ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2156/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 187 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului T.D., formulată în contradictoriu cu C.S.E.P.H.A., C.E.P.H.A. Prahova și C.J. Prahova – D.G.A.S. și P.C. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul T.D.

a solicitat prin acțiunea introductivă anularea în parte a deciziei de încadrare în grad de handicap pentru adulți nr. 3250 din 7 aprilie 2009 și a certificatului de încadrare în grad de handicap nr. 9025/2008 ca și a actelor subsecvente, precum și obligarea comisiilor să-i elibereze certificatul și decizia de încadrare în grad de handicap grav cu însoțitor pentru boala pe care o are, boală care este incurabilă și ireversibilă, cu obligarea și la despăgubiri reprezentând daune morale și materiale constând în cheltuieli suplimentare pe care le suportă pentru îngrijire și întreținere. Instanța a reținut că, la data de 18 septembrie 2008, C.E.P.H.A. a eliberat reclamantului T.D. certificatul de încadrare în grad de handicap accentuat pentru Cod boală G.36.

În urma contestațiilor reclamantului, prin Decizia nr. 7437 din 12 iunie 2009 emisă de C.E.P.H.A. - București, în cursul judecății reclamantul a fost diagnosticat cu grad de handicap grav și cu posibilitatea de a beneficia de asistent permanent, decizia fiind nerevizuibilă. Instanța de fond a constatat astfel, că cererea introductivă a reclamantului depusă la instanță, la data de 11 mai 2009, a vizat încadarea într-un grad de handicap grav pentru a beneficia de asistent permanent, iar această cerință a fost satisfăcută de pârâtă în luna iunie 2009, prin decizia arătată, pronunțată de pârâtă în soluționarea contestației administrative a reclamantului.

Instanța a concluzionat totodată că reîncadrarea retroactivă a reclamantului în gradul de handicap grav nu poate fi admisă, întrucât încadrarea în gradul de handicap arătat s-a făcut în temeiul unor criterii medico-psihosociale și legale, pe bază de acte medicale, diagnostic și examinări de către personal autorizat și calificat, iar în cauza de față nu au fost prezentate probe care să ateste contrariul. 2. Motivele de recurs ale reclamantului - recurent Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul. În esență, reluând prezentarea succintă a situației de fapt, ca și a solicitărilor sale cuprinse și în acțiunea introductivă, recurentul - reclamant, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc.

civ., a susținut următoarele critici raportat la sentința pronunțată de prima instanță: - au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât, în aprecierea recurentului, motivarea hotărârii recurate are un vădit caracter enunțiativ, fiind total greșită abordarea globală și recunoașterea suveranității organelor medicale; - instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ, nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită și nu a motivat soluția adoptată, astfel că se impune casarea hotărârii; - hotărârea a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, întrucât nu s-au reținut erorile comise de autoritățile medicale pârâte care, abia într-un final au emis și comunicat decizia de încadrare în gradul de handicap grav, raportat la diagnosticul și la afecțiunea severă de care suferă (scleroză laterală amiotrofică); - boala sa nu a fost corect încadrată și nici codificările nu s-au trecut corect, făcându-se în așa fel încât să nu poată beneficia de drepturile legale, dintre care și de un însoțitor, ceea ce desigur i-a creat o serie de prejudicii, în special de ordin material.

Intimata C.S.E.P.H.A. („C.S.”) a formulat în cauză întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefundat, a recursului reclamantului. În esență, s-a arătat că raportat la amestecul de opinii și sugestii cu caracter general prezentate de recurent este de observat că nu au fost indicate dispozițiile legale care au fost încălcate cu ocazia judecării fondului, după cum nu au fost arătate dispozițiile legale care au legătură cu pretinsa nulitate absolută și/sau relativă a unor acte procedurale. 3. Considerentele și soluția instanței de recurs Recursul nu este fondat. Analizând actele și lucrările dosarului ca și sentința atacată prin prisma criticilor recurentului - reclamant, a apărărilor intimatei - pârâte ca și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., în raport de prevederile legale incidente, Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanțe, în considerarea argumentelor în continuare expuse. Recurentul - reclamant T.D., ce suferă de o boală rară, din categoria celor degenerative și heredodegenerative ale sistemului nervos central, cu evoluție progresivă, respectiv de scleroză laterală amiotrofică, depistată și diagnosticată în ianuarie 2007, s-a adresat instanței de contencios administrativ, solicitând anularea parțială a actelor emise, în sensul de a se dispune reîncadrarea retroactivă, începând cu data de 18 septembrie 2008, în gradul de handicap grav cu însoțitor permanent astfel cum s-a stabilit, în cele din urmă, prin Decizia nr. 7437 din 12 iunie 2009, emisă ulterior datei formulării acțiunii de față.

Reclamantul a apreciat că prin deciziile contestate a fost nedreptățit, comisiile medicale realizând o greșită încadrare a sa în gradul de handicap accentuat (deciziile nr. 3025 din 18 septembrie 2008, și respectiv nr. 3250 din 7 aprilie 2009), fără dreptul de a beneficia de însoțitor permanent, ignorând gravitatea afecțiunii de care suferă și încălcând prevederile și criteriile legale aplicabile. Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate susținerile reclamantului și nici criticile aduse sentinței recurate întrucât, actele și lucrările dosarului nu atestă că cele două decizii contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor legale incidente.

Mai mult, din chiar cuprinsul acestora, coroborat cu răspunsurile intimatelor - pârâte prezentate la interogatoriul reclamantului - recurent rezultă că în stabilirea gradului de handicap acordat au fost avute în vedere criteriile medico-psiho-sociale aprobate prin Ordinul comun nr. 762 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și nr. 1992 al Ministerului Sănătății Publice, avizate de către Comisia de Neurologie a Ministerului Sănătății ca și documentația medicală obținută pe cale ambulatorie, care însă nu au fost concludente în sensul încadrării recurentului - reclamant în grad de handicap cu asistent personal.

Față de această poziție a autorității intimate, pertinentă și susținută din punct de vedere medical dar și legal, la care se adaugă și împrejurarea de fapt necontestată, în sensul că afecțiunea de care suferă recurentul - reclamant este o boală în evoluție, în mod corect instanța de fond a apreciat motivat și nu doar enunțiativ că actele contestate au fost emise în limitele și cu exercitarea corectă a prerogativelor conferite celor două comisii intimate. În mod firesc, instanța de fond nu se putea substitui competențelor celor două comisii și nu putea, în lipsa unor probatorii relevante, determina o altă situație de fapt din punct de vedere medical și al diagnosticelor și codificările reținute, de natură a atrage acordarea unui alt grad de handicap, cum fără temei a susținut recurentul.

Nefondate sunt și toate celelalte critici ale recurentului vizând încălcarea de către prima instanță a rolului activ al judecătorului, în special în ceea ce privește probele administrate, sancționată cu pretinsa nulitate a actelor de procedură efectuate. Înalt Curte a stabilit, de altfel, în jurisprudența sa, că rolul activ consacrat în art. 129 C. proc. civ., nu înseamnă și nu poate atrage încălcarea principiului disponibilității, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, instanța neavând posibilitatea de a se substitui voinței părților. Din această perspectivă, împrejurarea că recurentul - reclamant a înțeles să renunțe, expres, prin reprezentantul său legal, la administrarea probei cu expertiza medico-legală ce îi fusese încuviințată la un termen anterior nu îi poate fi în nici un mod imputabilă primei instanțe, astfel cum fără temei a arătat recurentul.

Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, prezentul recurs, apreciind că legalitatea actelor contestate a fost corect reținută de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.D. împotriva sentinței nr. 187 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.