ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1105/2012

Asupra contestației

în anulare de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală

nr. 3352 din 30 septembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală a admis recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva deciziei penale

nr. 271/ A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

A casat, în parte

decizia atacată numai în ceea ce privește pe inculpatul C.V. sub aspectul

cuantumului pedepsei aplicate și rejudecând:

A descontopit

pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară, în

pedepsele componente, după cum urmează:

- 10 ani închisoare

aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), (2) din

Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 7 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen.;

- 3 luni închisoare

aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 136

1

din

Legea nr. 295/2004.

A redus pedeapsa

aplicată inculpatului C.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 1 alin. (1),

(2) din Legea nr. 143/2000, art. 41 alin. (2) C. pen. de la 10 ani închisoare

la 7 ani închisoare, urmare a reținerii dispozițiilor art. 19 din Legea nr.

682/2002.

A redus pedeapsa

complementară aplicată inculpatului C.V. privind interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. de la 7 ani la 5 ani.

A contopit pedeapsa

principală de 7 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 1 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, art. 41 alin. (2) C.

pen. și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen. cu pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 136

1

din Legea nr.

295/2004, urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare și

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei

principale.

A dedus din pedeapsa

aplicată inculpatului C.V., durata arestării preventive de la 14 octombrie 2009

la 30 septembrie 2011.

A respins, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, DIICOT și de inculpații T.L., P.C., P.E., P.C.D., C.G.,

P.G.C. și O.M.V. împotriva deciziei penale nr. 271/A din 16 decembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, privind și pe inculpatul S.I.R.

A dedus din pedepsele

aplicate inculpaților, durata prevenției acestora, după cum urmează:

- T.L., de la 14

octombrie 2009 la 30 septembrie 2011;

- P.C., de la 11

decembrie 2009 la 30 septembrie 2011;

- P.E., de la 14

octombrie 2009 la 30 septembrie 2011;

- P.C.D., deduce

prevenția de 24 de ore din data de 14 octombrie 2009 și arestul preventiv de la

22 octombrie 2009 la 30 septembrie 2011;

- C.G., de la 14

octombrie 2009 la 30 septembrie 2011.

A menținut celelalte

dispoziții ale deciziei penale atacate.

Împotriva acestei

decizii, la 10 noiembrie 2011 condamnatul a formulat contestație în anulare, contestație

înregistrată la Tribunalul București, secția I penală.

La termenul din 30

noiembrie 2011 din oficiu, instanța a pus în discuția părților excepția

necompetenței materiale, ocazie cu care contestatorul a precizat că înțelege să

conteste decizia sus-menționată invocând ca temei de drept dispozițiile art.

386 lit. e) C. proc. pen.

Prin sentința penală

nr. 966/F din 30 noiembrie 2011 Tribunalul București, în baza art. 42 raportat

la art. 389 C. proc. pen. a declinat competența și a trimis contestația în

anulare formulată de contestator, la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform art. 391 C.

proc. pen., instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii, fără

citarea părților în situația în care constată că cererea e făcută în termenul

prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este nul dintre

cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și că în susținerea contestației se

depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația

în anulare și dispune citarea părților.

Așadar, fiind o cale

extraordinară de atac, contestația în anulare nu poate fi atacată decât în

termenul prevăzut de lege, respectiv de art. 388 C. proc. pen., și împotriva

unei hotărâri definitive a cărei anulare se poate cere pentru cazurile

limitativ determinate prin art. 386 C. proc. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit

art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin.

(1).

În speță, analizând

actele dosarului și raportând la dispozițiile art. 388 pct. 1 C. proc. pen.

constată că cererea de contestație în anulare a fost înregistrată la 3

noiembrie 2011, iar decizia contestată este pronunțată la 30 septembrie 2011 în

condițiile în care contestatorul inculpat a fost prezent și asistat de apărător

ales.

Totodată, din

încheierea de ședință din 29 septembrie 2011 rezultă că inculpatul C.V. a fost

audiat de către instant, iar declarația sa a fost tehnoredactată și atașată la

dosar.

Cum admisibilitatea

în principiu este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor

sus-arătate, cerințe care în cauza de față nu sunt întrunite, se constată că

cererea având ca obiect contestația în anulare apare ca inadmisibilă.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, în baza art. 391 C. proc. pen., constată că contestația

în anulare formulată de contestatorul condamnat va fi respinsă, ca

inadmisibilă.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul C.V. împotriva deciziei

penale nr. 3352 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2754/3/2010.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 10 aprilie 2012.