ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1394/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1394/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 2463 din 22

iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2198/3/2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, a dispus următoarele:

I. A admis recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale

nr. 38/A din 12 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații N.Ș., N.S., I.I.B.,

I.M., I.A. și S.V.

A casat

decizia sus-menționată și, în parte, sentința penală nr. 739/F din 23 iulie

2009 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, numai în ceea ce

privește omisiunea aplicării pedepsei complementare pentru inculpații N.Ș., N.S.,

I.I.B., I.M., I.A. și S.V.

Rejudecând

cauza în aceste limite:

1.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a

aplicat inculpaților N.Ș. și N.S. pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen. pe o durată de 2 ani, ce se va executa după pedeapsa principală de

câte 13 ani închisoare aplicată inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 134/2000 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. și art. 14 lit. d) din aceeași lege.

2.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a

aplicat inculpatului I.I.B. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., pe o durată de 2 ani, alături de pedeapsa principală de 10 ani închisoare

aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen., inculpatul

executând în final pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare și 2 ani pedeapsa

complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

3.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a

aplicat inculpatului I.M. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 2 ani alături de pedeapsa principală de 10 ani închisoare

aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul

executând în final pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare și 2 ani pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin.

(2) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

4.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a

aplicat inculpatei I.A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 2 ani alături de pedeapsa principală de 10 ani închisoare

aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C.

pen., inculpata executând în final pedeapsa cea mai grea de 12 ani și 6 luni

închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului S.V. pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani alături de pedeapsa

principală de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen., inculpatul executând în final pedeapsa cea mai grea de 10 ani

închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (2) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

A dedus din

cuantumul pedepselor aplicate inculpaților N.Ș., N.S., I.I.B. și I.M., durata

arestării preventive de la 27 noiembrie 2008 la 22 iunie 2010, iar pentru

inculpata I.A. durata reținerii din 05 februarie 2006 și arestării preventive

de la 27 noiembrie 2008 la 22 iunie 2010.

A menținut

celelalte dispoziții ale sentinței penale recurate.

II.

A respins, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații N.Ș., N.S., I.I.B., I.M. și I.A. împotriva aceleiași

decizii.

A

obligat recurenții inculpați N.Ș. și N.S. la plata sumelor de câte 300 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei,

reprezentând onorariile parțiale apărătorilor desemnați din oficiu până la

prezentarea apărătorilor aleși, urmând a se avansa din fondul Ministerului

Justiției.

A obligat

recurenții inculpați I.I.B., I.M. și I.A. la plata sumelor de câte 600 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400 lei,

reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, urmând a se avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 400 lei pentru intimatul inculpat

S.V. s-a dispus a se suporta din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București au rămas în sarcina statului.

Împotriva

acestei decizii, a formulat contestație în anulare contestatoarea I.A., aceasta

fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, la data de 24 august 2011, ca urmare a faptului că prin sentința penală

nr. 280 din 16 august 2011, Tribunalul Prahova, secția penală, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței supreme.

Pe

această cale, contestatoarea și-a exprimat nemulțumirea față de soluția

pronunțată de instanța de recurs, în drept fiind invocate dispozițiile art. 386

lit. c) și e) C. proc. pen. Cu privire la prevederile art. 386 lit. c) C. proc.

pen., a susținut contestatoarea că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra

unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin.

(1) lit. f)-i)

1

, cu privire la care existau probe în dosar, iar cu

referire la dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., a arătat că instanța

de recurs nu a procedat la audierea inculpaților, în condițiile în care

ascultarea era obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Examinând

contestația în anulare formulată de contestatoarea I.A., sub aspectul

admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este

inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.

Contestația în

anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori

de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind

actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul

cauzei.

Natura

juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că

pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de

retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă

de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În conformitate

cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu

a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea

procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen.,

precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac

exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Art. 386 C.

proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestație în anulare, însă

numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestația în anulare putând fi

exercitată doar în cazurile și în condițiile prevăzute expres și limitativ de

lege.

Prin urmare,

examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior procedurii

admisibilității în principiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii;

b)

când partea dovedește că la termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate

de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;

c)

când instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i)

1

, cu privire la care

existau probe în dosar;

d)

când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri diferite pentru aceeași faptă;

e)

când la judecarea recursului sau la

rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost

ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar,

legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre

definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare,

instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea

oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au

hotărârile judecătorești definitive.

În prezenta

cauză se constată că a fost promovată contestația în anulare invocându-de

dispozițiile art. 386 lit. c) și e) C. proc. pen.

Cu privire la

criticile expuse în cuprinsul cererii formulate de contestatoare, circumscrise art.

386 lit. c) C. proc. pen., se constată că acestea nu pot fi calificate și

încadrate în dispozițiile anterior menționate, nefiind identificate la dosarul

cauzei dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate.

Referitor

la susținerile încadrate în dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., se

reține că acestea nu corespund realității, din actele dosarului rezultând că la

termenul de judecată din data de 9 iunie 2010, înainte de a se acorda cuvântul

la dezbateri, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

alin. (1)

1

și art. 70 alin. (2) C. proc. pen., a învederat

inculpaților că au dreptul să dea o nouă declarație în fața instanței în

prezența apărătorilor, dar și faptul că se pot prevala de dreptul la tăcere,

iar în situația în care aceștia consimt să dea o nouă declarație, li s-a atras

atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva lor. în acest context,

inculpata I.A. a consimțit să dea o nouă declarație, ce a fost consemnată și

atașată la dosarul cauzei (fila 101 dos. recurs).

Astfel

fiind, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de contestatoare nu se

circumscriu cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, nefîind

îndeplinite cumulativ cerințele care condiționează admiterea în principiu a

contestației în anulare, motiv pentru care va respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatoarea I.A. împotriva Deciziei penale

nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 2198/3/2009.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va fi obligată contestatoarea la plata sumei de 200

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea I.A. împotriva

Deciziei penale nr. 2463 din 22 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2198/3/2009.

Obligă

contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 30 aprilie 2012.