ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2228/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

de apel

Prin Decizia civilă

nr. 76 din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.M.Gh.Ș.R. împotriva Sentinței

civile nr. 683 din 6 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Prahova.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, astfel cum rezultă din cuprinsul

încheierii de ședință de la termenul din 20 februarie 2013, ce face parte

integrantă din sentința atacată, la apelul nominal al cauzei la respectivul

termen de judecată, părțile au lipsit, nereieșind din cuprinsul încheierilor

anterioare de ședință că s-ar fi solicitat de către reclamant, prin avocat,

strigarea cauzei la o anumită oră și nedepunându-se de către reclamant, prin

apărător, vreo cerere la dosar, pentru termenul de judecată din data de 20

februarie 2013, de lăsare a cauzei la ultima strigare sau de luare a dosarului

la o anumită oră.

Mai mult, instanța a

amânat pronunțarea, iar la dosarul cauzei s-au depus de către reclamant, prin

avocat, note de concluzii sistematizate, ce au vizat inclusiv excepția

inadmisibilității acțiunii, ce fusese invocată de instanță, din oficiu. În

cuprinsul concluziilor respective se face referire la prezentarea în instanță a

apărătorului reclamantului, la termenul din 20 februarie 2013, abia în jurul

orei 13:00. Or, de vreme ce în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul de fond

de către intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Prahova, s-a solicitat în mod expres judecarea cauzei în

lipsă, iar la apelul nominal al părților în cauză, la termenul din data de 20

februarie 2013, s-a constatat lipsa acestora, în mod corect prima instanță a

pășit la judecarea pricinii la acel termen chiar și în lipsa reclamantului, prin

apărător, în condițiile mai sus arătate, instanța amânând pronunțarea, iar

reclamantul având posibilitatea de a depune la dosarul cauzei concluzii scrise,

ceea ce s-a și întâmplat efectiv.

Prin întâmpinarea

depusă la dosarul de fond de către intimatul-pârât Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, s-a solicitat în

mod expres judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

Faptul că în

cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 20 februarie 2013 nu s-a

consemnat în mod expres că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP

Prahova, solicitase judecarea cauzei în lipsă prin întâmpinarea depusă la

dosar, nu schimbă cu nimic datele problemei, de vreme ce această cerere de

judecare a cauzei în lipsă a fost efectiv formulată de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin DGFP Prahova.

Nici critica conform

căreia în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a fost considerată

întemeiată. Terenul revendicat nu a aparținut pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, care nu trebuie confundat cu Statul Român, iar pe de altă parte, nici

raportat la prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în

formele avute pe parcursul timpului, titlu ce se referă la Regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, nu se poate

conchide cu privire la existența calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice în cauza de față.

În privința excepției

inadmisibilității acțiunii invocată de instanță din oficiu la termenul din 20

februarie 2013, nu exista niciun impediment pentru invocarea respectivei

excepții la termenul respectiv de judecată, iar, pe de altă parte, instanța a

amânat pronunțarea în cauză, reclamantul, prin apărător, depunând concluzii

scrise, în care și-a expus, practic, punctul de vedere și cu privire la

excepția invocată de instanță.

Soluția de respingere

a acțiunii ca inadmisibilă este corectă. Astfel, din cuprinsul Dosarului nr.

461/331/2007 al Judecătoriei Vălenii de Munte, rezultă că prin cererea ce a

format obiectul dosarului respectiv reclamantul din pricina de față a formulat,

în contradictoriu cu Comisia Județeană Prahova pentru reconstituirea dreptului

de proprietate privată asupra terenurilor și Comisia Locală Măneciu de aplicare

a legilor fondului funciar, plângere împotriva Hotărârii nr. 5008 din 15

decembrie 2006 emisă de Comisia Județeană Prahova, solicitând reconstituirea

dreptului de proprietate pentru un teren în suprafață de 960 ha cu vegetație

forestieră. În motivarea plângerii respective, petentul a arătat că a formulat

cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de 960 ha

teren cu vegetație forestieră, iar Comisia Locală Măneciu a propus

reconstituirea doar pentru 672,60 ha și pentru restul, de 287,40 ha, a propus

acordarea de despăgubiri. A învederat petentul că împotriva acestei măsuri a formulat

contestație solicitând acordarea în natură a întregii suprafețe de pădure, de

960 ha și, spre surprinderea acestuia, Comisia Județeană Prahova, care i-a

admis contestația prin hotărârea indicată, a dispus reconstituirea pentru 583

ha teren forestier și 50 ha teren agricol, dându-i-se, practic, mai puțin decât

i s-a dat de Comisia Locală Măneciu. Prin Sentința civilă nr. 1365 din 19 iulie

2007, Judecătoria Vălenii de Munte a admis în parte plângerea formulată de

petent și a anulat Hotărârea nr. 5008 din 15 decembrie 2006 emisă de Comisia

Județeană în ceea ce privește contestația petentului dispunând reconstituirea

dreptului de proprietate în favoarea petentului, ca moștenitor al defunctei

Z.V.S. pentru suprafața de 594,79 ha teren forestier pe vechiul amplasament și

50 ha teren agricol din terenul aflat la dispoziția comisiei locale, aceasta

din urmă fiind obligată să întocmească documentația corespunzătoare și să o

înainteze Comisiei Județene în vederea eliberării titlului de proprietate. S-a

concluzionat că autoarea petentului a avut în proprietate, la momentul

preluării de către stat, pe lângă cele 20 ha teren forestier pentru care au

fost emise deja titluri de proprietate, și suprafața de 594,79 ha teren

forestier pentru care s-a dispus prin sentință reconstituirea dreptului de

proprietate. Referitor la suprafața de 365,16 ha devenită fâneață conform

argumentelor arătate de instanță tot în considerentele sentinței, instanța de

fond a reținut că sunt aplicabile disp. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000,

care limitează reconstituirea dreptului de proprietate la 50 ha.

Este adevărat că

prima instanță, prin sentința atacată în apelul de față, a făcut pe larg

referire în considerentele sentinței la cauza anterioară, soluționată potrivit

legii speciale, însă acest lucru s-a impus tocmai pentru a se arăta cu

exactitate faptul că în ceea ce privește terenurile preluate abuziv de stat,

cum este și terenul fost proprietate a autoarei apelantului, acesta avea la

dispoziție exclusiv calea prevăzută de legea specială, concluzionându-se în mod

just că adresându-se direct instanței de judecată în baza normei generale,

reclamantul încalcă dispozițiile normei speciale ce fixează regimul juridic în

materie, cu consecința respingerii acțiunii acestuia ca inadmisibilă.

Acțiunea introductivă

a fost înregistrată la instanța de fond, respectiv Tribunalul Prahova, la data

de 4 septembrie 2012, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art.

563 și următoarele C. civ., invocându-se preluarea abuzivă de către Statul Român

a unei suprafețe de teren cu vegetație forestieră, ce a aparținut bunicii

reclamantului, din care, potrivit Legii fondului funciar, cu modificările și

completările ulterioare și hotărârilor judecătorești indicate, respectiv

Sentința civilă nr. 1385 din 19 iulie 2007 a Judecătoriei Vălenii de Munte și

Decizia civilă nr. 1260 din 6 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova,

reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate numai pentru 594,79 ha

teren cu vegetație forestieră, solicitându-se prin acțiunea de drept comun

adresată instanței de fond diferența de 367, 07 ha teren, iar în subsidiar,

plata despăgubirilor cuvenite pentru acest teren.

În apel, s-a precizat

de către apelantul-reclamant că după soluționarea cauzei de către instanța de

fond, la data de 6 martie 2013, i-a fost emis Titlul de proprietate nr.

211560/2013, prin care i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 50 ha

fâneață - titlu pe care l-a depus, în copie, la dosar, învederându-se că în

această situație, cererea apelantului de retrocedare a pădurii fostă

proprietate a autoarei sale se reduce la 317,07 ha.

Câtă vreme pentru

terenurile preluate abuziv de stat, cum este și terenul ce a aparținut autoarei

petentului, s-a adoptat o lege specială, ce a suferit în timp modificări și

completări, care prevede în ce condiții și limite aceste terenuri se pot

restitui persoanelor îndreptățite sau se acordă despăgubiri, nu se poate

susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica

în concurs cu acesta.

Persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii fondului funciar nu au posibilitatea de a

opta între calea prevăzută de actele normative cu caracter special și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, iar cu atât mai mult, persoanele care

au utilizat procedura legii speciale, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în

revendicare.

Ca atare, aplicarea

principiului de drept specialia generalibus derogant exclude ca, după intrarea

în vigoare a prevederilor Legii fondului funciar, să mai poată fi fundamentat vreun

demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român pe norma de drept

comun instituită prin art. 480 C. civ. și, ulterior abrogării acestuia și

intrării în vigoare a Noului C. civ., prin art. 563.

Ca lege specială,

Legea fondului funciar, cu modificările și completările ulterioare, se impune

pe principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice

privitoare la terenuri de genul celui în discuție în cauză, pentru care nu a

fost inițiată, anterior intrării legii speciale în vigoare, procedura de drept

comun.

În cauza de față,

acțiunea în revendicare, având în mod incontestabil ca obiect material un teren

care cade sub incidența dispozițiilor legii speciale, a fost promovată la data

de 4 septembrie 2012, deci ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii

speciale. Deși este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu

intrarea în vigoare a legii fondului funciar, iar Noul C. civ. consacră la art.

563 acțiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate

privată, acest din urmă articol fiind invocat ca temei de drept al acțiunii de

față, acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual

pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate, nu se

poate susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul

constată incidența unei norme speciale și care înlătură aplicarea normei cu

caracter general.

A considera că după

intrarea în vigoare a legii speciale, orice acțiune în revendicare a unor terenuri

de genul celui în cauză este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca

principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, echivalează cu

o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței

instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis

necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului

de acces la o instanță.

Nicio persoană nu se

mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune

promovată ulterior intrării în vigoare a legii fondului funciar, cu

modificările și completările aduse acesteia și fondată pe dreptul comun pentru

terenuri de genul celui în cauză, preluat abuziv, dacă nu i-a fost recunoscut

anterior un ,,bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe

legitime în legătură cu acesta. Noțiunea de ,,bun” nu are accepțiunea de obiect

material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor

recunoscute petenților - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului

statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului,

recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.

Or, în contextul dat,

apelantul nu s-a prevalat în cauză de un „bun”, astfel că nu se încadrează

într-o situație care să permită admiterea acțiunii sale în revendicare, fondată

pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil

preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual

ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor

,,concrete și efective” (cauza Păduraru contra României, 2005).

După intrarea în

vigoare a legii fondului funciar, norma generală nu mai poate fi invocată decât

dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii

noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului ca fiind „concret și efectiv”, situație ce nu se regăsește

în prezenta cauză.

Reclamantul a apelat

anterior la calea instituită de legea specială, soluția dată fiind cea

sus-arătată, iar o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

formulată în anul 2012, nu poate fi, în mod evident, primită, raportat la

considerentele ce preced.

Împrejurarea că

vechiul C. civ. a fost abrogat, iar Noul C. civ., în vigoare la momentul

introducerii acțiunii la instanța de fond, consacră în mod expres, la art. 563,

acțiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate

privată, nu schimbă cu nimic datele problemei în cauză, neputându-se conchide,

având în vedere considerentele mai sus arătate, că raportat la dispozițiile

art. 563 din Noul C. civ. acțiunea de față ar fi admisibilă și s-ar impune

judecarea pe fond a acesteia.

Faptul că în

practicaua sentinței atacate s-a consemnat că dezbaterile au avut loc în

ședința publică din data de 20 februarie 2013, iar instanța a amânat

pronunțarea direct la data de 6 martie 2013, când a dat sentința respectivă,

reprezintă doar o evidentă eroare materială, ce nu afectează legalitatea

sentinței și nu poate justifica admiterea apelului, rezultând din cuprinsul

încheierii din data de 20 februarie 2013 că inițial, pronunțarea a fost amânată

la data de 26 februarie 2013, după care, potrivit Încheierii din data de 26

februarie 2013, s-a dispus amânarea din nou a pronunțării pentru data de 5

martie 2013, dată la care pronunțarea a fost din nou amânată pentru data de 6

martie 2013, toate încheierile de amânare a pronunțării aflându-se la dosarul

cauzei.

Sentința atacată

cuprinde motivele pe care se sprijină, reieșind din cuprinsul motivării care

sunt considerentele pentru care a fost pronunțată sentința apelată, iar soluția

de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este corectă având în vedere și

precizările aduse în considerentele prezentei decizii. Câtă vreme acțiunea a

fost respinsă ca inadmisibilă, nu s-a mai impus cercetarea pe fond a cauzei,

acesta fiind considerentul pentru care în motivarea sentinței nu se regăsesc

argumente privitoare la aspecte de fond, respectiv la temeinicia sau

netemeinicia acțiunii de drept comun cu a cărei soluționare reclamantul a

învestit prima instanță.

2.1. Motive

Reclamantul a

declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

În mod greșit a

apreciat instanța de apel că judecata cauzei în primă instanță, în lipsa

avocatului reclamantului și a celorlalte părți, s-a făcut în condiții legale,

cu atât mai mult cu cât, la ultimul termen de judecată s-a invocat, din oficiu,

excepția inadmisibilității acțiunii, pe care, fiind o excepție dirimantă,

instanța era obligată să o motiveze și să o pună în discuția părților.

Niciuna dintre părți

nu a fost prezentă în sala de judecată și niciuna nu a cerut soluționarea

cauzei cu prioritate.

În mod greșit a

considerat instanța de apel că tribunalul putea să judece dosarul pentru că

Ministerul Finanțelor Publice solicitase judecata în lipsă, omițând că acest

pârât nu are calitate procesual pasivă. Deci, nici cererile sale nu au vreun

efect.

În mod greșit

instanța de fond nu a suspendat soluționarea cauzei constatând lipsa tuturor

părților.

În mod greșit a admis

instanța de fond excepția lipsei de calitate procesuală a Ministerului

Finanțelor Publice pentru că Ministerul Finanțelor Publice este cel obligat la

plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea bunurilor ce nu mai pot fi

restituite în natură.

În mod greșit s-a

considerat că acțiunea este inadmisibilă și niciuna dintre instanțe nu a

invocat autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1365/2007 a

Judecătoriei Văleni de Munte, deși ambele instanțe au susținut că acesta este

argumentul pentru inadmisibilitate.

Niciuna dintre

instanțe nu a analizat aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 563 C. civ.

Legiuitorul nu a

interzis posibilitatea revendicării unor bunuri imobiliare asupra cărora

procedurile cuprinse în legile speciale, inclusiv cele judiciare, nu s-au

pronunțat în vreun fel. Deși reclamantului i se recunoaște constant calitatea

de proprietar al celor 961,86 ha pădure i s-au retrocedat numai 594,79 ha

pădure și 50 ha pășune necerută vreodată. Pentru restul de 317,097 ha pădure nu

există nicio soluționare din partea instanțelor.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin întâmpinarea

depusă la 28 septembrie 2012, Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

a Finanțelor Publice Prahova a solicitat ca judecata cauzei să se facă în

condițiile art. 242 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, la termenul din 20

februarie 2013 instanța putea să soluționeze procesul, chiar în absența ambelor

părți, legal citate sau care aveau termen în cunoștință.

Împrejurarea că, la

acest termen, a fost admisă excepția lipsei de calitate procesuală a părții

care solicitase judecata în lipsă nu împiedica instanța să continue judecata,

de vreme ce această posibilitate este apreciată în raport cu situația din dosar

de la momentul la care se face apelul părților.

Pe de altă parte,

modul în care a procedat prima instanță de fond nu a fost de natură să-i

provoace reclamantului vreun prejudiciu procesual, de vreme ce, așa cum s-a

reținut și de către instanța de apel, a cunoscut problema pusă în discuție la

ultimul termen de judecată, și care a întemeiat soluția instanței. Astfel, din

notele scrise formulate de către reclamant rezultă că, deși apărătorul acestuia

s-a înfățișat în instanță după închiderea dezbaterilor, a fost înștiințat

asupra excepției invocate de către instanță - „față de obiectul acțiunii” - și

care a și fost consemnată în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă

din hotărâre.

De vreme ce

încheierea de ședință constituie un înscris autentic, în măsura în care cele

consemnate în cuprinsul acesteia nu corespundeau adevărului trebuia declanșată

procedura înscrierii în fals, în condițiile art. 180 C. proc. civ., prin chiar

motivele de apel, lucru care însă nu s-a întâmplat.

Nu este întemeiată

nici cea de-a doua critică, vizând soluționarea greșită a excepției lipsei de

calitate procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, prima

instanță a respins cererea de chemare în judecată pe motiv că reclamantul nu a

urmat procedura administrativ prealabilă stabilită prin legile fondului

funciar.

Câtă vreme

reclamantul nu a criticat această soluție, nearătând de ce considerentele

instanței legate de inadmisibilitatea unei cereri exercitate direct, fără

urmarea procedurii prealabile obligatorii, sunt eronate, nu justifică nici un

interes procesual în obținerea obligării Ministerului Finanțelor Publice pe

fondul cererii.

În al treilea rând,

instanțele nu trebuiau să invoce chestiunea autorității lucrului judecat

decurgând din sentința pronunțată în sistemul Legii nr. 18/1991, pentru că

soluția în cauză nu s-a întemeiat pe reținerea efectului negativ al autorității

lucrului judecat, ci pe neparcurgerea procedurii prealabile. Or, reclamantul nu

s-a referit prin motivele de apel la acest aspect, nici măcar enunțiativ.

În fine, față de

faptul că soluția a fost pronunțată în temeiul unei excepții procesuale de

fond, vizând neîndeplinirea unei condiții suplimentare de exercițiu a acțiunii,

instanțele nu trebuiau să cerceteze în ce măsură în cauză este incident sau nu

art. 563 C. civ.

Față de cele ce

preced, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul V.M.G.Ș.R. împotriva Deciziei civile nr. 76

din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM