ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5961/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5961/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, la data de 15 mai 2008, reclamanta Sfânta

Mănăstire C. – Călimănești a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Mediului

și Dezvoltării Durabile București: anularea parțială a Ordinului nr. 552 din 26

august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a

parcurilor naturale din punct de vedere al necesității de conservare a diversității

biologice prin includerea unităților amenajistice 58 A,B,C,D și 59 A,B,C,D, din

Unitatea de Producție III C.A., proprietatea reclamantei, în anexa referitoare

la delimitarea zonei de conservare specială a Parcului Național C.; obligarea

pârâtului la repararea pagubei cauzate, constând în contravaloarea masei

lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 mc., neridicată din cauza

interdicției impuse; obligarea la repararea daunelor morale în cuantum de

38.400 RON; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat că prin ordinul a cărui anulare se solicită, în mod greșit, au fost incluse

în perimetrul cuprinzând zona de conservare specială a Parcului Național C. și Unitățile

amenajistice din Unitatea III C.A., ce constituie proprietatea privată a Sfintei

Mănăstiri C., proprietate istorică cu o durabilitate de peste 600 de ani.

S-a mai arătat că reconfirmarea

dreptului său de proprietate s-a realizat la 15 octombrie 2001, prin procesul verbal

de punere în posesie, iar ulterior, la 2 august 2002, a fost emis și titlul de proprietate,

astfel că dreptul său de proprietate asupra terenului forestier se bucură de toate

prerogativele permise de regimul silvic oricărui proprietar de pădure, fără a fi

suspus vreunei restricții speciale.

A mai arătat reclamanta

că la data de 26 august 2003, acest teren a fost inclus în zona de conservare specială

a Parcului Național C. ceea ce echivalează cu o privare de proprietate, conform

art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O.

A mai susținut că privarea

de proprietate s-a făcut în baza unei legi care nu este accesibilă, precisă și previzibilă

în sensul jurisprudenței Convenției.

Reclamanta a invocat și

prevederile art. 24 alin. (12) din Legea nr. 1/2000, modificată, în conformitate

cu care terenurile din ariile naturale protejate se restituie foștilor proprietari

cu obligația de a le păstra destinația și de a le asigura administrarea prin structuri

silvice autorizate c posibilitatea fostului proprietar de a opta pentru atribuirea

unei suprafețe echivalente din fondul forestier proprietate de stat, situat în apropierea

vechiului amplasament.

Prin întâmpinarea formulată

Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile a solicitat respingerea acțiunii . A

fost invocată excepția tardivității introducerii acțiunii prin încălcarea prevederilor

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția lipsei de interes, cu motivarea

că prin anularea acestui act administrativ nu se poate înlătura regimul juridic

al terenului stabilit prin acte normative ce au stat la baza emiterii ordinului,

respectiv H.G. nr. 230/2003, O.U.G. nr. 236/2000 și Legea nr. 5/2000. Pe fond s-a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând dreptului statelor de a

adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința conform

interesului general.

Prin sentința nr. 86/F-C

din 4 iunie 2008, Curtea de Apel Pitești a dispus anularea acțiunii ca netimbrată,

în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, și O.G. nr. 32/1995, modificată,

întrucât, deși, legal citată, cu mențiunea să facă dovada plății taxelor judiciare

de timbru, aceasta nu s-a conformat obligației de plată fixate.

Împotriva acestei sentințe

s-a declarat recurs de către reclamantă, iar I.C.C.J. prin Decizia nr. 4487/2009,

a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, cu motivarea că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la apărare, prevăzut

de art. 156 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 88/F-CONT

din 7 mai 2010, Curtea de Apel Pitești a respins ca neîntemeiată cererea formulată

de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile reținând

că prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător nr. 7/1990,

a fost înființat Parcul Național C., care a fost declarat arie naturală protejată,

în conformitate cu care au fost încheiate, ulterior, de către Ocolul Silvic Călimănești

și Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, procese-verbale prin care au fost

stabilite limitele Parcului Național C.

S-a reținut că față de

actele normative în raport de care s-a stabilit natura terenului din litigiu, pe

baza studiilor anterior fundamentate de delimitare a Parcului Național C., rezultă

fără dubiu că reclamanta a devenit proprietara terenurilor când acestea erau incluse

și declarate „Parc Național”, ceea ce conduce la concluzia că la momentul reconstituirii

dreptului său de proprietate reclamanta cunoștea regimul juridic al parcelelor respective.

Preluând acest teren fără a contesta legislația care îl reglementase, aceasta și-a

asumat regimul juridic respectiv, în raport de care a devenit obligată să respecte

destinația stabilită prin actele normative privind regimul ariilor naturale protejate,

conservarea habitatelor naturale a florei și a faunei sălbatice. Această obligație

a fost stipulată în mod expres, prin Legea nr. 462/2001 caducă prin intervenția

O.U.G. nr. 57/2007, în conformitate cu care este obligatorie respectarea acestui

regim, indiferent de destinația terenurilor și persoana deținătorului.

A mai reținut instanța

că, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, lege în vigoare la data reconstituirii

dreptului său de proprietate, reclamanta nu a optat pentru altă modalitate prevăzută

de lege, ci a acceptat punerea în posesie pe un amplasament aflat într-o zonă de

restricție în ceea ce privește exploatarea forestieră.

S-a mai arătat că reclamantei

nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricționată folosința acestuia,

iar aceasta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie București,

ci numai aspectul inexistenței unor arbori, vegetație, faună, care să necesite protecție

specială

Nu a fost reținută susținerea

reclamantei vizând neacordarea despăgubirilor pentru restricționarea adusă prin

emiterea actului administrativ în litigiu constatându-se că până la acel moment

nu exista un temei legal în baza căruia să se acorde aceste despăgubiri, iar absența

unei asemenea compensări nu este de natură a conduce la anularea ordinului de mai

sus, acesta neconstituind un motiv de nulitate în accepțiunea dispozițiilor legale

în materie.

A mai reținut Curtea că

asupra aceluiași ordin s-a pronunțat instanța de judecată, prin sentința nr. 94/FC

din 15 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4165 din 8 octombrie

2009 a I.C.C.J. București, statuarea instanței de fond asupra excepției de nelegalitate

a ordinului invocată de către reclamantă, intrând în puterea lucrului judecat.

Prin decizia nr. 1158

din 25 februarie 2011, Î.C.C.J., secția contencios administrativ și fiscal a admis

recursul formulat de reclamantă, a casat sentința nr. 88 din 7 mai 2010 a Curții

de Apel Pitești și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, apreciindu-se

că hotărârea instanței de fond este contradictorie și nu corespunde consemnărilor

din încheierile de ședință, că instanța s-a pronunțat pe baza unui probatoriu incomplet,

nesoluționând practic fondul.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința nr. 88/F

– CONT din 9 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, s-a respins excepția tardivității cererii formulate, ridicată

de Ministerul Mediului și Pădurilor; s-a respins excepția lipsei de interes a reclamantei

în formularea cererii; s-a respins excepția autorității de lucru judecat; s-a admis

în parte cererea formulată de reclamanta Sfânta Mănăstire C., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor; s-a anulat Ordinul nr. 552/2003 emis

de pârât, în parte, cu privire la includerea UA 58A, 58B, 58C, 58D și 59A, 59B,

59C, 59D din UP III C.A. proprietatea reclamantei, în anexa referitoare la determinarea

zonei de conservare specială a Parcului Național C. A fost obligat pârâtul la plata

sumei de 6.510 RON contravaloarea masei lemnoase neexploatate în condițiile

art. 4 din Ordinul nr. 552/2003. S-a respins cererea privind daunele morale și a

fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că soluționarea excepțiilor de tardivitate a

cererii, respectiv lipsă de interes, invocate de către pârâtă în întâmpinarea formulată

la 29 septembrie 2008, a fost implicit realizată de către prima instanță prin sentința

casată, așa cum a reținut și instanța supremă.

S-a mai arătat in considerentele

sentinței atacate că, față de natura actului atacat, în aplicarea art. 11 din Legea

nr. 554/2004, raportat la art. 7 alin. (11) din același act normativ, cererea de

chemare în judecată poate fi formulată oricând, astfel că excepția tardivității

cererii de chemare in judecată este neîntemeiată. S-a reținut că și față de răspunsul

la plângerea prealabilă, cererea adresată instanței, depusă la poștă la data de

12 mai 2008, este făcută cu respectarea dispozițiilor art. 11 raportat la art. 7

din Legea contenciosului administrativ.

A apreciat instanța că

și excepția lipsei de interes este nejustificată, in condițiile in care reclamanta

a primit reconstituirea unei suprafețe de teren forestier înscris în amenajamentul

silvic în suprafață de 30 ha. O.S. Călimănești, U.P.III, U.A. 58A, 58B, 58C, 58D,

59A, 59B, 59C și 59D, terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de

proprietate susmenționată, regăsindu-se în Ordinul nr. 552/2003, ordin ulterior

constituirii dreptului de proprietate.

S-a mai susținut că soluția

pronunțată în excepția de nelegalitate, chiar irevocabilă, nu poate fi invocată

potrivit art. 1201 C. civ. anterior, cu efect de autoritate de lucru judecat în

cauză, în condițiile în care pe de o parte, analiza legalității Ordinului nr. 552/2003

s-a făcut strict prin prisma capetelor de cerere și a motivelor invocate în cererea

respectivă, iar pe de altă parte, pentru că s-a reținut că cererea reclamantei este

lipsită de interes.

În ceea ce privește fondul

cauzei, in raport de expertiza tehnică de specialitate mediu și silvicultură, s-a

concluzionat că nu se poate stabili încadrarea U.A. - urilor contestate în cauză,

în zona tampon sau în zona de conservare specială a P.N. C., de vreme ce pârâtul

nu a depus documentele pe care și-a întemeiat includerea acestora în anexa ordinului

atacat, iar pe de altă parte, concluziile studiului întocmit de prof. univ. dr.

C.D. arată că nu se impune ca suprafața în discuție să rămână în zona de protecție

specială putând fi inclusă în zona tampon, deoarece nu s-a observat nici o specie

de interes comunitar, din cele inserate în cartea roșie a plantelor vasculare din

România, endemice, nefiind semnalate elemente geomorfologice sau floristice care

au stat la baza constituirii Parcului Național C.

S-a reținut că oportunitatea

includerii unităților amenajistice în discuție în zona de conservare specială a

Parcului Național C. prin ordinul din 26 august 2003 a fost considerată ca o cerință

a legalității ordinului atacat.

A mai constatat Curtea

de Apel că prin actele normative cu forță juridică superioară, anterioare ordinului

atacat, respectiv Legea nr. 5/2000 și Anexa H.G. nr. 230/2003 nu sunt detaliate

suprafețele în discuție, ci doar prin Anexa Ordinului nr. 552/2003 privind aprobarea

zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punct de

vedere al necesității de conservare a diversității biologice, se menționează includerea

în zonele speciale de protecție a suprafețelor în discuție, acesta având la bază

studiul naturalistic complex al fondului forestier din O.S. Călimănești elaborat

în anul 1970 și Proiectul de studiu privind organizarea rețelei de arii protejate

pe teritoriul țării efectuat în anii 1992 și 1994, anexa acesteia menționând în

cadrul Parcului Național C. U.A.- urile 57-75 din U.P. III Călimănești, fără însă

a le încadra în zona I rezervații integrale, hașurat pe harta din anexa studiului

.

Față de aceste considerente,

prin coroborarea hărților, s-a stabilit că parcele X și Y nu pot fi încadrate in

zona cu restricții, ci din zona tampon a parcului.

În fine, s-a mai reținut

și că prin Proiectul de studiu privind organizarea rețelei de arii protejate pe

teritoriul țării, din anul 1991, s-a propus reducerea suprafeței ariilor de conservare

specială la 6.971 mp., justificat de faptul că nu întreaga suprafață prezintă trăsături

specifice care să atragă încadrarea sa în zonă de protecție, ci numai o parte, însă

în Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național

s-a stabilit pentru PN C. tot suprafața de 17.100 ha., fără justificare.

În ceea ce privește capătul

din cerere, judecătorul fondului a apreciat că, întrucât în afara zonelor de conservare

specială reclamanta ar fi putut realiza în condițiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003,

activitatea de tăiere, progresiv, cu perioadă lungă de regenerare, valoarea masei

lemnoase ridicându-se potrivit concluziilor expertizei, la suma de 6.510 RON, astfel

că a dispus admiterea acestuia și obligarea pârâtului la plata sumei, cu respingerea

cererii de acordare a daunelor morale în cuantum de 38.400 RON, ca nedovedite.

Recursul

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (fost Ministerul

Mediului și Pădurilor) , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate

conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea și interpretarea greșită a legii atât

în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate, care au fost respinse, cât

și în ceea ce privește soluția pe fond recurată prin care s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta Sfânta Mănăstire C.

Recurentul arată că soluția

recurenta a fost pronunțată ca urmare a deciziei nr. 4487 din 21 octombrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal prin care s-a casat sentința civilă nr. 88/F CONT din 7 mai 2010 trimițându-se

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea completării materialului probator

prin efectuarea unei probe cu expertiza tehnică de specialitate.

Recurentul critică sentința

atacată prin care s-au respins excepțiile invocate, respectiv excepția tardivității

cererii, excepția lipsei de interes și excepția autorității de lucru judecat și

prin care pe fond s-a dispus admiterea în parte a acțiunii dispunându-se anularea,

în parte a Ordinului nr. 552/2003 și obligarea recurentului-pârât la plata sumei

de 6.510 RON masei lemnoase neexploatate în condițiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003

și la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la soluționarea

excepțiilor invocate, recurentul invocă următoarele aspecte de nelegalitate.

Excepția tardivității

formulării cererii de chemare în judecată se arată că în mod nelegal a fost respinsă,

cu încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 respectiv

depășirea termenului de 6 luni, având în vedere că răspunsul la plângerea prealabilă

a fost comunicat la data de 15 noiembrie 2007, iar acțiunea a fost introdusă la

data de 19 mai 2008.

Excepția lipsei de interes

a fost invocată avându-se în vedere că prin anularea Ordinului nr. 552/2003 nu poate

fi înlăturat regimul juridic al terenului în litigiu, care este stabilit prin acte

normative anterioare, care au stat la baza emiterii sale, iar anularea nu este de

natură a duce vreun beneficiu pentru reclamanta-intimată.

Excepția autorității de

lucru judecat, apreciază recurentul a fost în mod nelegal respinsă în condițiile

în care erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., în raport de

sentința civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007 irevocabilă prin decizia din 8

octombrie 2009.

Recurentul arată că în

cauză erau îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat. Aceasta deoarece

prin sentința civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007, irevocabilă prin decizia

din 8 octombrie 2009 s-a respins excepția de nelegalitate a ordinului contestat

în prezenta cauză nr. 552/2003, cu litigiu purtat între aceleași părți, în cadrul

procedurii speciale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește fondul

cauzei, recurentul invocă aplicarea greșită a dispozițiilor egale în ceea ce privește

aprecierea asupra legalității ordinului contestat și aprecierea eronată a probelor

administrate.

Recurentul arată că în

mod nelegal prima instanță a dispus anularea parțială a Ordinului nr. 554/2003 fără

a verifica condițiile de legalitate, de la data emiterii sale conformitatea sa cu

actele normative cu forță juridică superioară în baza cărora a fost emis, respectiv

H.G. nr. 230/2003, privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale

și parcurilor naturale și constituirea administraților acestora, O.U.G. nr. 236/2000

privind regimul ariilor naturale protejate, modificată și completată prin Legea

nr. 462/2001 și Legea nr. 5/2000 aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

național – secțiunea III-a – zone protejate.

Recurentul arată că instanța

de fond și-a baza exclusiv în mod nelegal și netemeinic soluția de admitere pe raportul

de expertiză efectuat în cauză pe care îl interpretează contrar concluziilor acestuia,

iar pe de altă parte prin motivare manifestă un exces de putere. Aceasta deoarece

face aprecieri nejustificate cu privire la efectele și puterea unor acte normative

aplicabile care au stat la baza emiterii ordinului contestat, aspect care excede

competența instanței de contencios administrativ și obiectivului cauzei respectiv

verificarea legalității Ordinului nr. 552/2003.

În ceea ce privește raportul

de expertiză, recurentul arată că pe de o parte expertiza nu a răspuns în concret

la obiectivele stabilite iar cele reținute în mod greșit de instanță se raportează

la situații ipotetici prezente care au legătură cu situația de fapt și de drept

de la data emiterii actului contestat.

Recurentul solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în principal admiterea excepțiilor invocate

și în subsidiar respingerea în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată.

La dosar intimata-reclamantă

a depus concluzii scrise și acte inclusiv în termenul de amânare a pronunțării,

în care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Curtea, cu opinie majoritară,

apreciază pentru următoarele considerente că recursul este fondat, în cauză în ceea

ce privește pe fond soluția dispusă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greșită a legii și interpretarea eronată

a probelor administrate.

În ceea ce privește soluția

excepțiilor invocate, care constituie primul aspect de nelgalitate, Curtea apreciază

că în mod corect acestea au fost respinse în raport de situația de fapt și probele

administrate în toate etapele procesuale.

În fapt rezultă următoarele:

În speță, prin Ordinul

Ministrului Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător nr. 7/1990, a fost înființat

Parcul Național C., care a fost declarat arie naturală protejată, în conformitate

cu care au fost încheiate, ulterior, de către Ocolul Silvic Călimănești și Institutul

de Cercetări și Amenajări Silvice, procese-verbale prin care au fost stabilite limitele

Parcului Național C.

Astfel, prin procesul

verbal din 18 iunie 1990, au fost incluse în zona rezervațiilor integrate ale acestui

parc și parcelele din Unitatea de Producție III C.A., din care fac parte și unitățile

amenajistice 58 A-D și 59 A-D care, în prezent, au fost reconstituite în proprietatea

Sfintei Mănăstiri C.

În amenajamentul silvic

din anul 1993, acest perimetru a fost încadrat în subunitatea F (funcțională) de

ocrotire integrală a naturii, stabilindu-se măsuri de gospodărire a arboretelor

cu funcții speciale de protecție, din amenajamentul silvic respectiv.

Anterior constituirii

acestui amenajament, s-au elaborat studii naturale complexe (în anul 1970 și anul

1994), în care s-a stabilit rolul funcțional științific al pădurilor din Parcul

Național C.. Ulterior, în anul 2002, s-a refăcut amenajamentul silvic care a menținut

UP III în Parcul Național C..

Aceste studii au stat

la baza elaborării Legii nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului

național și a H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor biosferei a parcurilor

naționale și naturale și constituirea administrațiilor acestora, acte normative

care, la rândul lor, au constituit baza emiterii Ordinului Ministerului Agriculturii,

Pădurilor, Apelor și Mediului nr. 552/2003- privind aprobarea zonării interioare

a parcurilor naționale și naturale a cărui anulare parțială se solicită.

Așa cum arată și recunoaște

însăși reclamanta, aceasta a devenit proprietara terenului inclus în parcelele 58

A-D și 59 A-D, în anul 2001, prin punerea în posesie, conform procesului-verbal

de punere în posesie din 15 octombrie, iar ulterior eliberându-i-se și titlul de

proprietate din 2 august 2002.

Excepția tardivității

formulării acțiunii invocate de recurent în raport de dispozițiile art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în mod corect a fost respinsă, în cauză fiind

aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2) și (4) din Legea nr. 554/2004 avându-se

în vedere caracterul ordinului contestat act administrativ cu caracter normativ.

Excepția lipsei de interes

nu poate fi reținută, reclamanta – intimată în calitate de proprietară a terenului

în litigiu justificând un interes legitim privat de a solicita a anularea parțială

a ordinului prin care s-au reglementat anumite măsuri de conservare specială a Parcului

Național C. de natură a îngrădi nelegal, în opinia reclamantei, dreptul de folosință

asupra terenului proprietatea sa.

Excepția autorității de

lucru judecat, în mod corect a fost respinsă de prima instanță deoarece nu a existat

identitate de cauză în raport cu acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 94/FC

din 19 octombrie 2007 irevocabilă prin decizia din 8 octombrie 2009.

Cauza soluționată în baza

sentinței nr. 9/FC/2007 a avut ca obiect o excepție de nelegalitate invocată în

condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar prezenta cauză are ca obiect

o acțiune directă formulată în condițiile art. 1 alin. (1) și art. 11 alin. (4)

din Legea nr. 554/2004 împotriva unui act administrativ cu caracter normativ respectiv

Ordinul nr. 552/2003.

Curtea apreciază că soluția

pe fond de admitere în parte a acțiunii este nelegală și netemeinică, fiind dată

cu aplicarea greșită a legii și în contra probelor administrate în toate etapele

procesuale, inclusiv a raportului de expertiză de specialitate efectuat ca urmare

a deciziei de casare din 24 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Curtea apreciază că nelegalitatea

sentinței atacate, prin care s-a anulat în parte ordinul nr. 554/2003, constată

în faptul că legalitatea acestui act cu caracter normativ a fost analizată raportat

la împrejurări de fapt intervenite ulterior emiterii sale și nu în raport cu actele

normative care au stat la baza emiterii sale, acte normative care reglementează

în concret situația juridică a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din

punct de vedere al interesului public, de conservare a diversității biologice.

Fără a nega dreptul de

proprietate al reclamantei-intimate Curtea apreciază că în mod nelegal prima instanță

nu a ținut cont de cadrul legal, respectiv dispozițiile actelor administrative au

forță juridică superioară în baza cărora a fost emis ordinul contestat.

Acest cadru este format

din următoarele acte normative: H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor

biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor

acestora O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea

habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 462/2001 și la Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare

a teritoriului național - secțiunea a III-a - zone protejate.

Prima instanță nu a verificat

legalitatea ordinului în raport de aceste acte normative speciale, apreciind greșit

că prin acest ordin i-a fost încălcat reclamantei un atribut al dreptului de proprietate

recunoscut de lege, fapt eronat deoarece Curtea apreciază că ordinul nu înlătură

dreptul de dispoziție sau de folosință al reclamantei. Prin acest ordin, în acord

cu legislația incidență și dat fiind interesul public, sunt reglementate anumite

restricții și obligații pentru toți proprietarii de terenuri, din această categorie,

fie ei persoane fizice sau juridice.

În ceea ce privește Parcul

Național C., acesta a fost înființat prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor

și Mediului înconjurător nr. 7/1990, fiind declarat arie națională protejată. Ulterior,

Ocolul Silvic Călimănesti și Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice a încheiat

mai multe procese-verbale prin care au fost stabilite limitele Parcului National

C., prin procesul verbal din 18 iunie 1990 fiind incluse în zona rezervațiilor integrate

ale acestui parc și parcelele din Unitatea de Producție III C.A., parcele din care

fac parte și unitățile amenajistice 58 A-D și 59 A-D, reconstituite apoi în proprietatea

reclamantei.

În anul 1994 Institutul

de Biologie București a efectuat studii privind organizarea rețelei de arii protejate

pe teritoriul țării, studii care au stat la baza elaborării Legii nr. 5/2000 privind

aprobarea; planului de amenajare a teritoriului național, a H.G. nr. 230/2003 privind

delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale

și constituirea administrațiilor acestora și a ordinului atacat în prezenta cauză.

Așadar, ordinul atacat

în prezenta cauză nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul reclamantei Sfintei

Mănăstiri C., el valorificând doar cadrul deja reglementat și situația juridică

existentă la data reconstituirii dreptului de proprietate al recurentei, împrejurări

cunoscute așadar acesteia și pe care Ie-a acceptat în condițiile în care nu a solicitat

ca dreptul de proprietate să-i fie reconstituit pe alte amplasamente în cadrul reglementat

de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000.

În acest context și dat

fiind faptul că, prevederile parag. 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O.

permit statelor să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

folosința interesului general, ordinul atacat de către reclamantă este conform legislației

incidente. El nu înlătură nici dreptul de dispoziție și nici dreptul de folosință

al acesteia, prevederile art. 3 alin. (2) din ordin dându-i acesteia dreptul de

a desfășura activități de natură științifică și educativă, de turism controlat,

de utilizare rațională a pajiștilor pentru cosit și/sau pășunat cu animale domestice,

localizarea și stingerea operativă a incendiilor etc, ci doar restricționat dreptul

de folosință prin aceea că îi este interzisă exploatarea și folosirea terenurilor

în alt mod decât cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare

până la aprobarea planului de management pentru fiecare parc național sau natural.

În mod greșit prima instanță

a pronunțat hotărârea recurată bazat exclusiv pe un raport de expertiză ale cărei

concluzii le-a interpretat eronat și necoroborat cu celelalte probe administrate.

Cele reținute de prima

instanță reprezintă „opțiuni ale expertului D.E.” și care nu pot reprezenta o probă

de natură a infirma legalitatea ordinului deoarece se raportează la situații de

fapt prezente, specii de plante existente în perimetrul Parcului Național C. și

nu prin raportare la reglementările anterioare, prin care s-a trecut acest teren

în zona de rezervație naturală ocrotită.

De asemenea, din conținutul

actului administrativ a cărui anulare se solicită, se reține că reclamantei nu i-a

fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricționată folosința acestuia,

restricționare făcută în acord cu dispozițiile legale referitoare la protejarea

zonei respective în interes general. Astfel, reclamanta poate desfășura activități

de turism controlat, de utilizare rațională a pajiștilor conform art. 3 alin.

(2), fiindu-i interzisă însă exploatarea și folosirea terenurilor în alt mod decât

cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare, până la aprobarea

planului de management pentru fiecare parc național sau natural.

De altfel, așa cum rezultă

din înscrisurile aflate la dosar și susținerile reclamantei aceasta nu a criticat

studiile efectuate de Institutul de Biologie București, ci numai aspectul inexistenței

unor arbori, vegetație, faună, care să necesite protecție specială.

Or, în art. 5 alin.

(1) al aceluiași ordin se stipulează că deținătorii acestui tip de teren forestier

nu pot depăși posibilitatea de produse principale rezultată în urma reîncadrării

arboretelor în tipurile funcționale, precum și posibilitatea revizuirii amenajamentelor

silvice în anul 2004, revizuire care, în cauză, nu s-a putut realiza deoarece suprafața

de fond forestier din zona de conservare specială și cea încadrată în tipul 1 funcțional,

a depășit suprafața admisă pentru unitățile de producție respective, ceea ce infirmă

susținerea reclamantei vizând inexistența în zonă a unor arbori care să necesite

o protecție specială.

În ceea ce privește motivarea

anulării Ordinului nr. 552/2003 pe faptul că a fost emis în baza unei legi imprevizibile,

inaccesibile și imprecise în sensul jurisprudenței Convenției, prin aceea că , în

acest mod, s-a ajuns la privarea de proprietate a reclamantei, aceasta este apreciată

de către Curte ca nejustificată, prin faptul că inclusiv Normele Comunității Europene

se referă la posibilitatea adoptării de către state a legilor pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosința conform interesului general.

În acest sens este

parag. 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., dispoziție în conformitate

cu care se precizează că prin această atitudine statele nu aduc atingere dispozițiilor

art. 1 al prezentului Protocol.

Fiind legal emis, în aprecierea

Curții, Ordinul nr. 552/2003, în cauză apare ca nejustificată și pe fond ca neîntemeiată

cererea subsidiară de daune materiale astfel cum a fost admisă prin sentința atacată.

Susținerea intimatei că

nu s-au făcut demersuri pentru acordarea unor despăgubiri similare cu cele stabilite

pentru persoanele fizice este infirmată de H.G. nr. 861/2009 prin care sunt reglementate

norme privind acordarea sumelor anulate distinct gestionării fondurilor forestiere

proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, unde la art. 6 se apreciază

că formele de sprijin prevăzute la art. 97 lit. a)-c) C. silvic se vor finanța numai

după primirea deciziei favorabile a Comisiei europene ținând cont de caracterul

acestor sume calificate ca fiind ajutoare de stat.

Față de cele expuse mai

sus, Curtea cu majoritate în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite

recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge în tot

acțiunea ca nefondată.

Va menține celelalte dispoziții

ale sentințe atacate, privind soluționarea excepțiilor invocate și a cererii de

acordare a daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat

de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (fost Ministerul Mediului și Pădurilor)

împotriva sentinței nr. 88/F – CONT din 9 martie 2012 a Curții de Apel Pitești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică in parte sentința

atacată, in sensul că respinge in tot acțiunea ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2013.