ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5961/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 15 mai 2008, reclamanta Sfânta Mănăstire C. – Călimănești a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile București: anularea parțială a Ordinului nr. 552 din 26 august 2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice prin includerea unităților amenajistice 58 A,B,C,D și 59 A,B,C,D, din Unitatea de Producție III C.A., proprietatea reclamantei, în anexa referitoare la delimitarea zonei de conservare specială a Parcului Național C.; obligarea pârâtului la repararea pagubei cauzate, constând în contravaloarea masei lemnoase rezultată din doborâturi, în cuantum de 70 mc., neridicată din cauza interdicției impuse; obligarea la repararea daunelor morale în cuantum de 38.400 RON; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin ordinul a cărui anulare se solicită, în mod greșit, au fost incluse în perimetrul cuprinzând zona de conservare specială a Parcului Național C. și Unitățile amenajistice din Unitatea III C.A., ce constituie proprietatea privată a Sfintei Mănăstiri C., proprietate istorică cu o durabilitate de peste 600 de ani. S-a mai arătat că reconfirmarea dreptului său de proprietate s-a realizat la 15 octombrie 2001, prin procesul verbal de punere în posesie, iar ulterior, la 2 august 2002, a fost emis și titlul de proprietate, astfel că dreptul său de proprietate asupra terenului forestier se bucură de toate prerogativele permise de regimul silvic oricărui proprietar de pădure, fără a fi suspus vreunei restricții speciale.

A mai arătat reclamanta că la data de 26 august 2003, acest teren a fost inclus în zona de conservare specială a Parcului Național C. ceea ce echivalează cu o privare de proprietate, conform art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O. A mai susținut că privarea de proprietate s-a făcut în baza unei legi care nu este accesibilă, precisă și previzibilă în sensul jurisprudenței Convenției. Reclamanta a invocat și prevederile art. 24 alin. (12) din Legea nr. 1/2000, modificată, în conformitate cu care terenurile din ariile naturale protejate se restituie foștilor proprietari cu obligația de a le păstra destinația și de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate c posibilitatea fostului proprietar de a opta pentru atribuirea unei suprafețe echivalente din fondul forestier proprietate de stat, situat în apropierea vechiului amplasament.

Prin întâmpinarea formulată Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile a solicitat respingerea acțiunii . A fost invocată excepția tardivității introducerii acțiunii prin încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția lipsei de interes, cu motivarea că prin anularea acestui act administrativ nu se poate înlătura regimul juridic al terenului stabilit prin acte normative ce au stat la baza emiterii ordinului, respectiv H.G. nr. 230/2003, O.U.G. nr. 236/2000 și Legea nr. 5/2000. Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința conform interesului general.

Prin sentința nr. 86/F-C din 4 iunie 2008, Curtea de Apel Pitești a dispus anularea acțiunii ca netimbrată, în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, și O.G. nr. 32/1995, modificată, întrucât, deși, legal citată, cu mențiunea să facă dovada plății taxelor judiciare de timbru, aceasta nu s-a conformat obligației de plată fixate. Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs de către reclamantă, iar I.C.C.J. prin Decizia nr. 4487/2009, a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la apărare, prevăzut de art. 156 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 88/F-CONT din 7 mai 2010, Curtea de Apel Pitești a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile reținând că prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător nr. 7/1990, a fost înființat Parcul Național C., care a fost declarat arie naturală protejată, în conformitate cu care au fost încheiate, ulterior, de către Ocolul Silvic Călimănești și Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, procese-verbale prin care au fost stabilite limitele Parcului Național C. S-a reținut că față de actele normative în raport de care s-a stabilit natura terenului din litigiu, pe baza studiilor anterior fundamentate de delimitare a Parcului Național C., rezultă fără dubiu că reclamanta a devenit proprietara terenurilor când acestea erau incluse și declarate „Parc Național”, ceea ce conduce la concluzia că la momentul reconstituirii dreptului său de proprietate reclamanta cunoștea regimul juridic al parcelelor respective.

Preluând acest teren fără a contesta legislația care îl reglementase, aceasta și-a asumat regimul juridic respectiv, în raport de care a devenit obligată să respecte destinația stabilită prin actele normative privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale a florei și a faunei sălbatice. Această obligație a fost stipulată în mod expres, prin Legea nr. 462/2001 caducă prin intervenția O.U.G. nr. 57/2007, în conformitate cu care este obligatorie respectarea acestui regim, indiferent de destinația terenurilor și persoana deținătorului. A mai reținut instanța că, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, lege în vigoare la data reconstituirii dreptului său de proprietate, reclamanta nu a optat pentru altă modalitate prevăzută de lege, ci a acceptat punerea în posesie pe un amplasament aflat într-o zonă de restricție în ceea ce privește exploatarea forestieră.

S-a mai arătat că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricționată folosința acestuia, iar aceasta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie București, ci numai aspectul inexistenței unor arbori, vegetație, faună, care să necesite protecție specială Nu a fost reținută susținerea reclamantei vizând neacordarea despăgubirilor pentru restricționarea adusă prin emiterea actului administrativ în litigiu constatându-se că până la acel moment nu exista un temei legal în baza căruia să se acorde aceste despăgubiri, iar absența unei asemenea compensări nu este de natură a conduce la anularea ordinului de mai sus, acesta neconstituind un motiv de nulitate în accepțiunea dispozițiilor legale în materie.

A mai reținut Curtea că asupra aceluiași ordin s-a pronunțat instanța de judecată, prin sentința nr. 94/FC din 15 octombrie 2007, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4165 din 8 octombrie 2009 a I.C.C.J. București, statuarea instanței de fond asupra excepției de nelegalitate a ordinului invocată de către reclamantă, intrând în puterea lucrului judecat. Prin decizia nr. 1158 din 25 februarie 2011, Î.C.C.J., secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentința nr. 88 din 7 mai 2010 a Curții de Apel Pitești și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, apreciindu-se că hotărârea instanței de fond este contradictorie și nu corespunde consemnărilor din încheierile de ședință, că instanța s-a pronunțat pe baza unui probatoriu incomplet, nesoluționând practic fondul.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 88/F – CONT din 9 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția tardivității cererii formulate, ridicată de Ministerul Mediului și Pădurilor; s-a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii; s-a respins excepția autorității de lucru judecat; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta Sfânta Mănăstire C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Pădurilor; s-a anulat Ordinul nr. 552/2003 emis de pârât, în parte, cu privire la includerea UA 58A, 58B, 58C, 58D și 59A, 59B, 59C, 59D din UP III C.A. proprietatea reclamantei, în anexa referitoare la determinarea zonei de conservare specială a Parcului Național C. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.510 RON contravaloarea masei lemnoase neexploatate în condițiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003.

S-a respins cererea privind daunele morale și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că soluționarea excepțiilor de tardivitate a cererii, respectiv lipsă de interes, invocate de către pârâtă în întâmpinarea formulată la 29 septembrie 2008, a fost implicit realizată de către prima instanță prin sentința casată, așa cum a reținut și instanța supremă. S-a mai arătat in considerentele sentinței atacate că, față de natura actului atacat, în aplicarea art. 11 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 7 alin. (11) din același act normativ, cererea de chemare în judecată poate fi formulată oricând, astfel că excepția tardivității cererii de chemare in judecată este neîntemeiată.

S-a reținut că și față de răspunsul la plângerea prealabilă, cererea adresată instanței, depusă la poștă la data de 12 mai 2008, este făcută cu respectarea dispozițiilor art. 11 raportat la art. 7 din Legea contenciosului administrativ. A apreciat instanța că și excepția lipsei de interes este nejustificată, in condițiile in care reclamanta a primit reconstituirea unei suprafețe de teren forestier înscris în amenajamentul silvic în suprafață de 30 ha. O.S. Călimănești, U.P.III, U.A. 58A, 58B, 58C, 58D, 59A, 59B, 59C și 59D, terenul pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate susmenționată, regăsindu-se în Ordinul nr. 552/2003, ordin ulterior constituirii dreptului de proprietate.

S-a mai susținut că soluția pronunțată în excepția de nelegalitate, chiar irevocabilă, nu poate fi invocată potrivit art. 1201 C. civ. anterior, cu efect de autoritate de lucru judecat în cauză, în condițiile în care pe de o parte, analiza legalității Ordinului nr. 552/2003 s-a făcut strict prin prisma capetelor de cerere și a motivelor invocate în cererea respectivă, iar pe de altă parte, pentru că s-a reținut că cererea reclamantei este lipsită de interes. În ceea ce privește fondul cauzei, in raport de expertiza tehnică de specialitate mediu și silvicultură, s-a concluzionat că nu se poate stabili încadrarea U.A. - urilor contestate în cauză, în zona tampon sau în zona de conservare specială a P.N.

C., de vreme ce pârâtul nu a depus documentele pe care și-a întemeiat includerea acestora în anexa ordinului atacat, iar pe de altă parte, concluziile studiului întocmit de prof. univ. dr. C.D. arată că nu se impune ca suprafața în discuție să rămână în zona de protecție specială putând fi inclusă în zona tampon, deoarece nu s-a observat nici o specie de interes comunitar, din cele inserate în cartea roșie a plantelor vasculare din România, endemice, nefiind semnalate elemente geomorfologice sau floristice care au stat la baza constituirii Parcului Național C. S-a reținut că oportunitatea includerii unităților amenajistice în discuție în zona de conservare specială a Parcului Național C. prin ordinul din 26 august 2003 a fost considerată ca o cerință a legalității ordinului atacat.

A mai constatat Curtea de Apel că prin actele normative cu forță juridică superioară, anterioare ordinului atacat, respectiv Legea nr. 5/2000 și Anexa H.G. nr. 230/2003 nu sunt detaliate suprafețele în discuție, ci doar prin Anexa Ordinului nr. 552/2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesității de conservare a diversității biologice, se menționează includerea în zonele speciale de protecție a suprafețelor în discuție, acesta având la bază studiul naturalistic complex al fondului forestier din O.S. Călimănești elaborat în anul 1970 și Proiectul de studiu privind organizarea rețelei de arii protejate pe teritoriul țării efectuat în anii 1992 și 1994, anexa acesteia menționând în cadrul Parcului Național C. U.A.- urile 57-75 din U.P.

III Călimănești, fără însă a le încadra în zona I rezervații integrale, hașurat pe harta din anexa studiului . Față de aceste considerente, prin coroborarea hărților, s-a stabilit că parcele X și Y nu pot fi încadrate in zona cu restricții, ci din zona tampon a parcului. În fine, s-a mai reținut și că prin Proiectul de studiu privind organizarea rețelei de arii protejate pe teritoriul țării, din anul 1991, s-a propus reducerea suprafeței ariilor de conservare specială la 6.971 mp., justificat de faptul că nu întreaga suprafață prezintă trăsături specifice care să atragă încadrarea sa în zonă de protecție, ci numai o parte, însă în Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național s-a stabilit pentru PN C. tot suprafața de 17.100 ha., fără justificare.

În ceea ce privește capătul din cerere, judecătorul fondului a apreciat că, întrucât în afara zonelor de conservare specială reclamanta ar fi putut realiza în condițiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003, activitatea de tăiere, progresiv, cu perioadă lungă de regenerare, valoarea masei lemnoase ridicându-se potrivit concluziilor expertizei, la suma de 6.510 RON, astfel că a dispus admiterea acestuia și obligarea pârâtului la plata sumei, cu respingerea cererii de acordare a daunelor morale în cuantum de 38.400 RON, ca nedovedite. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (fost Ministerul Mediului și Pădurilor) , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate conform art. 304 1 C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea și interpretarea greșită a legii atât în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate, care au fost respinse, cât și în ceea ce privește soluția pe fond recurată prin care s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Sfânta Mănăstire C. Recurentul arată că soluția recurenta a fost pronunțată ca urmare a deciziei nr. 4487 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin care s-a casat sentința civilă nr. 88/F CONT din 7 mai 2010 trimițându-se cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea completării materialului probator prin efectuarea unei probe cu expertiza tehnică de specialitate.

Recurentul critică sentința atacată prin care s-au respins excepțiile invocate, respectiv excepția tardivității cererii, excepția lipsei de interes și excepția autorității de lucru judecat și prin care pe fond s-a dispus admiterea în parte a acțiunii dispunându-se anularea, în parte a Ordinului nr. 552/2003 și obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 6.510 RON masei lemnoase neexploatate în condițiile art. 4 din Ordinul nr. 552/2003 și la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la soluționarea excepțiilor invocate, recurentul invocă următoarele aspecte de nelegalitate.

Excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată se arată că în mod nelegal a fost respinsă, cu încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 respectiv depășirea termenului de 6 luni, având în vedere că răspunsul la plângerea prealabilă a fost comunicat la data de 15 noiembrie 2007, iar acțiunea a fost introdusă la data de 19 mai 2008. Excepția lipsei de interes a fost invocată avându-se în vedere că prin anularea Ordinului nr. 552/2003 nu poate fi înlăturat regimul juridic al terenului în litigiu, care este stabilit prin acte normative anterioare, care au stat la baza emiterii sale, iar anularea nu este de natură a duce vreun beneficiu pentru reclamanta-intimată.

Excepția autorității de lucru judecat, apreciază recurentul a fost în mod nelegal respinsă în condițiile în care erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., în raport de sentința civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007 irevocabilă prin decizia din 8 octombrie 2009. Recurentul arată că în cauză erau îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat. Aceasta deoarece prin sentința civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007, irevocabilă prin decizia din 8 octombrie 2009 s-a respins excepția de nelegalitate a ordinului contestat în prezenta cauză nr. 552/2003, cu litigiu purtat între aceleași părți, în cadrul procedurii speciale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul invocă aplicarea greșită a dispozițiilor egale în ceea ce privește aprecierea asupra legalității ordinului contestat și aprecierea eronată a probelor administrate.

Recurentul arată că în mod nelegal prima instanță a dispus anularea parțială a Ordinului nr. 554/2003 fără a verifica condițiile de legalitate, de la data emiterii sale conformitatea sa cu actele normative cu forță juridică superioară în baza cărora a fost emis, respectiv H.G. nr. 230/2003, privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administraților acestora, O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, modificată și completată prin Legea nr. 462/2001 și Legea nr. 5/2000 aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – secțiunea III-a – zone protejate. Recurentul arată că instanța de fond și-a baza exclusiv în mod nelegal și netemeinic soluția de admitere pe raportul de expertiză efectuat în cauză pe care îl interpretează contrar concluziilor acestuia, iar pe de altă parte prin motivare manifestă un exces de putere.

Aceasta deoarece face aprecieri nejustificate cu privire la efectele și puterea unor acte normative aplicabile care au stat la baza emiterii ordinului contestat, aspect care excede competența instanței de contencios administrativ și obiectivului cauzei respectiv verificarea legalității Ordinului nr. 552/2003. În ceea ce privește raportul de expertiză, recurentul arată că pe de o parte expertiza nu a răspuns în concret la obiectivele stabilite iar cele reținute în mod greșit de instanță se raportează la situații ipotetici prezente care au legătură cu situația de fapt și de drept de la data emiterii actului contestat. Recurentul solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în principal admiterea excepțiilor invocate și în subsidiar respingerea în tot a acțiunii astfel cum a fost formulată.

La dosar intimata-reclamantă a depus concluzii scrise și acte inclusiv în termenul de amânare a pronunțării, în care solicită respingerea recursului ca nefondat. Curtea, cu opinie majoritară, apreciază pentru următoarele considerente că recursul este fondat, în cauză în ceea ce privește pe fond soluția dispusă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greșită a legii și interpretarea eronată a probelor administrate. În ceea ce privește soluția excepțiilor invocate, care constituie primul aspect de nelgalitate, Curtea apreciază că în mod corect acestea au fost respinse în raport de situația de fapt și probele administrate în toate etapele procesuale.

În fapt rezultă următoarele: În speță, prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător nr. 7/1990, a fost înființat Parcul Național C., care a fost declarat arie naturală protejată, în conformitate cu care au fost încheiate, ulterior, de către Ocolul Silvic Călimănești și Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, procese-verbale prin care au fost stabilite limitele Parcului Național C. Astfel, prin procesul verbal din 18 iunie 1990, au fost incluse în zona rezervațiilor integrate ale acestui parc și parcelele din Unitatea de Producție III C.A., din care fac parte și unitățile amenajistice 58 A-D și 59 A-D care, în prezent, au fost reconstituite în proprietatea Sfintei Mănăstiri C. În amenajamentul silvic din anul 1993, acest perimetru a fost încadrat în subunitatea F (funcțională) de ocrotire integrală a naturii, stabilindu-se măsuri de gospodărire a arboretelor cu funcții speciale de protecție, din amenajamentul silvic respectiv.

Anterior constituirii acestui amenajament, s-au elaborat studii naturale complexe (în anul 1970 și anul 1994), în care s-a stabilit rolul funcțional științific al pădurilor din Parcul Național C.. Ulterior, în anul 2002, s-a refăcut amenajamentul silvic care a menținut UP III în Parcul Național C.. Aceste studii au stat la baza elaborării Legii nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului național și a H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor biosferei a parcurilor naționale și naturale și constituirea administrațiilor acestora, acte normative care, la rândul lor, au constituit baza emiterii Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului nr. 552/2003- privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naționale și naturale a cărui anulare parțială se solicită.

Așa cum arată și recunoaște însăși reclamanta, aceasta a devenit proprietara terenului inclus în parcelele 58 A-D și 59 A-D, în anul 2001, prin punerea în posesie, conform procesului-verbal de punere în posesie din 15 octombrie, iar ulterior eliberându-i-se și titlul de proprietate din 2 august 2002. Excepția tardivității formulării acțiunii invocate de recurent în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în mod corect a fost respinsă, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2) și (4) din Legea nr. 554/2004 avându-se în vedere caracterul ordinului contestat act administrativ cu caracter normativ.

Excepția lipsei de interes nu poate fi reținută, reclamanta – intimată în calitate de proprietară a terenului în litigiu justificând un interes legitim privat de a solicita a anularea parțială a ordinului prin care s-au reglementat anumite măsuri de conservare specială a Parcului Național C. de natură a îngrădi nelegal, în opinia reclamantei, dreptul de folosință asupra terenului proprietatea sa.

Excepția autorității de lucru judecat, în mod corect a fost respinsă de prima instanță deoarece nu a existat identitate de cauză în raport cu acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 94/FC din 19 octombrie 2007 irevocabilă prin decizia din 8 octombrie 2009. Cauza soluționată în baza sentinței nr. 9/FC/2007 a avut ca obiect o excepție de nelegalitate invocată în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar prezenta cauză are ca obiect o acțiune directă formulată în condițiile art. 1 alin. (1) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 împotriva unui act administrativ cu caracter normativ respectiv Ordinul nr. 552/2003.

Curtea apreciază că soluția pe fond de admitere în parte a acțiunii este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și în contra probelor administrate în toate etapele procesuale, inclusiv a raportului de expertiză de specialitate efectuat ca urmare a deciziei de casare din 24 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Curtea apreciază că nelegalitatea sentinței atacate, prin care s-a anulat în parte ordinul nr. 554/2003, constată în faptul că legalitatea acestui act cu caracter normativ a fost analizată raportat la împrejurări de fapt intervenite ulterior emiterii sale și nu în raport cu actele normative care au stat la baza emiterii sale, acte normative care reglementează în concret situația juridică a parcurilor naționale și a parcurilor naturale, din punct de vedere al interesului public, de conservare a diversității biologice.

Fără a nega dreptul de proprietate al reclamantei-intimate Curtea apreciază că în mod nelegal prima instanță nu a ținut cont de cadrul legal, respectiv dispozițiile actelor administrative au forță juridică superioară în baza cărora a fost emis ordinul contestat. Acest cadru este format din următoarele acte normative: H.G. nr. 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 462/2001 și la Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - secțiunea a III-a - zone protejate.

Prima instanță nu a verificat legalitatea ordinului în raport de aceste acte normative speciale, apreciind greșit că prin acest ordin i-a fost încălcat reclamantei un atribut al dreptului de proprietate recunoscut de lege, fapt eronat deoarece Curtea apreciază că ordinul nu înlătură dreptul de dispoziție sau de folosință al reclamantei. Prin acest ordin, în acord cu legislația incidență și dat fiind interesul public, sunt reglementate anumite restricții și obligații pentru toți proprietarii de terenuri, din această categorie, fie ei persoane fizice sau juridice. În ceea ce privește Parcul Național C., acesta a fost înființat prin Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor și Mediului înconjurător nr. 7/1990, fiind declarat arie națională protejată.

Ulterior, Ocolul Silvic Călimănesti și Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice a încheiat mai multe procese-verbale prin care au fost stabilite limitele Parcului National C., prin procesul verbal din 18 iunie 1990 fiind incluse în zona rezervațiilor integrate ale acestui parc și parcelele din Unitatea de Producție III C.A., parcele din care fac parte și unitățile amenajistice 58 A-D și 59 A-D, reconstituite apoi în proprietatea reclamantei. În anul 1994 Institutul de Biologie București a efectuat studii privind organizarea rețelei de arii protejate pe teritoriul țării, studii care au stat la baza elaborării Legii nr. 5/2000 privind aprobarea; planului de amenajare a teritoriului național, a H.G.

nr. 230/2003 privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea administrațiilor acestora și a ordinului atacat în prezenta cauză. Așadar, ordinul atacat în prezenta cauză nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul reclamantei Sfintei Mănăstiri C., el valorificând doar cadrul deja reglementat și situația juridică existentă la data reconstituirii dreptului de proprietate al recurentei, împrejurări cunoscute așadar acesteia și pe care Ie-a acceptat în condițiile în care nu a solicitat ca dreptul de proprietate să-i fie reconstituit pe alte amplasamente în cadrul reglementat de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000. În acest context și dat fiind faptul că, prevederile parag.

2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O. permit statelor să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința interesului general, ordinul atacat de către reclamantă este conform legislației incidente. El nu înlătură nici dreptul de dispoziție și nici dreptul de folosință al acesteia, prevederile art. 3 alin. (2) din ordin dându-i acesteia dreptul de a desfășura activități de natură științifică și educativă, de turism controlat, de utilizare rațională a pajiștilor pentru cosit și/sau pășunat cu animale domestice, localizarea și stingerea operativă a incendiilor etc, ci doar restricționat dreptul de folosință prin aceea că îi este interzisă exploatarea și folosirea terenurilor în alt mod decât cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare până la aprobarea planului de management pentru fiecare parc național sau natural.

În mod greșit prima instanță a pronunțat hotărârea recurată bazat exclusiv pe un raport de expertiză ale cărei concluzii le-a interpretat eronat și necoroborat cu celelalte probe administrate. Cele reținute de prima instanță reprezintă „opțiuni ale expertului D.E.” și care nu pot reprezenta o probă de natură a infirma legalitatea ordinului deoarece se raportează la situații de fapt prezente, specii de plante existente în perimetrul Parcului Național C. și nu prin raportare la reglementările anterioare, prin care s-a trecut acest teren în zona de rezervație naturală ocrotită. De asemenea, din conținutul actului administrativ a cărui anulare se solicită, se reține că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul de proprietate, ci doar restricționată folosința acestuia, restricționare făcută în acord cu dispozițiile legale referitoare la protejarea zonei respective în interes general.

Astfel, reclamanta poate desfășura activități de turism controlat, de utilizare rațională a pajiștilor conform art. 3 alin. (2), fiindu-i interzisă însă exploatarea și folosirea terenurilor în alt mod decât cel privind utilizarea resurselor naturale în zonele de conservare, până la aprobarea planului de management pentru fiecare parc național sau natural. De altfel, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar și susținerile reclamantei aceasta nu a criticat studiile efectuate de Institutul de Biologie București, ci numai aspectul inexistenței unor arbori, vegetație, faună, care să necesite protecție specială.

Or, în art. 5 alin. (1) al aceluiași ordin se stipulează că deținătorii acestui tip de teren forestier nu pot depăși posibilitatea de produse principale rezultată în urma reîncadrării arboretelor în tipurile funcționale, precum și posibilitatea revizuirii amenajamentelor silvice în anul 2004, revizuire care, în cauză, nu s-a putut realiza deoarece suprafața de fond forestier din zona de conservare specială și cea încadrată în tipul 1 funcțional, a depășit suprafața admisă pentru unitățile de producție respective, ceea ce infirmă susținerea reclamantei vizând inexistența în zonă a unor arbori care să necesite o protecție specială.

În ceea ce privește motivarea anulării Ordinului nr. 552/2003 pe faptul că a fost emis în baza unei legi imprevizibile, inaccesibile și imprecise în sensul jurisprudenței Convenției, prin aceea că , în acest mod, s-a ajuns la privarea de proprietate a reclamantei, aceasta este apreciată de către Curte ca nejustificată, prin faptul că inclusiv Normele Comunității Europene se referă la posibilitatea adoptării de către state a legilor pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința conform interesului general. În acest sens este parag. 2 din art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., dispoziție în conformitate cu care se precizează că prin această atitudine statele nu aduc atingere dispozițiilor art. 1 al prezentului Protocol.

Fiind legal emis, în aprecierea Curții, Ordinul nr. 552/2003, în cauză apare ca nejustificată și pe fond ca neîntemeiată cererea subsidiară de daune materiale astfel cum a fost admisă prin sentința atacată. Susținerea intimatei că nu s-au făcut demersuri pentru acordarea unor despăgubiri similare cu cele stabilite pentru persoanele fizice este infirmată de H.G. nr. 861/2009 prin care sunt reglementate norme privind acordarea sumelor anulate distinct gestionării fondurilor forestiere proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, unde la art. 6 se apreciază că formele de sprijin prevăzute la art. 97 lit. a)-c) C. silvic se vor finanța numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei europene ținând cont de caracterul acestor sume calificate ca fiind ajutoare de stat.

Față de cele expuse mai sus, Curtea cu majoritate în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge în tot acțiunea ca nefondată. Va menține celelalte dispoziții ale sentințe atacate, privind soluționarea excepțiilor invocate și a cererii de acordare a daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate: Admite recursul declarat de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (fost Ministerul Mediului și Pădurilor) împotriva sentinței nr. 88/F – CONT din 9 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică in parte sentința atacată, in sensul că respinge in tot acțiunea ca nefondată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2013.