ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1158/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în cadrul primului ciclu procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ, reclamanta S.M. C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, solicitând anularea parțială a Ordinului nr. 552 din 26 august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice, cu privire la includerea unităților amenajistice 58A, 58B, 58C, 58D, 59A, 59B, 59C, 59D, din unitatea de producție III C., proprietatea S.M.

C., în anexa referitoare la delimitarea zonei de conservare specială a Parcului Național C.; obligarea Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor la repararea pagubei cauzate constând în contravaloarea masei lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 m 3 , masă lemnoasă care nu a fost ridicată din cauza interdicției impusă de regimul zonei de conservare specială; obligarea Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor la repararea daunelor morale în cuantum de 38.400 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 86/F-C din 04 iunie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a anulat ca netimbrată acțiunea. Pentru a pronunța o asemenea soluție, judecătorul fondului a constatat că reclamanta a fost înștiințată prin citație asupra acestei obligații, însă acțiunea nu a fost timbrată, astfel că acțiunea a fost anulată, cu luarea în considerare a art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Prin decizia civilă nr. 4487 din 21 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta S.M. C. împotriva sentinței nr. 86/F-C din 4 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că în speță judecătorul fondului a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, în condițiile în care a respins cererea de amânare formulată de către apărătorul acesteia ca nedovedită, față de împrejurarea că, fiind primul termen de judecată, partea putea beneficia de amânare pentru lipsă de apărare, în temeiul art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., urmând ca la termenul următor să se administreze proba imposibilității de apărare a avocatului la acel termen. 2. Procedura în cadrul prezentului ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 88/F-CONT din data de 7 mai 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.M.

C. În motivarea acestei hotărâri, instanța fondului a reținut că reclamanta a devenit proprietara terenului inclus în parcelele 58 A-D și 59 A-D, în anul 2001, prin punerea în posesie, conform procesului-verbal de punere în posesie din 15 octombrie, ulterior eliberându-i-se și titlul de proprietate din 2 august 2002, moment la care, față de actele normative în raport de care s-a stabilit natura terenului din litigiu, pe baza studiilor anterior fundamentate de delimitare a Parcului Național C., rezultă fără dubiu că terenurile în discuție erau deja incluse și declarate „Parc Național”, ceea ce conduce la concluzia că la momentul reconstituirii dreptului său de proprietate reclamanta cunoștea regimul juridic al parcelelor respective.

Preluând acest teren, fără a contesta legislația care îl reglementase, reclamanta și-a asumat regimul juridic respectiv, în raport de care a devenit obligată să respecte destinația stabilită prin actele normative sus-arătate, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale a florei și a faunei sălbatice. A mai arătat prima instanță că, deși reclamanta, conform recunoașterii regăsite în motivarea acțiunii de față, avea posibilitatea să nu accepte reconstituirea dreptului de proprietate pe aceste amplasament, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, lege în vigoare la data reconstituirii dreptului său de proprietate, aceasta nu a optat pentru altă modalitate prevăzută de lege, ci a acceptat punerea în posesie pe un amplasament aflat într-o zonă de restricție în ceea ce privește exploatarea forestieră.

Curtea a apreciat că solicitarea reclamantei de a se anula parțial Ordinul emis de pârât cu nr. 552/2003 pe considerentul că i se încalcă prerogativele permise de regimul silvic oricărui proprietar de pădure, fără a fi supus vreunor restricții speciale, nu poate fi primită, deoarece prin această măsură nu se poate înlătura regimul juridic al terenurilor stabilit prin legi anterioare și prin aceasta să se poată realiza exploatarea terenului cu vegetație forestieră stabilită prin Codul silvic, dar pentru păduri cu vegetație forestieră în regim normal de exploatare, dar și pentru că nu ordinul în litigiu este cel care îi restricționează reclamantei dreptul de proprietate, ci reglementările anterioare prin care s-a trecut acest perimetru în zona de rezervație naturală ocrotită.

De asemenea, din conținutul actului administrativ a cărui anulare se solicită, se reține că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricționată folosința acestuia, restricționare făcută în acord cu dispozițiile legale referitoare la protejarea zonei respective în interes general. Astfel, reclamanta poate desfășura activități de turism controlat, de utilizare rațională a pajiștilor [conform art. 3 alin. (2)], fiindu-i interzisă însă exploatarea și folosirea terenurilor în alt mod decât cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare, până la aprobarea planului de management pentru fiecare parc național sau natural. Curtea a constatat că reclamanta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie București, ci numai aspectul inexistenței unor arbori, vegetație, faună, care să necesite protecție specială.

Or, în art. 5 alin. (1) al aceluiași ordin se stipulează că deținătorii acestui tip de teren forestier nu pot depăși posibilitatea de produse principale rezultată în urma reîncadrării arboretelor în tipurile funcționale, precum și posibilitatea revizuirii amenajamentelor silvice în anul 2004, revizuire care, în cauză, nu s-a putut realiza deoarece suprafața de fond forestier din zona de conservare specială și cea încadrată în tipul 1 funcțional, a depășit suprafața admisă pentru unitățile de producție respective, ceea ce infirmă susținerea reclamantei vizând inexistența în zonă a unor arbori care să necesite o protecție specială. Instanța fondului a mai respins și argumentul privării de proprietate a reclamantei, cu motivarea că inclusiv Normele Comunității Europene se referă la posibilitatea adoptării de către state a legilor pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința conform interesului general, iar, conform parag.

2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se precizează că prin această atitudine statele nu aduc atingere dispozițiilor art. 1 al prezentului Protocol. Curtea nu a primit nici susținerea reclamantei vizând neacordarea despăgubirilor pentru restricționarea adusă prin emiterea actului administrativ în litigiu, arătând până în prezent nu există un temei legal în baza căruia să se acorde aceste despăgubiri, iar absența unei asemenea compensări nu este de natură a constitui un motiv de nulitate a ordinului contestat în accepțiunea dispozițiilor legale în materie.

A mai reținut instanța ce a pronunțat sentința recurată că asupra legalității ordinului ce formează obiectul prezentei acțiuni s-a pronunțat, deja, instanța de judecată - prin sentința nr. 94/FC din 15 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4165 din 8 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, condiții în care statuarea instanței de fond asupra excepției de nelegalitate a ordinului invocată de către reclamantă a intrat în puterea lucrului judecat, mai ales avându-se în vedere că motivarea prezentei acțiuni este foarte puțin diferită față de motivarea excepției de nelegalitate a ordinului ce a făcut obiectul judecății anterioare, astfel că și din această perspectivă acțiunea de față nu poate fi primită.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta S.M. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., respectiv, prima instanță, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) și a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii. Prin motivele de recurs, recurenta critică hotărârea pentru nelegalitate în principal pentru nepronunțarea asupra excepțiilor peremptorii, asupra cărora a prorogat discuția în ședința publică și pentru faptul că nu a pus în discuția părților proba cu expertiza tehnică de specialitate solicitată de S.M.

C. prin cererea de probatorii depusă la termenul din 11 decembrie 2009. Susține că în mod nelegal, cererea de efectuarea expertizei tehnice de specialitate a fost respinsă cu motivarea că nu a fost solicitată în termen, deși la termenul din 11 decembrie 2009, în încheierea de ședință s-a consemnat prorogarea discutării probei după depunerea înscrisurilor de către părți. Solicită casarea hotărârii recurate pentru efectuarea expertizei de specialitate de mediu și silvicultură, indicându-se și obiectivele expertizei. Cu privire al fondul cauzei recurenta expune un scurt istoric al proprietății forestiere a S.M. C., apreciind că prin includerea proprietății forestiere în zona de conservare specială a Parcului Național C., S.M.

C. a fost privată de un bun. În sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că privarea de proprietate s-a făcut în baza unei legi care nu este accesibilă, precisă și previzibilă în sensul jurisprudenței Convenției, neprimind o indemnizație corespunzătoare în acest sens. O critică distinctă vizează nepronunațrea de către prima instanță asupra nerespectării condițiilor prevăzute de lege cu privire la procedurile prealabile emiterii unui act normativ, respectiv Ordinul nr. 552 din 26 august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, publicat în M. Of.

nr. 648/11.09.2003. 4. Apărarea intimatului Prin întâmpinare Ministerul Mediului și Pădurilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la motivele de recurs formulate în cauză, se arată că prima instanță, contrar celor afirmate de către recurentă, a pus în discuția părților toate probele solicitate de către acestea, admițându-le numai pe cele utile și concludente soluționării corecte a cauzei. Critica ce vizează excepțiile tardivității formulării acțiunii și a celei a lipsei de interes nu se încadrează în cadrul reglementat de dispozițiile coroborate ale art. 304 pct. 5 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurenta neputând invoca pricinuirea unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii atacată, iar pe fond sentința pronunțată de Curtea de Apel Pitești respectă pe deplin cadrul legal incident.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, după cum se va arăta în continuare. 1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Ordinul nr. 552 din 26 august 2003 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice, solicitând anularea sa parțială întrucât acesta include în anexa referitoare delimitarea zonei de conservare specială a Parcului Național C. și unitățile amenajistice 58 A, B, C, D și 59 A, B, C, D din Unitatea de Producție III C., proprietatea sa.

S-a solicitat de asemenea obligarea intimatului-pârât la repararea pagubei cauzate, constând în contravaloarea masei lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 m.c., neridicată din cauza interdicției impuse. În dovedirea acțiunii, a solicitat proba cu înscrisuri și administrarea unei expertize tehnice de specialitate, conform cererii de probatorii depuse la termenul din 11 decembrie 2009 când din încheierea de ședință rezultă că prima instanță a prorogat discutarea problemei cu expertiza după depunerea înscrisurilor. La dosarul de fond sunt depuse de reclamantă, obiective pentru expertiza tehnică specialitatea mediu și silvicultură și solicitarea încuviințării unor experți observatori din partea S.M.

C. În ședința de judecată din 19 martie 2010, Curtea constată că se impune acordarea unui termen pentru lipsa relațiilor solicitate de la RNP R. – Direcția Silvică V. și pentru lipsa răspunsului la interogatoriu și respinge proba cu expertiză ca nefiind solicitată la termenul la care au fost încuviințate și discutate probele. Hotărârea primei instanțe în privința solicitării și discutării probei cu expertiză este contradictorie și nu corespunde consemnărilor din încheierile de ședință menționate și nici considerentelor sentinței recurate în care s-a consemnat că proba cu expertiză este apreciată ca neconcludentă soluționării cauzei în raport de probatoriul administrat în cauză, dar și de obiectivele menționate în cerere prin care se solicită expertului să facă aprecieri care nu intră în competența acestuia.

Este real că odată cu propunerea probei, partea trebuia să arate și împrejurările de fapt ce vor forma obiectul expertizei, pentru ca instanța să aprecieze dacă expertiza este pertinentă și concludentă. Textul art. 201 alin. (1) teza I C. proc. civ., prevede că instanța stabilește prin încheiere și punctele asupra cărora experții urmează să se pronunțe, respectiv obiectivele expertizei. Astfel, instanța de judecată poate să cenzureze și să stabilească clar obiectivele, respectiv împrejurările de fapt asupra cărora expertului i se cere să-și exprime părerea sau să le constate. Or, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu incomplet respectiv înscrisurile solicitate de părți și expertiza de specialitate fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, neintrând în cercetarea fondului pricinii.

Pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, instanța de recurs nu va aprecia ea însăși asupra tuturor obiectivelor expertizei solicitată de recurenta-reclamantă, urmând ca prima instanță constatând că proba a fost solicitată în termenul legal și că admiterea acesteia se impune în cauză să stabilească clar obiectivele după ce le va pune în discuția contradictorie a părților și administrarea probei cu înscrisurile la care s-a făcut trimitere în cuprinsul dosarului privind includerea terenurilor în zona de conservare specială a Parcului Național C., respectiv eventuala excepție a puterii de lucru judecat la care s-a făcut referire în considerentele sentinței recurate, față de sentința nr. 94/FC din 19 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4165 din 8 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la acest ultim aspect se constată că excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 552/2003 emis de intimat a fost respinsă ca inadmisibilă. În plus, criticile de nelegalitate privind nepronunțarea asupra excepțiilor invocate de pârâtă, nu pot fi reținute în condițiile în care acțiunea a fost respinsă ca nefondată și niciuna dintre excepții nu a fost admisă, astfel că recurentei-reclamante nu i s-a produs o vătămare pentru a le invoca ca motiv de recurs, fiind cel mult un argument în plus al neantamării fondului de către prima instanță. Pentru aceste considerente, văzând că sunt motive de casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., pentru completarea probatoriului administrat și pentru respectarea dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va proceda la administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate, conform art. 129, art. 169 și art. 201 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de către recurenta-reclamantă S.M. C. împotriva sentinței civile nr. 88/F-CONT din 7 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2011.