ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2219/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2219/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față în baza lucrărilor

dosarului, instanța constată următoarele

Prin sentința penală nr. 573/PI din 8 decembrie 2010,

Tribunalul Timiș l-a condamnat pe inculpatul N.C.N. la o pedeapsă de 6 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.183 C. pen.

Tribunalul a reținut că în dimineața de 18 iulie 2010,

inculpatul N.C.N. a mers împreună cu fratele său, martorul N.I.C., cu

autoturismul condus de acesta, la locuința tatălui lor de la Șuștra. Ajunși

acolo, au constatat că poarta era încuiată, iar victima N.C. nu se afla acasă.

Întrucât nu aveau cheie de la poarta de acces în imobil, cei doi au pătruns în

curte prin escaladarea gardului, sperând că vor găsi descuiată vreuna dintre

ușile de acces în casă. Nefiind niciuna descuiată, cei doi frați au plecat

înapoi la Timișoara. în după amiaza aceleași zile, martorul N.I.C. a revenit singur

în localitatea Șuștra, la domiciliul tatălui său. Acolo, a avut o discuție cu

acesta, ocazie cu care victima i-a adus la cunoștința faptul ca a ucis un cățel

de care martorul era foarte atașat. Conform declarațiilor martorului N.I.C.,

ulterior acestei discuții, a plecat imediat spre Timișoara, fiind foarte

afectat de gestul tatălui său.

În Timișoara, martorul N.I.C. s-a întâlnit cu fratele

său, inculpatul N.C.N., căruia i-a povestit că tatăl lor ucisese acel cățel de

care erau atașați. Urmare a acestei vești, inculpatul a luat hotărârea să se

deplaseze în localitatea Șuștra pentru a cere tatălui său explicații cu privire

la uciderea cățelușului. Cei doi s-au deplasat împreună cu autoturismul

"Opel Astra", cu numărul de înmatriculare, condus de martorul N.I.C.

Ajungând la Șuștra, cei doi au intrat în curtea

locuinței, unde a început o ceartă între inculpat și tatăl acestuia,

referitoare la uciderea cățelului. Discuția a continuat și în grădina

locuinței, unde disputa verbală a degenerat, inculpatul C.N. începând să-l

lovească pe tatăl său cu pumnii peste cap și corp. Victima a încercat să se

apere de loviturile aplicate, fără a riposta. La un moment dat, ca urmare a

loviturilor primite, dată fiind și vârsta și constituția fizică mai firavă,

victima a căzut jos, leșinând. Inculpatul a aplicat în continuare acestuia mai

multe lovituri cu piciorul. La un moment dat martorul N.I.C. a intervenit,

oprindu-l pe inculpat să mai lovească victima și, văzând că aceasta se află in

stare de inconștiență, a stropit-o cu apă, fără insă a reuși să o scoată din

acea stare. Considerând că tatăl lor își va reveni singur, cei doi frați și-au

lăsat tatăl pe jos, in grădina locuinței, in stare de inconștiență, și au

plecat la Timișoara. În apropierea municipiului Timișoara, cei doi s-au hotărât

totuși să se întoarcă la Șuștra pentru a verifica starea victimei.

Ajungând la reședința tatălui lor, cei doi frați au

constat că acesta se afla în același loc, starea lui fiind deja mai gravă,

prezentând urme de sânge la nivelul cavității bucale și respirând foarte greu.

Speriați de cele constatate la fața locului, inculpatul și fratele său au

dezbrăcat victima de cămașa de pe ea, efectuând operațiuni de resuscitare, prin

masaj cardiac, și, totodată, au introdus în gura victimei o bucată de țiglă,

operațiune care, în opinia lor, ar fi ajutat victima să respire mai ușor și ar

fi împiedicat-o să își înghită limba.

Totodată, inculpatul C.N. a mers la o vecină,

respectiv martora A.A.L., și a rugat-o să solicite telefonic o ambulanță, prin

serviciul de urgență 112.

La sosirea ambulanței, s-a constatat că victima N.C.

se afla într-o stare foarte gravă, respectiv prezenta hipertensiune arterială,

urme de violență la nivelul ochiului și a hemitoracelui, precum și lichid

sanguin în cavitatea bucală.

Victima a fost transportată la Spitalul Municipal

Lugoj, unde s-a constatat că starea sa s-a înrăutățit, respectiv capul victimei

începuse să se umfle, iar starea actuală a pacientului indica prezența unui

proces tumoral la nivelul creierului. Pentru aceste motive, s-a luat măsura

transferării victimei la Spitalul Județean Timișoara.

La Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara,

victima N.C. a fost internată cu diagnosticul „comă gradul III, traumatism

craniofacial grav, insuficiență respiratorie, hematom subdural, leziuni

hemoragice punctiforme subcorticale temporo-occipitale, frontale stângi,

frontale drepte și mezencefal, edem cerebral, hematom epicranian

fronto-temporo-parietal stâng și periorbitar, fracturi sinus, contuzie

toracică, fracturi costale".

La data de 20 iulie 2010 victima a decedat datorită

unei insuficiențe cardio-respiratorii acute, ca urmare a unui politraumatism.

Starea de fapt reținută de instanță a fost dovedită

prin declarațiile martorilor P.V., A.I., procesul verbal de cercetare la fața

locului, cu concluziile constatării medico-legale preliminare și ale raportului

medico-legal de necropsie, precum cu raportul de expertiză biocriminalistică.

Raportat la materialul probator administrat în cauză,

instanța a constatat că fapta inculpatului C.N. de a aplica mai multe lovituri

cu pumnii și picioarele victimei N.C., tatăl său, provocându-i leziuni care au

condus în final la decesul acestuia, întrunește, din punct de vedere obiectiv,

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.

Legătura de cauzalitate existentă între loviturile

aplicate de inculpat și rezultatul produs - decesul victimei este certă, fiind

evidențiată de concluziile raportului medico-legal de necropsie nr.

325/A3/2010, din care rezultă că rezultă că moartea numitului N.C. a fost

violentă, datorându-se hematomului subdural acut de emisfer stâng operat,

hemoragiei subarahnoidiene cu inundație intraventriculară și contuziilor

cerebrale în cadrul unui politraumatism soldat cu traumatism craniocerebral și traumatism

toracic cu fracturi costale. Leziunile de violență s-au putut produce prin

loviri directe și repetate cu corpuri dure, posibil urmare de cădere. Moartea

datează din data de 20 iulie 2010.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a

acționat sub forma intenției depășite. El a avut reprezentarea faptului că

lovește victima și a urmărit ca prin actele sale să-i provoace părții vătămate

o vătămare corporală, dar s-a produs moartea acestuia, rezultat care-i poate fi

imputat inculpatului sub forma culpei simple întrucât nu 1-a prevăzut, deși

putea și trebuia să-l prevadă.

Împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apel

solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate,

rejudecarea cauzei și reducerea pedepsei aplicată inculpatului sub minim sau

aplicarea unei pedepse minime prevăzută de lege pentru infracțiunea prev. de

art. 183 C. pen., pedeapsa de 6 ani închisoare fiind mult exagerată față de

probele administrate în cauză. în motivare a arătat că instanța de fond în mod

greșit a apreciat că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C.

proc. pen., deși la acel moment încă nu s-a procedat la audierea martorilor.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, aspect susținut și de martori care

au arătat că acesta a manifestat regret pentru cele întâmplate, nu a negat

loviturile aplicate victimei, însă nu a avut intenția de a-1 ucide. A mai

arătat că instanța de fond nu a ținut seama de toate circumstanțele reale și

personale ale inculpatului, respectiv împrejurarea că a dat primul ajutor

victimei, a participat financiar la înmormântarea tatălui său, anterior

comiterii faptei a avut loc de muncă și nu are antecedente penale.

Prin decizia penală nr. 50/A din 10 martie 2011,

Curtea de Apel Timișoara a admis apelul inculpatului și a redus pedeapsa

aplicată inculpatului de instanța de fond la 5 ani închisoare, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța astfel instanța de apel a apreciat

că solicitarea inculpatului prin apărător de a se face aplicarea dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., nu este întemeiată, întrucât recunoașterea

inculpatului, pentru a putea atrage după sine aplicarea acestor dispoziții,

trebuie să aibă loc înainte de începerea cercetărilor judecătorești. Acest act

procesual reprezintă momentul până la care atitudinea inculpatului de

recunoaștere a faptei și solicitarea ca judecata să se facă pe baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, face aplicabile dispozițiile

menționate. în speță, inculpatul nu a avut o asemenea conduită procesuală până

în momentul începerii cercetării judecătorești, de altfel acesta neavând o

poziție procesuală de recunoaștere întocmai a faptei reținută în sarcina sa,

dovadă în acest sens fiind unele declarații date de inculpat în cursul

urmăririi penale și în care a dorit a lăsa să se înțeleagă că nu a exercitat

violențe asupra tatălui său.

Instanța de fond a făcut o corectă încadrare juridică

a faptei comisă de inculpat, respectiv infracțiunea

prev. de

art.

183 C. pen., în condițiile în care actele de violență exercitate de inculpat

asupra victimei au produs un rezultat mai grav decât cel urmărit de inculpat,

respectiv moartea victimei.

În ce privește cuantumul pedepselor aplicate și

modalitatea de executare, instanța de apel a constatat că potrivit art. 72 C.

pen. „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile

părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea

specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana

infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală". Conform dispozițiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de

constrângere și un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind

prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față

de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Instanța a

reținut și că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor,

pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților fiecărui individ și

rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise,

urmărind reintegrarea inculpatului în societate.

În procesul individualizării pedepselor se parcurg

mai multe etape succesive care au criterii specifice de apreciere (faptă -

amploarea prejudiciilor cauzate, metode folosite pentru săvârșire, gradul de

premeditare etc; făptuitor - conduita socială până la faptă, antecedente

penale, poziția în procesul penal, încercarea de înlăturare sau chiar

înlăturarea ori ameliorarea efectelor infracțiunii; pericol social concret

rezultat din pluralitatea de infracțiuni, din perseverența infracțională etc),

criterii indicate ca atare de lege (art. 72 C. pen.); dar, în final,

judecătorul trebuie să facă o apreciere globală, în cadrul căreia se impun a fi

coroborate toate elementele concrete rezultate din etapele succesive. Această

apreciere globală finală care fundamentează opțiunea pentru pedeapsa ce urmează

a se aplica și în general pentru un anume regim sancționator, condiționează

eficiența deciziei judiciare în atingerea scopului reglementat de legiuitor.

Întrucât inculpatul a manifestat preocupări pentru

atenuarea consecințelor activității sale infracționale, manifestând regret față

de atitudinea sa, și participând în mod efectiv atât la încercarea de

resuscitare a victimei cât și la contravaloarea cheltuielilor de înmormântare,

instanța de apel apreciază că pedeapsa ce urmează a fi aplicată inculpatului

pentru fapta comisă trebuie să se situeze la limita minimă prevăzută de lege

pentru fapta comisă, sens în care , reținând criteriile enunțate mai sus

instanța va diminua cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatului de la 6

(șase) ani la 5 ( cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de

art. 183 C. pen

Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat

recurs solicitând admiterea lui, redozarea pedepsei și aplicarea pev. art. 320 C.

proc. pen.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta

Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit

individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite

decât cele prevăzute de lege.

Pedeapsa stabilită de instanța de apel pentru

infracțiunea care a format obiectul judecății este egală cu minimul special al

textului incriminator, iar reducerea acesteia sub acest minim ar fi legal

posibilă numai în condițiile reținerii unor circumstanțe atenuante în favoarea

inculpatului.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe

atenuante judiciare, altele decât cele enumerate de instanța de apel, nu este,

însă, posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea

măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea

manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul

special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei

individualizări a pedepsei. Astfel:

- „conduita bună", în sensul art. 74 alin. (1) lit.

a) C. pen., presupune, între altele, absența antecedentelor penale;

- „stăruința depusă de infractor pentru a înlătura

rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită", în sensul art. 74

alin. (1) lit. b) C. pen., nu se regăsește în prezenta cauză;

- „atitudinea infractorului după săvârșirea

infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră

în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării

participanților", în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se

reduce la recunoașterea, parțială și condiționată, a săvârșirii infracțiunii,

pe fondul existenței, la dispoziția organelor judiciare, a probelor care

dovedesc săvârșirea infracțiunii dincolo de limita oricărui dubiu rezonabil.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut

în favoarea inculpatului că a manifestat preocupări pentru atenuarea consecințelor

activității sale infracționale, manifestând regret față de atitudinea sa și

participând în mod efectiv atât la încercarea de resuscitare a victimei cât și

la contravaloarea cheltuielilor de înmormântare, cu alte cuvinte a valorificat

deja în procesul reindividualizării judiciare toate împrejurările ce puteau

determina redozarea pedepsei, astfel că nu se mai impune reducerea ei sub

minimul special de 5 ani.

Totodată se constată că este neîntemeiată cererea

recurentului inculpat dar și a reprezentantului parchetului, de aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 202/2010, dispoziții referitoare la reducerea cu o

treime a limitelor pedepsei în cazul „pledării vinovat", deoarece,

potrivit art. 320

l

C. proc. pen.:

- recunoașterea vinovăției trebuie să se facă „până

la începerea cercetării judecătorești" la instanța de fond și pe baza

probelor administrate în faza de urmărire penală, iar nu în apel sau recurs;

- reducerea pedepsei are loc numai în cazul în care

„inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de

sesizare."

Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul pe

parcursul procesului penal acesta a avut o atitudine oscilantă, modificându-și

succesiv declarațiile, relatând anumite aspecte necorespunzătoare adevărului

astfel că nu poate beneficia de prevederile art. 320

1

C. proc. pen.

Pe de o parte inculpatul nu a recunoscut fapta așa

cum a fost reținută prin rechizitoriu iar pe de altă parte, chiar dacă

recunoașterea inculpatului s-a făcut la primul termen de judecată la data de 5

noiembrie 2011, când s-a făcut o succintă prezentare a actului de sesizare urmată

de declarația inculpatului, la momentul respectiv nu intraseră în vigoare

modificările codului de procedură penală.

Legea 202/2010 a fost adoptată pentru accelerarea

judecății ca urmare a contribuției inculpatului de a recunoaște faptele, așa

cum au fost ele reținute prin actul de sesizare a instanței și a reduce timpul

de desfășurare a procesului penal însă acest act normativ a intrat în vigoare

abia din 25 noiembrie 2010, deci ulterior începerii cercetării judecătorești în

prezenta cauză.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte de

Casație și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul N.C.N. împotriva deciziei penale nr. 50/A din 10 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul

reținerii și arestării preventive de la 21 iulie 2010 la 31 mai 2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 31 mai 2011.