. 2665/1992. Așa se explică faptul că nu a respins cererea reclamantei pentru că documentația nu era completă ci a solicitat acesteia să o completeze. Dar acest fapt nu poate semnifica nașterea dreptului de a obține eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din momentul depunerii cererii, ci acest drept poate fi invocat numai după depunerea documentației complete. Nu se poate considera că o asemenea interpretare ar duce la încălcarea principiului neretroactivității legii civile noi pentru că, așa cum am arătat, autoritatea publică putea respinge sau restitui documentația incompletă și reclamanta este obligată să o completeze potrivit legii în vigoare la acel moment.

Refuzul autorității de eliberare a certificatului potrivit legii vechi s-a datorat tocmai atitudinii reclamantei care a întârziat 8 luni cu depunerea unui document. Împotriva acestei decizii, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. , a formulat contestație în anulare SC I.T.S. S.A. Timișoara, susținând că soluția este rezultatul unei greșeli materiale constând în „neobservarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei, respectiv adresele circulate intern de către minister, prin care diferitele departamente implicate recunoșteau că documentația este completă". Curtea, analizând contestația în anulare, în raport cu motivul invocat și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I-a din acest cod, invocate de contestatoare ca temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale...". Fiind un text legal de excepție iar excepția fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici noțiunea de „greșeală materială" folosită de art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât tot restrictiv. Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., „greșelile materiale" sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care nu a urmărit, astfel, să pună la dispoziția părților calea recursului la recurs. Or, susținând că instanța de recurs nu a observat și nu a analizat unele înscrisuri aflate la dosarul cauzei, contestatoarea invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs - prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile - a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate; aceste aspecte, așa cum s-a arătat, exced, însă, noțiunii de „greșeală materială" în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ. Pentru considerentele arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge contestația în anulare formulată de SC I.T.S. S.A. Timișoara împotriva deciziei nr. 1008 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.