ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1158/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1158/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

primului ciclu procesual

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ,

reclamanta S.M. C.  a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Dezvoltării

Durabile, solicitând anularea parțială a Ordinului nr. 552 din 26 august 2003 privind

aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din

punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice, cu privire

la includerea unităților amenajistice 58A, 58B, 58C, 58D, 59A, 59B, 59C, 59D, din

unitatea de producție III C., proprietatea S.M. C., în anexa referitoare la delimitarea

zonei de conservare specială a Parcului Național C.; obligarea Ministerului Mediului

și Gospodăririi Apelor la repararea pagubei cauzate constând în contravaloarea masei

lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 m

3

, masă lemnoasă

care nu a fost ridicată din cauza interdicției impusă de regimul zonei de conservare

specială; obligarea Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor la repararea daunelor

morale în cuantum de 38.400 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 86/F-C

din 04 iunie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a anulat ca netimbrată acțiunea.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, judecătorul fondului a constatat că reclamanta a fost înștiințată prin

citație asupra acestei obligații, însă acțiunea nu a fost timbrată, astfel că acțiunea

a fost anulată, cu luarea în considerare a art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Prin decizia civilă

nr. 4487 din 21 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta S.M. C. împotriva

sentinței nr. 86/F-C din 4 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de control judiciar a reținut că în speță judecătorul fondului a încălcat

dreptul la apărare al reclamantei, în condițiile în care a respins cererea de amânare

formulată de către apărătorul acesteia ca nedovedită, față de împrejurarea că, fiind

primul termen de judecată, partea putea beneficia de amânare pentru lipsă de apărare,

în temeiul art. 156 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca la termenul următor să se

administreze proba imposibilității de apărare a avocatului la acel termen.

prezentului ciclu procesual

Prin sentința civilă

nr. 88/F-CONT din data de 7 mai 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

de reclamanta S.M. C.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța fondului a reținut că reclamanta a devenit proprietara terenului inclus

în parcelele 58 A-D și 59 A-D, în anul 2001, prin punerea în posesie, conform procesului-verbal

de punere în posesie din 15 octombrie, ulterior eliberându-i-se și titlul de proprietate

din 2 august 2002, moment la care, față de actele normative în raport de care s-a

stabilit natura terenului din litigiu, pe baza studiilor anterior fundamentate de

delimitare a Parcului Național C., rezultă fără dubiu că terenurile în discuție

erau deja incluse și declarate „Parc Național”, ceea ce conduce la concluzia că

la momentul reconstituirii dreptului său de proprietate reclamanta cunoștea regimul

juridic al parcelelor respective.

Preluând acest teren,

fără a contesta legislația care îl reglementase, reclamanta și-a asumat regimul

juridic respectiv, în raport de care a devenit obligată să respecte destinația stabilită

prin actele normative sus-arătate, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea

habitatelor naturale a florei și a faunei sălbatice.

A mai arătat prima instanță

că, deși reclamanta, conform recunoașterii regăsite în motivarea acțiunii de față,

avea posibilitatea să nu accepte reconstituirea dreptului de proprietate pe aceste

amplasament, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, lege în vigoare la

data reconstituirii dreptului său de proprietate, aceasta nu a optat pentru altă

modalitate prevăzută de lege, ci a acceptat punerea în posesie pe un amplasament

aflat într-o zonă de restricție în ceea ce privește exploatarea forestieră.

Curtea a apreciat că solicitarea

reclamantei de a se anula parțial Ordinul emis de pârât cu nr. 552/2003 pe considerentul

că i se încalcă prerogativele permise de regimul silvic oricărui proprietar de pădure,

fără a fi supus vreunor restricții speciale, nu poate fi primită, deoarece prin

această măsură nu se poate înlătura regimul juridic al terenurilor stabilit prin

legi anterioare și prin aceasta să se poată realiza exploatarea terenului cu vegetație

forestieră stabilită prin Codul silvic, dar pentru păduri cu vegetație forestieră

în regim normal de exploatare, dar și pentru că nu ordinul în litigiu este cel care

îi restricționează reclamantei dreptul de proprietate, ci reglementările anterioare

prin care s-a trecut acest perimetru în zona de rezervație naturală ocrotită.

De asemenea, din conținutul

actului administrativ a cărui anulare se solicită, se reține că reclamantei nu i-a

fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricționată folosința acestuia,

restricționare făcută în acord cu dispozițiile legale referitoare la protejarea

zonei respective în interes general. Astfel, reclamanta poate desfășura activități

de turism controlat, de utilizare rațională a pajiștilor [conform art. 3 alin.

(2)], fiindu-i interzisă însă exploatarea și folosirea terenurilor în alt mod decât

cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare, până la aprobarea

planului de management pentru fiecare parc național sau natural.

Curtea a constatat că

reclamanta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie București,

ci numai aspectul inexistenței unor arbori, vegetație, faună, care să necesite protecție

specială.

Or, în art. 5 alin.

(1) al aceluiași ordin se stipulează că deținătorii acestui tip de teren forestier

nu pot depăși posibilitatea de produse principale rezultată în urma reîncadrării

arboretelor în tipurile funcționale, precum și posibilitatea revizuirii amenajamentelor

silvice în anul 2004, revizuire care, în cauză, nu s-a putut realiza deoarece suprafața

de fond forestier din zona de conservare specială și cea încadrată în tipul 1 funcțional,

a depășit suprafața admisă pentru unitățile de producție respective, ceea ce infirmă

susținerea reclamantei vizând inexistența în zonă a unor arbori care să necesite

o protecție specială.

Instanța fondului a mai

respins și argumentul privării de proprietate a reclamantei, cu motivarea că inclusiv

Normele Comunității Europene se referă la posibilitatea adoptării de către state

a legilor pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința conform interesului

general, iar, conform parag. 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, se precizează că prin această atitudine statele nu aduc atingere

dispozițiilor art. 1 al prezentului Protocol.

Curtea nu a primit nici

susținerea reclamantei vizând neacordarea despăgubirilor pentru restricționarea

adusă prin emiterea actului administrativ în litigiu, arătând până în prezent nu

există un temei legal în baza căruia să se acorde aceste despăgubiri, iar absența

unei asemenea compensări nu este de natură a constitui un motiv de nulitate a ordinului

contestat în accepțiunea dispozițiilor legale în materie.

A mai reținut instanța

ce a pronunțat sentința recurată că asupra legalității ordinului ce formează obiectul

prezentei acțiuni s-a pronunțat, deja, instanța de judecată - prin sentința nr.

94/FC din 15 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4165 din 8

octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, condiții în care statuarea instanței de fond asupra excepției de nelegalitate

a ordinului invocată de către reclamantă a intrat în puterea lucrului judecat, mai

ales avându-se în vedere că motivarea prezentei acțiuni este foarte puțin diferită

față de motivarea excepției de nelegalitate a ordinului ce a făcut obiectul judecății

anterioare, astfel că și din această perspectivă acțiunea de față nu poate fi primită.

în cauză

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta S.M. C., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Recurenta-reclamantă a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., respectiv, prima instanță, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) și a pronunțat o hotărâre

cu aplicarea greșită a legii.

Prin motivele de recurs,

recurenta critică hotărârea pentru nelegalitate în principal pentru nepronunțarea

asupra excepțiilor peremptorii, asupra cărora a prorogat discuția în ședința publică

și pentru faptul că nu a pus în discuția părților proba cu expertiza tehnică de

specialitate solicitată de S.M. C. prin cererea de probatorii depusă la termenul

din 11 decembrie 2009.

Susține că în mod nelegal,

cererea de efectuarea expertizei tehnice de specialitate a fost respinsă cu motivarea

că nu a fost solicitată în termen, deși la termenul din 11 decembrie 2009, în încheierea

de ședință s-a consemnat prorogarea discutării probei după depunerea înscrisurilor

de către părți. Solicită casarea hotărârii recurate pentru efectuarea expertizei

de specialitate de mediu și silvicultură, indicându-se și obiectivele expertizei.

Cu privire al fondul cauzei

recurenta expune un scurt istoric al proprietății forestiere a S.M. C., apreciind

că prin includerea proprietății forestiere în zona de conservare specială a Parcului

Național C., S.M. C. a fost privată de un bun. În sensul art. 1 al Protocolului

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că privarea de proprietate

s-a făcut în baza unei legi care nu este accesibilă, precisă și previzibilă în sensul

jurisprudenței Convenției, neprimind o indemnizație corespunzătoare în acest sens.

O critică distinctă vizează

nepronunațrea de către prima instanță asupra nerespectării condițiilor prevăzute

de lege cu privire la procedurile prealabile emiterii unui act normativ, respectiv

Ordinul nr. 552 din 26 august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor

naționale și a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesității de conservare

a diversității biologice emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului,

publicat în M. Of. nr. 648/11.09.2003.

Prin întâmpinare Ministerul

Mediului și Pădurilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivele

de recurs formulate în cauză, se arată că prima instanță, contrar celor afirmate

de către recurentă, a pus în discuția părților toate probele solicitate de către

acestea, admițându-le numai pe cele utile și concludente soluționării corecte a

cauzei.

Critica ce vizează excepțiile

tardivității formulării acțiunii și a celei a lipsei de interes nu se încadrează

în cadrul reglementat de dispozițiile coroborate ale art. 304 pct. 5 și art. 105

alin. (2) C. proc. civ., recurenta neputând invoca pricinuirea unei vătămări ce

nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii atacată, iar pe fond

sentința pronunțată de Curtea de Apel Pitești respectă pe deplin cadrul legal incident.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată

prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și potrivit art.

304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că se

impune admiterea recursului, după cum se va arăta în continuare.

motivelor de recurs invocate

Recurenta-reclamantă a

supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ

Ordinul nr. 552 din 26 august 2003 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor

și Mediului privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor

naturale, din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice,

solicitând anularea sa parțială întrucât acesta include în anexa referitoare delimitarea

zonei de conservare specială a Parcului Național C. și unitățile amenajistice 58

A, B, C, D și 59 A, B, C, D din Unitatea de Producție III C., proprietatea sa. S-a

solicitat de asemenea obligarea intimatului-pârât la repararea pagubei cauzate,

constând în contravaloarea masei lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de

70 m.c., neridicată din cauza interdicției impuse.

În dovedirea acțiunii,

a solicitat proba cu înscrisuri și administrarea unei expertize tehnice de specialitate,

conform cererii de probatorii depuse la termenul din 11 decembrie 2009 când din

încheierea de ședință rezultă că prima instanță a prorogat discutarea problemei

cu expertiza după depunerea înscrisurilor.

La dosarul de fond sunt

depuse de reclamantă, obiective pentru expertiza tehnică specialitatea mediu și

silvicultură și solicitarea încuviințării unor experți observatori din partea S.M.

C.

În ședința de judecată

din 19 martie 2010, Curtea constată că se impune acordarea unui termen pentru lipsa

relațiilor solicitate de la RNP R. – Direcția Silvică V. și pentru lipsa răspunsului

la interogatoriu și respinge proba cu expertiză ca nefiind solicitată la termenul

la care au fost încuviințate și discutate probele.

Hotărârea primei instanțe

în privința solicitării și discutării probei cu expertiză este contradictorie și

nu corespunde consemnărilor din încheierile de ședință menționate și nici considerentelor

sentinței recurate în care s-a consemnat că proba cu expertiză este apreciată ca

neconcludentă soluționării cauzei în raport de probatoriul administrat în cauză,

dar și de obiectivele menționate în cerere prin care se solicită expertului să facă

aprecieri care nu intră în competența acestuia.

Este real că odată cu

propunerea probei, partea trebuia să arate și împrejurările de fapt ce vor forma

obiectul expertizei, pentru ca instanța să aprecieze dacă expertiza este pertinentă

și concludentă.

Textul art. 201 alin.

(1) teza I C. proc. civ., prevede că instanța stabilește prin încheiere și punctele

asupra cărora experții urmează să se pronunțe, respectiv obiectivele expertizei.

Astfel, instanța de judecată

poate să cenzureze și să stabilească clar obiectivele, respectiv împrejurările de

fapt asupra cărora expertului i se cere să-și exprime părerea sau să le constate.

Or, potrivit art. 129

alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui

prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Față de dispozițiile legale

menționate, hotărând în baza unui probatoriu incomplet respectiv înscrisurile solicitate

de părți și expertiza de specialitate fără a stabili în mod neechivoc adevărul în

cauză, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, neintrând

în cercetarea fondului pricinii.

Pentru a nu priva părțile

de un grad de jurisdicție, instanța de recurs nu va aprecia ea însăși asupra tuturor

obiectivelor expertizei solicitată de recurenta-reclamantă, urmând ca prima instanță

constatând că proba a fost solicitată în termenul legal și că admiterea acesteia

se impune în cauză să stabilească clar obiectivele după ce le va pune în discuția

contradictorie a părților și administrarea probei cu înscrisurile la care s-a făcut

trimitere în cuprinsul dosarului privind includerea terenurilor în zona de conservare

specială a Parcului Național C., respectiv eventuala excepție a puterii de lucru

judecat la care s-a făcut referire în considerentele sentinței recurate, față de

sentința nr. 94/FC din 19 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4165

din 8 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la acest ultim

aspect se constată că excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 552/2003 emis de

intimat a fost respinsă ca inadmisibilă.

În plus, criticile de

nelegalitate privind nepronunțarea asupra excepțiilor invocate de pârâtă, nu pot

fi reținute în condițiile în care acțiunea a fost respinsă ca nefondată și niciuna

dintre excepții nu a fost admisă, astfel că recurentei-reclamante nu i s-a produs

o vătămare pentru a le invoca ca motiv de recurs, fiind cel mult un argument în

plus al neantamării fondului de către prima instanță.

Pentru aceste considerente,

văzând că sunt motive de casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., pentru completarea probatoriului administrat și pentru respectarea dublului

grad de jurisdicție, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată

și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond va proceda la administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate,

conform art. 129, art. 169 și art. 201 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat

de către recurenta-reclamantă S.M. C. împotriva sentinței civile nr. 88/F-CONT din

7 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2011.