ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2801/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta C.N.A.F.P.

a chemat în judecată pe pârâta SC P.M. SA pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 109791,44 lei.

În motivare reclamanta a arătat că,

în aplicarea Ordinului Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr.

267 din 10 aprilie 2003 au fost preluate amenajările piscicole aflate în

exploatarea SC P.M. SA dar pentru că exista producție în curs de execuție și în

scopul continuării activității piscicole și a soluționării relației referitoare

la materialul piscicol s-a încheiat

Protocolul

nr. 624/2 din 2 iunie 2003, prin care s-a pus la dispoziția pârâtei amenajarea

cu

terenurile și dotările aferente, urmând ca pentru acest drept de folosință să

se factureze lunar o anumită sumă pe bază de deviz acceptat de ambele părți.

În apărare, pârâta a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune dar

și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata

sumei de 34.379,70 lei cu titlu de despăgubiri.

La termenul de judecată din 4

septembrie 2008 reprezentantul pârâtei SC P.M. SA a făcut precizări cu privire

la cadrul procesual, în sensul că potrivit art. 69 din O.U.G. nr. 23 din 5

martie 2008 privind pescuitul și acvacultura, Agenția Domeniilor Statului a

preluat cu titlu gratuit acțiunile pe care C.N.A.F.P. le deține la societățile comerciale

cu profil piscicol, precum și aferente terenurile amenajărilor piscicole

deținute de aceasta, în baza unui protocol de predare-preluare aprobat prin ordin

al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale.

Prin sentința civilă nr. 335/CA din 1

octombrie 2009 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției,

constatând ca fiind prescrise pretențiile aferente anului 2003, precum și cele din

ianuarie –iulie 2004, a respins ca nefondat capătul de cerere formulat de

reclamantă, privind pretențiile aferente lunii august 2004, a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale anulând această cerere ca netimbrată.

Pentru a pronunța această soluție instanța

de fond a reținut că raportând situația de fapt la data de 7 august 2007, ca

fiind cea la care s-a înregistrat cererea de chemare în judecată, excepția prescripției

este întemeiată astfel că a constatat că sunt prescrise pretențiile aferente

anului 2003, precum și cele din ianuarie-iulie 2004.

Referitor la ultima factură emisă la

data de 10 septembrie 2004 în sumă de 3.991 lei, pentru prestația aferentă

lunii august 2004, instanța de fond a respins această pretenție ca nefondată,

motivat de faptul că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiției

asumate prin protocol, respectiv existența devizului acceptat de ambele părți.

Potrivit convenției asumate nu se

putea trece la facturare de către reclamantă până ce părțile nu încheiau un

deviz estimativ al cantității de pește ce reprezenta contravaloarea folosirii

amenajărilor piscicole.

În ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de SC P.M. SRL împotriva C.N.A.F.P. București,

instanța de fond a reținut că obiectul acesteia

este reprezentat de pretenții în sumă de 34.379,70

lei, astfel că

aceasta trebuia legal timbrată, invocând din oficiu excepția netimbrării.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta

Agenția Domeniilor Statului a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Ulterior, recurenta-reclamantă a

depus o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a A.N.P.A., în calitate

de succesoare în drepturi și obligații a Agenției Domeniilor Statului, în ceea

ce privește administrarea fondului piscicol, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 317/2009.

Înainte de a analiza motivele de recurs

invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu,

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre

părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau

încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din

nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din

prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în

vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei

ce formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de față reclamanta a chemat

în judecată pârâta pentru a se dispune obligarea acesteia la plata sumei de

109791,44 lei.

Prin urmare, cuantumul sumei ce

formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 lei, astfel

că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul Tulcea,

secția contencios administrativ și fiscal.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe

cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Tulcea,

secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.P.A., împotriva sentinței

civile nr. 335/CA din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.