ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4471/2014

Decizia nr. 4471/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 71 din 01 martie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, împotriva raportului de evaluare din 23 octombrie 2012.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică decurgând din lipsa de la dosarul de fond a încheierii de amânare a pronunțării din data de 27 februarie 2013, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Instanța de fond a rămas în pronunțare la termenul din 20 februarie 2013, când a amânat pronunțarea la 27 februarie 2013 și, apoi, la 01 martie 2013, această din urmă încheiere de amânare a pronunțării - din 27 februarie 2013 - neregăsindu-se la dosar.

Or, fiecare măsură, dispoziție a instanței de judecată trebuie să se regăsească într-o încheiere, care constituie o hotărâre referitoare la cele petrecute la fiecare dintre termenele de judecată, așa cum statuează dispozițiile art. 255 alin. (2), raportate la cele ale art. 147 C. proc. civ.

În speță, instanța de fond, rămânând în pronunțare la termenul din 20 februarie 2013, în încheierea de ședință de la acea dată a consemnat susținerile părților și, pentru a da reclamantei posibilitatea să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 27 februarie 2013.

La termenul din 27 februarie 2013, instanța trebuia ori să soluționeze cauza, ori, așa cum s-a întâmplat în speță, având nevoie în continuare de timp pentru a delibera, în aplicarea art. 260 C. proc. civ., să amâne din nou pronunțarea.

Această amânare de pronunțare trebuia să se concretizeze într-o încheiere de ședință, care să respecte condițiile impuse de art. 261 C. proc. civ., normă imperativă, de ordine publică, potrivit căreia hotărârea și, implicit, încheierea, ca varietate a acesteia, se dă în numele legii și trebuie să cuprindă: arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților legali și al avocaților; obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului; motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; dispozitivul; calea de atac și termenul în care se poate exercita; mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului.

Toate aceste mențiuni sunt de natură să asigure transparența actului de justiție și desfășurarea procesului cu garanțiile date de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, creând părților convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în fața unei instanțe competente, precum și posibilitatea verificării legalității și temeiniciei hotărârii în căile de atac.

Cum încheierea de amânare a pronunțării face parte integrantă din hotărârea pronunțată, Înalta Curte reține că lipsa încheierii de amânare a pronunțării de la 27 februarie 2013 nu permite părților să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată și nici instanței învestite cu soluționarea căii de atac exercitate împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, din care face parte integrantă, să cenzureze legalitatea compunerii instanței și alcătuirii completului de judecată, precum și măsura adoptată.

Înalta Curte apreciază, prin urmare, că în speță sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cauză, vătămarea produsă părților este evidentă, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, această omisiune nu permite cenzura legalității hotărârii în faza procesuală a recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 și 313 din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 71 din 1 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2014.