ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 420/2011

Asupra recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele : Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC I.R. SA BUCUREȘTI a solicitat restituirea sumei de 34.800 lei, consemnată cu titlu de cauțiune, potrivit O.P. nr. 28 din 17 septembrie 2001, în vederea suspendării provizorii a executării silite, cerere formulată în cadrul contestației la executare formulată de SC I.R. SA BUCUREȘTI. În motivare reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 63 pronunțată la data de 25 octombrie 2001 în dosarul nr. 2042/2001, cererea privind suspendarea provizorie a executării a fost respinsă concomitent cu soluționarea contestației la executare. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, analizând cererea formulată de reclamantă SC I.R.

SA BUCUREȘTI, a luat în examinare, cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu de către instanță. Curtea a apreciat că prezenta cerere privind restituirea cauțiunii nu reprezintă o excepție de la regula prescriptibilității extinctive instituită de art. 1 din Decretul nr. 167/1958. În acest sens a invocat dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 167/1958 prin care a fost instituit un termen de prescripție egal cu termenul general, pentru acțiunile privitoare la sumele de bani consemnate la bănci și instituții de credit pe seama statului sau a organizațiilor de stat, dar și un al doilea termen de un an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului de stat, atunci când eliberarea este condiționată de un act al organului judecătoresc.

Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea a apreciat incidența termenului de prescripție de 3 ani, ce curge de la momentul nașterii dreptului de a cere restituirea sumei consemnate cu titlu de cauțiune. De asemenea, Curtea a înlăturat incidența art. 23 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, constatând că rolul cauțiunii nu se poate suprapune cu cel al unei garanții constituite în baza legii. Caracterul prescriptibil al acestei cereri, în opinia Curții este menținut și prin art. 1 lit. h) din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 aprobate prin H.G. nr. 731 din 4 iulie 2007. În consecință, Curtea de Apel București, prin încheierea din data de 11 august 2010 a admis excepția prescripției și a respins ca prescrisă cererea de restituire a cauțiunii formulată de reclamantă.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamanta SC I.R. SA BUCUREȘTI, în termen legal, fără a indica motivele de nelegalitate potrivit art. 304 C. proc. civ. Prin criticile formulate, recurenta a susținut că soluția de respingere a cererii privind restituirea cauțiunii ca prescrisă este nelegală, întrucât termenul de prescripție aplicabil cererii este cel de un an prevăzut de art. 23 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. În speța de față, apreciază că acest termen începe să curgă de la data de la care recurenta a primit adresa nr. 2/RV/2010 emisă de Curtea de Apel, prin care i se aduce la cunoștință că are posibilitatea de a formula o cerere de restituire a cauțiunii. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Chestiunea de drept supusă controlului judiciar de către recurentă, care vizează stabilirea termenului de prescripție aplicabil cererilor privind restituirea cauțiunilor consemnate în temeiul art. 723 1 alin. (1) C. proc.

civ., se circumscrie motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin prisma acestui motiv de recurs, Curtea constată că recursul este fondat, întrucât instanța de apel a reținut în mod nelegal incidența art. 23 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În dezlegarea chestiunii de drept supusă judecății, Înalta Curte constată că punctul de plecare îl reprezintă natura juridică a cauțiunii. Astfel, aceasta reprezintă o garanție în vederea dezdăunării în situația în care, prin măsurile dispuse, creditorii ar fi prejudiciați în drepturile lor. Plecând de la această dublă funcție a cauțiunii, Curtea de apel a ignorat prevederile alin. (3) al art. 23 din decret, care dispune în sensul că ,,Dispozițiile aliniatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituite drept garanție pe baza normelor legale sau a dispozițiilor contractuale”.

Din același punct de vedere, invocarea de către Curtea de Apel a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. h) din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului este greșită, în condițiile în care textul sus evocat este aplicabil în situația în care persoana îndreptățită nu a formulat cerere de eliberare efectivă a sumelor de bani solicitate către instituția bancară, de la momentul eliberării încheierii de încuviințare a restituirii de către instanță. Față de cele menționate anterior, Înalta Curte constată că instanța a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând prescriptibilitatea cererii privind restituirea cauțiunii.

În consecință, în raport de faptul că pricina a fost soluționată pe o excepție și nu pe fondul cauzei, Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea pe fond a cererii privind restituirea cauțiunii consemnată în cadrul dosarului nr. 2042/2001 al Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, având ca obiect contestație la executarea silită inițiată de A.V.A.S BUCUREȘTI, sumă achitată prin două dispoziții de plată, respectiv O.P. nr. 28 din 17 septembrie 2001, în sumă de 348.000.000 lei vechi și O.P. nr. 43 din 3 octombrie 2001 în sumă de 3.456.745 lei vechi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC I.R. SA BUCUREȘTI împotriva încheierii din 11 august 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.