ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1038/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1038/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 22 octombrie 2009 pe rolul Curții de Apel Ploiești,

secția comercială și contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.E.C.I.

SA Dâmbovița a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Comunicațiilor și

Societății Informaționale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea pârâtului să emită în favoarea societății

certificat de

atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului în suprafață de 6.237 mp

situat în

București, sector 1.

In motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a depus toată documentația necesară eliberării certificatului,

inclusiv avizele favorabile emise de Primăria municipiului București, însă

pârâtul i-a comunicat la data de 14 iulie 2009 că dosarele depuse anterior de

societate nu se regăsesc

în arhiva

instituției, astfel că, la data de 05 august 2009, reclamanta a depus din

nou

documentele respective, însă pârâtul nu a răspuns cererii sale, deși au trecut

mai mult de 30 de zile de la ultima solicitare.

Reclamanta a mai arătat că societatea

a fost constituită potrivit H.G. nr. 45/1991, conform Legii nr. 15/1990, prin

reorganizarea fostei I.C.R.E.T., denumirea inițială a societății fiind SC S.

SA, iar, de la data de 07 martie 1993, denumirea societății este cea actuală.

Totodată, reclamanta a arătat că terenul de 6.237 mp făcea parte din activul

întreprinderii de stat reorganizate, fiind preluat în patrimoniu de societatea

nou înființată, și că imobilul este ocupat în parte de construcții, parte

reprezintă suprafețe aferente rețelelor și căilor de transport, iar parte este

liber, întreaga suprafață fiind utilizată conform destinației, reclamanta

aflându-se în posesia terenului, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 20

din Legea

nr. 15/1990, însă, până în

prezent, nu a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, ca act de recunoaștere a transferului deja operat în

temeiul

legii.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția

lipsei plângerii prealabile și excepția de conexitate, excepții respinse de

Curtea de apel

prin încheierea pronunțată

la data de 5 noiembrie 2009.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat

respingerea acțiunii, întrucât din documentația depusă de societatea reclamantă

nu rezultă că terenul pentru care se solicită eliberarea certificatului este

necesar desfășurării activității în vederea îndeplinirii obiectului de

activitate, nefiind depus niciun document care să ateste regimul juridic al

terenurilor și clădirilor. A susținut pârâtul că dovada existenței terenurilor

în patrimoniul societății la data reorganizării se face prin titlul prevăzut de

art. 4 alin. (1) lit. a) din Criteriile 2665/1992. Totodată, a susținut pârâtul

că reclamanta nu depus nici hotărârea adunării generale prin care să fie

aprobată documentația.

In cauză, Curtea de apel a administrat

proba cu înscrisuri și proba cu expertiză topometrică, cu obiectivele din

încheierea din 7 decembrie 2009, întocmită de expert D.L.M.

instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 104 din 26

aprilie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și contencios

administrativ și fiscal, a admis

acțiunea

formulată de reclamanta SC S.E.C.I. SA

- Dâmbovița, a obligat pe pârât

să emită în favoarea reclamantei certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului în suprafață de 6.204 mp identificat pe schița de

plan de expert D.L.M., situat în București, și a luat act de faptul că

reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Societatea

reclamantă este succesoarea în drepturi și obligații a fostei

I.C.R.E.T., a cărei denumire a fost SC

S. SA, conform cererii de înscriere de mențiuni nr. 2461 din 15 ianuarie 1991,

fiind înființată prin

reorganizarea

acesteia, conform H.G. nr. 45/1991, dobândind în patrimoniu imobilele ce au

aparținut entității reorganizate, inclusiv terenul în suprafață

de 6.204

mp, situat în București, teren ce are categoria „curți-construcții", este

împrejmuit cu gard de beton, sârmă și metal, fiind identificat pe schița de

plan de expert D.L.M.

Acest imobil a existat în patrimoniul

I.C.R.E.T. în anul 1990, fiind dobândit potrivit procesului verbal din 13

martie 1986 și Notei Ministerului Transportului și Telecomunicațiilor din 23

decembrie 1984 (filele 25-27 la dosarul de fond), înscrisuri ce fac dovada

transmiterii terenului și clădirilor în patrimoniul antecesoarei societății

reclamante, iar, în prezent, pe teren sunt identificate mai multe construcții

necesare desfășurării obiectului de activitate al societății, așa cum a

concluzionat expertul topograf.

In baza H.G. nr. 834/1991, societatea

reclamantă a procedat la desemnarea Comisiei prevăzute de art. 2 din Criteriile

nr. 2665 din 28 februarie 1992 emise de Ministerul Economiei și Finanțelor și

Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, la stabilirea

situației terenurilor aflate în patrimoniu, la întocmirea proceselor-verbale de

vecinătate și a documentației cadastrale pentru fiecare imobil deținut în

patrimoniu, conform art. 14 din Criteriile respective, toată această

documentație fiind înaintată către Consiliul Local al Municipiului București în

vederea emiterii avizului, potrivit art. 15 din aceleași Criterii, însă această

autoritate publică locală nu a avizat favorabil documentația întocmită în

vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru

terenul în litigiu.

Întrucât autoritatea publică locală nu

a avizat favorabil documentația întocmită de societatea reclamantă, aceasta a

promovat acțiune în instanță, iar Curtea de Apel București, prin sentința

civilă nr. 312 din 14 martie 2000, definitivă și irevocabilă, a obligat

Primăria Municipiului București să emită avizele și să trimită documentațiile

către minister, în vederea emiterii în favoarea reclamantei a certificatelor de

atestare a dreptului de proprietate pentru terenurile situate în București, (filele

117-120 la dosarul de fond).

După obligarea autorității publice

locale la emiterea avizului favorabil pentru documentația întocmită pentru

terenul respectiv, societatea reclamantă a înaintat ministerului pârât toate

documentele prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și de Criteriile nr. 2665/1992

(Capitolul

IV,

Anexele 1-5), inclusiv

raportul de evaluare întocmit la 2 aprilie 2009 (filele 28-96 la dosarul de

fond), însă pârâtul nu a procedat la emiterea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, potrivit obligațiilor ce îi incumbă prevăzute în

capitolul

VI

din Criterii, reclamanta fiind

îndreptățită la emiterea unui astfel de certificat în conformitate cu art. 19

și art. 20 din Legea 15/1990.

Imobilul identificat pe schița de plan

de expert D.L.M. s-a aflat în patrimoniul fostei I.C.R.E.T., fiind preluat de

societatea reclamantă la momentul înființării acesteia prin hotărâre de Guvern,

fiind necesar pentru desfășurarea activității, potrivit obiectului său de

activitate.

In concluzie, instanța a reținut că

reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 19 și art. 20 din Legea

nr. 15/1990, a întocmit și a depus la instituția pârâtă întreaga documentație

prevăzută de H.G. nr. 834/1991 și Criteriile nr. 2665 din 28 februarie 1992 și

este îndreptățită să i se elibereze certificat de atestare a dreptului de

proprietate pentru terenul în suprafață de 6.204 mp, situat în București, astfel

că neemiterea acestui certificat de către ministerul pârât în termenul de 30 de

zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 și

necomunicarea niciunui răspuns în acest termen, reprezintă un refuz

nejustificat, motiv pentru care reclamanta este

vătămată în drepturile sale și

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței civile nr. 104 din

26 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Comunicațiilor și

Societății Informaționale, fără

a-și

încadra criticile în vreunul dintre motivele de recurs.

Printr-o primă critică din recurs,

recurentul-pârât susține că instanța în mod greșit a reținut că reclamanta

beneficiază de prevederile H.G. nr. 834/1991, întrucât nefiind societate

comercială cu capital de stat, ci o

societate

comercială cu capital privat, nu se încadrează în prevederile H.G.

nr.

834/1991, astfel că Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale nu

are competența de a elibera certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, deoarece nu are calitatea de minister de resort.

Printr-o a doua critică din recurs,

recurentul-pârât susține că instanța în mod greșit a reținut că terenul pentru

care se solicită eliberarea certificatului este necesar desfășurării

activității în vederea îndeplinirii

obiectului

de activitate în sensul dispozițiilor art. 5 din H.G. nr. 834/1991,

întrucât,

așa cum rezultă din raportul de evaluare, terenul este ocupat de construcții

demolabile, fapt ce atestă că societatea nu folosește imobilele respective

pentru a-și desfășura activitatea. Mai susține recurentul-pârât că nu s-a făcut

dovada faptului că suprafața de teren este ocupată de

construcții cu destinație specială în sensul art. 8 din Criteriile nr.

2665/1992.

Totodată, recurentul-pârât susține că obiectul de activitate

al societății nu

mai corespunde obiectului

de activitate inițial, nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art.

12 lit. a) și art. l6 din Criteriile nr. 2665/1992.

Printr-o a treia

critică din recurs, recurentul-pârât susține că, în raport

cu dispozițiile art. 34 din H.G. nr.

834/1991, comisia nu a clarificat dacă terenul în litigiu face parte din

domeniul public sau domeniul privat al statului, dacă este deținut de alte

persoane fizice sau juridice ori dacă au fost formulate cereri de revendicare.

Printr-o a patra critică din recurs,

recurentul-pârât susține că instanța în mod greșit a reținut că reclamanta a

depus întreaga documentație

prevăzută de

Criteriile nr. 2665/1992. In acest sens, recurentul-pârât susține că reclamanta

nu a depus titlul existent asupra terenurilor prevăzut de art. 4

alin.

(1) lit. a) din Criteriile nr. 2665/1992, iar instanța în mod greșit a reținut

că reprezintă un asemenea titlu procesul-verbal de predare-primire din 13

martie 1986, care se referă numai la suprafața de 1.952 mp, și Nota Ministerului

Transporturilor și Telecomunicațiilor din 23 decembrie 1984, din cuprinsul

căreia nu rezultă transferul spațiilor către I.C.R.E.T. Susține

recurentul-pârât că, potrivit art. 4 lit. a) din Criteriile nr. 2665/1992, un

asemenea titlu trebuie să aibă anexate planuri și schițe pentru identificarea

terenurilor. Mai susține recurentul-pârât că nu există un proces-verbal de

recepție a întregii documentații și care să ateste că documentația respectivă

respectă cerințele legale, conform Criteriilor nr. 2665/1992 (anexa nr. 1,

Capitolul 8 - Recepția lucrărilor, pct. 35), că planurile și anexele la

documentație nu sunt avizate de Compartimentul pentru urbanism și amenajarea

teritoriului și că societatea nu a depus hotărârea adunării generale a

acționarilor prin care a fost aprobată documentația, conform art. 4 lit. d) din

Criteriile nr. 2665/1992. In cadrul aceleiași critici din recurs,

recurentul-pârât susține că reclamanta nu a depus situația prevăzută de art. 14

lit. d) din Criteriile nr. 2665/1992 și nici dovada faptului depunerii la

minister a documentației în original. Recurentul-pârât susține existența unor

neregularități cu privire la procesul-verbal de vecinătate prevăzut la pct. 9

din Capitolul III din anexa nr. 1 la Criteriile nr. 2665/1992.

Analizând cauza, prin prisma

criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare:

Istoricul cauzei, astfel cum a fost

reliefat în cele ce preced, relevă faptul că reclamanta a învestit instanța cu

o acțiune în contencios administrativ, nemulțumită fiind de faptul că pârâtul

nu a răspuns în termenul legal de 30 de zile solicitării sale de emitere a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 6.237 mp situat în București, sector 1, ca urmare a depunerii la

data de 05 august 2009, a documentației prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și de

Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerului Lucrărilor

Publice și Amenajării Teritoriului nr. 2665/311/1992 privind stabilirea și

evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital

de stat.

In cauză, așa cum rezultă din

probatoriul administrat, a fost depus Raportul de expertiză tehnică întocmit de

expert tehnic judiciar D.L.M., prin care s-a răspuns obiectivelor stabilite de

instanță prin încheierea din 7 decembrie 2009, respectiv: identificarea,

măsurarea și evidențierea pe schița de plan a terenului în suprafață de 6.237

mp situat în municipiul București, poziționarea pe schița de plan a

construcțiilor existente cu precizarea destinației pentru fiecare în parte,

poziționarea pe schița de plan a construcțiilor și lucrărilor enumerate în

procesul-verbal din 13 martie 1986 și a spațiilor enumerate în nota din 22

decembrie 1984, în situația în care mai există, cu delimitarea terenului

aferent pentru folosința acestora; precizarea dacă terenul respectiv este

necesar pentru desfășurarea activității societății reclamante conform

obiectului său de activitate.

Înalta Curte constată că, prin

criticile din recurs, recurentul-pârât

susține

în esență existența unor neregularități cu privire la conținutul și modalitatea

de întocmire a documentației necesare emiterii certificatului de

atestare

a dreptului de proprietate, în raport cu dispozițiile H.G. nr. 834/1991 și ale

Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerului Lucrărilor

Publice și Amenajării Teritoriului nr. 2665/311/1992. Criticile respective nu

pot fi primite atâta timp cât ministerul, în calitate de autoritate publică

sesizată cu solicitarea de emitere a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, a manifestat

pasivitate și nu

a răspuns societății, în termenul legal, în vederea remedierii

neregularităților

documentației depuse la data de 05 august 2009, așa cum rezultă din rezoluția

de înregistrare a documentației la minister (fila 11 la dosarul de fond),

împrejurare ce este de natură a confirma lipsa de suport și a susținerilor din

recurs referitoare la nedepunerea de către societate a documentației.

Totodată, Înalta Curte reține că

aspectele de ordin tehnic pe care recurentul le supune analizei instanței de

control judiciar pe calea

recursului, putea

fi clarificate prin formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică

judiciară întocmit de expert tehnic judiciar D.L.M.

și depus la filele

136-137 ale dosarului Curții de apel, însă pârâtul nu a uzat de această

modalitate procedurală.

De altfel, atât în privința aspectelor

de ordin tehnic referitoare la poziționarea, identificarea, măsurarea și

evidențierea pe schița de plan a terenului în litigiu și a construcțiilor

enumerate în procesul-verbal din

13 martie

1986 și în nota din 22 decembrie 1984, cât și în ceea ce privește dacă terenul

respectiv

este necesar pentru desfășurarea activității societății reclamante conform

obiectului său de activitate, sunt edificatoare concluziile raportului de

expertiză care oferă consistență soluției pronunțate de Curtea de apel.

Astfel, potrivit

Raportului de expertiză tehnică, așa cum a reținut și

instanța de fond, terenul situat la

adresa Municipiul București, are o suprafață de 6.204 mp, are categoria de

folosință curți-construcții și este împrejmuit cu gard de beton, sârmă și

metal, pe teren sunt edificate construcțiile menționate în raport (depozit,

magazie, ateliere și cabină poartă), care sunt necesare desfășurării

activității societății reclamante.

In plus față de aspectele arătate,

soluția pronunțată de Curtea de apel în sensul constatării temeiniciei acțiunii

formulate de societatea reclamantă este confirmată inclusiv de decizia nr. 3524

din 2 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, și depusă la dosarul de recurs (filele

35-43), prin care s-a reținut că

atât

terenul în suprafață de 6.237 mp situat în municipiul București,

cât și

construcțiile existente pe acesta, au a

parținut

fostei I.C.R.E.T., antecesoare a SC S.E.C.I. SA Dâmbovița, așa cum rezultă din

procesul-

verbal întocmit la data de 13 martie 1986, fiind folosite

continuu de către

societate conform

destinației inițiale și obiectului său de activitate, astfel că

sunt

incidente dispozițiile art. 20 alin.(2) din Legea nr. 15/1990, conform

cărora „Bunurile din patrimoniul societății

comerciale sunt proprietatea

acesteia, cu excepția celor dobândite cu

alt titlu".

In același sens, în acord cu cele

reținute prin decizia respectivă, Înalta Curte constată în prezenta cauză,

contrar celor susținute de

recurentul-pârât,

că atât procesul-verbal de predare-primire din 13 martie 1986,

cât și

Nota Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor din 23 decembrie 1984

reprezintă titluri în sensul dispozițiilor art. 4 lit. a) teza întâi din

Criteriile Ministerului Economiei și Finanțelor

și Ministerului Lucrărilor

Publice și Amenajării Teritoriului nr.

2665/311/1992.

In virtutea principiului disciplinei

jurisdicționale și pentru a da

eficiență

principiului securității juridice, se are în vedere faptul că anterior,

prin

hotărâre judecătorească definitivă (sentința nr. 213 din 12 noiembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, - filele 30-34 la dosarul de recurs) și irevocabilă

(prin decizia nr.3524 din 2 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și depusă la dosarul de

recurs - filele 35-43), s-a reținut că SC S.E.C.I. SA

Dâmbovița are

vocație la obținerea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate

asupra terenurilor

aflate în patrimoniul antecesoarei sale, fosta

I.C.R.E.T.

Pentru considerentele arătate, în temeiul

art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că sentința

pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică, urmând a fi respins, ca

nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de

Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței

civile nr. 104 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 februarie 2011.