ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4601/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4601/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
contestației în anulare de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia
nr. 1008 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul
Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri împotriva
sentinței nr. 2331 din 14 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a
VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată
și a respins, ca
neîntemeiată, acțiunea
reclamantei SC I.T.S. SA Timiș, prin care
solicita obligarea pârâtului
la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra
terenului situat în Timișoara.
Pentru a
pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:
Intimata-reclamantă
este o societate comercială care a fost înființată prin hotărâre de guvern
astfel că obligația de emitere a certificatului de atestare a
dreptului de proprietate, potrivit H.G. nr. 834/1992
privind stabilirea și evaluarea
unor terenuri deținute de societățile
comerciale cu capital de stat , revine Ministerului Economiei.
Încă din anul
2004, reclamanta a solicitat pârâtului eliberarea acestui certificat.
Deși documentația nu era completă, ministerul nu
a restituit dosarul ci a solicitat reclamantei să-și completeze documentație
potrivit H.G. nr. 834/1991 și
Criteriilor nr. 2665 din 28 februarie 1992
privind stabilirea și evaluarea terenurilor
aflate
în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.
Completarea acestei documentații s-a prelungit
de-a lungul anilor.
Mai întâi,
pentru că procesul-verbal de vecinătate nu era semnat de Primăria Timișoara și
a fost nevoită, datorită refuzului acestei autorități, să obțină hotărâre
judecătorească de obligare la semnarea acesteia, procedură finalizată în anul
2007 când s-a obținut avizarea documentației de către Consiliul Județean Timiș.
Insă, nici de
această dată, documentația nu a fost completată și la data de 12 septembrie 2007
s-a solicitat reclamantei să depună Anexa nr. 2 semnată de Oficiul Județean de
Cadastru, Geodezie și Cartografie. Această anexă semnată a fost trimisă
autorității pârâte numai la 15 mai 2008.
Prin urmare,
în raport de această dată, se poate considera că documentația
pentru obținerea certificatului de atestare a
dreptului de proprietate era completă,
dar potrivit H.G. nr. 834/1991,
nemodificată.
Se impune
precizarea că între momentul solicitării ministerului (12 septembrie 2007) și
data înaintării Anexei nr. 2 semnată, s-a produs o modificare a H.G. nr. 834/1991,
modificare care impune, printre altele, întocmirea unor rapoarte de evaluare la
valoare de piață.
Problema care
se impune a fi soluționată în prezenta cauză este legea aplicabilă cererii
reclamantei de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de
proprietate.
Instanța de fond a admis cererea reclamantei
apreciind că legea aplicabilă
este cea din momentul formulării cererii
(2004) deși recunoaște că documentația
a
fost completată ulterior și întârziată de refuzul Primăriei Timișoara.
Această
susținere este greșită pentru că dreptul reclamantei la emiterea certificatului
de atestare a dreptului de proprietate se consideră născut numai din momentul
depunerii documentației complete și nu de la data depunerii cererii.
Instanța de
fond nu a făcut nicio referire la faptul că ultima solicitare a
ministerului pârât de completare a documentației
a fost făcută în luna septembrie
2007, iar reclamanta a răspuns acestei
solicitări după câteva luni, respectiv în luna mai 2008.
Această
întârziere se datorează culpei exclusive a reclamantei pentru că era necesară
numai avizarea Anexei 2 de către OCPI și nu s-a dovedit că a existat un refuz
al acestei autorități de a aviza documentația.
Prin urmare,
reclamanta își invocă propria culpă și solicită aplicarea unei legi care nu mai
era în vigoare în acea formă la momentul în care documentația a fost depusă,
iar potrivit modificărilor aduse legii, documentația trebuie completată și nu
există un refuz al autorității de eliberare a certificatului.
Mai mult, se
observă că autoritatea publică și-a exprimat permanent disponibilitatea de a
admite cererea reclamantei dar numai cu condiția respectării prevederilor H.G.
nr. 834/1991 și Criteriilor nr. 2665/1992. Așa se
explică faptul că nu a respins cererea reclamantei pentru că
documentația nu era
completă ci a solicitat acesteia să o completeze.
Dar acest fapt nu poate semnifica nașterea dreptului de a obține eliberarea
certificatului de atestare a
dreptului de
proprietate din momentul depunerii cererii, ci acest drept poate fi
invocat
numai după depunerea documentației complete.
Nu se poate
considera că o asemenea interpretare ar duce la încălcarea principiului
neretroactivității legii civile noi pentru că, așa cum am arătat, autoritatea
publică putea respinge sau restitui documentația incompletă și reclamanta este
obligată să o completeze potrivit legii în vigoare la acel moment.
Refuzul
autorității de eliberare a certificatului potrivit legii vechi s-a datorat
tocmai atitudinii reclamantei care a întârziat 8 luni cu depunerea unui
document.
Împotriva
acestei decizii, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
, a formulat contestație în anulare SC I.T.S. S.A.
Timișoara, susținând că soluția este rezultatul unei greșeli materiale
constând în „neobservarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei, respectiv
adresele circulate intern de către minister, prin care diferitele departamente
implicate recunoșteau că documentația este completă".
Curtea, analizând contestația în anulare, în
raport cu motivul invocat și cu
dispozițiile procedurale aplicabile, o
va respinge pentru următoarele considerente:
Contestația în
anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare,
motivele pentru care poate fi exercitată fiind
expres și limitativ prevăzute de art.
317-318 C. proc. civ.
Potrivit
dispozițiilor art. 318 teza I-a din acest cod, invocate de contestatoare ca
temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanțelor de recurs
mai pot fi atacate cu contestație, când
dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli
materiale...".
Fiind un text legal de excepție iar excepția
fiind, potrivit unui principiu de
drept, de strictă interpretare, nici
noțiunea de „greșeală materială" folosită de art. 318 C. proc. civ. nu
trebuie interpretată altfel decât tot restrictiv.
Astfel, în
sensul art. 318 C. proc. civ., „greșelile materiale" sunt erori evidente
și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care
au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu
sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond
ale cauzei, cum
ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat
probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.
Verificarea
unei astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea
fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare
tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine
făcută ci pentru motivele expres și limitativ
prevăzute de lege, care nu a urmărit,
astfel, să pună la dispoziția
părților calea recursului la recurs.
Or, susținând
că instanța de recurs nu a observat și nu a analizat unele înscrisuri aflate la
dosarul cauzei, contestatoarea invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de
modul în care instanța de recurs - prin aprecierea probelor și
prin stabilirea situației de fapt, în raport cu
interpretarea dată dispozițiilor legale
aplicabile - a înțeles să
exercite controlul hotărârii recurate; aceste aspecte, așa cum s-a arătat,
exced, însă, noțiunii de „greșeală materială" în sensul dispozițiilor art.
318 C. proc. civ.
Pentru
considerentele arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge
contestația în anulare formulată de SC I.T.S. S.A. Timișoara împotriva deciziei
nr. 1008 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie
2011.