ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2012

Asupra contestației în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 3352 din 30 septembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva deciziei penale nr. 271/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. A casat, în parte decizia atacată numai în ceea ce privește pe inculpatul C.V. sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate și rejudecând: A descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară, în pedepsele componente, după cum urmează: - 10 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.; - 3 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 136 1 din Legea nr. 295/2004. A redus pedeapsa aplicată inculpatului C.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 1 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare la 7 ani închisoare, urmare a reținerii dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. A redus pedeapsa complementară aplicată inculpatului C.V. privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. de la 7 ani la 5 ani. A contopit pedeapsa principală de 7 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 1 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, art. 41 alin. (2) C. pen.

și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. cu pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 136 1 din Legea nr. 295/2004, urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale. A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului C.V., durata arestării preventive de la 14 octombrie 2009 la 30 septembrie 2011. A respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DIICOT și de inculpații T.L., P.C., P.E., P.C.D., C.G., P.G.C.

și O.M.V. împotriva deciziei penale nr. 271/A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind și pe inculpatul S.I.R. A dedus din pedepsele aplicate inculpaților, durata prevenției acestora, după cum urmează: - T.L., de la 14 octombrie 2009 la 30 septembrie 2011; - P.C., de la 11 decembrie 2009 la 30 septembrie 2011; - P.E., de la 14 octombrie 2009 la 30 septembrie 2011; - P.C.D., deduce prevenția de 24 de ore din data de 14 octombrie 2009 și arestul preventiv de la 22 octombrie 2009 la 30 septembrie 2011; - C.G., de la 14 octombrie 2009 la 30 septembrie 2011. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate. Împotriva acestei decizii, la 10 noiembrie 2011 condamnatul a formulat contestație în anulare, contestație înregistrată la Tribunalul București, secția I penală.

La termenul din 30 noiembrie 2011 din oficiu, instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale, ocazie cu care contestatorul a precizat că înțelege să conteste decizia sus-menționată invocând ca temei de drept dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 966/F din 30 noiembrie 2011 Tribunalul București, în baza art. 42 raportat la art. 389 C. proc. pen. a declinat competența și a trimis contestația în anulare formulată de contestator, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Conform art. 391 C. proc. pen., instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii, fără citarea părților în situația în care constată că cererea e făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este nul dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc.

pen. și că în susținerea contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația în anulare și dispune citarea părților. Așadar, fiind o cale extraordinară de atac, contestația în anulare nu poate fi atacată decât în termenul prevăzut de lege, respectiv de art. 388 C. proc. pen., și împotriva unei hotărâri definitive a cărei anulare se poate cere pentru cazurile limitativ determinate prin art. 386 C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). În speță, analizând actele dosarului și raportând la dispozițiile art. 388 pct. 1 C. proc. pen. constată că cererea de contestație în anulare a fost înregistrată la 3 noiembrie 2011, iar decizia contestată este pronunțată la 30 septembrie 2011 în condițiile în care contestatorul inculpat a fost prezent și asistat de apărător ales. Totodată, din încheierea de ședință din 29 septembrie 2011 rezultă că inculpatul C.V. a fost audiat de către instant, iar declarația sa a fost tehnoredactată și atașată la dosar.

Cum admisibilitatea în principiu este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor sus-arătate, cerințe care în cauza de față nu sunt întrunite, se constată că cererea având ca obiect contestația în anulare apare ca inadmisibilă. Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 391 C. proc. pen., constată că contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat va fi respinsă, ca inadmisibilă. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul C.V. împotriva deciziei penale nr. 3352 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2754/3/2010. Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 aprilie 2012.