ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5192/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 557 din 19 august 2010 Tribunalul Vrancea a

respins cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor prin

care s-a solicitat dispunerea restrângerii exercitării dreptului la libera

circulație în Italia a pârâtului C.N.A.

In considerente instanța a reținut că dispozițiile art. 27 din

Directiva 2004/38/CE stabilește limitativ cazurile în care se poate restrânge dreptul

la libera circulație a cetățenilor Uniunii, norma comunitară fiind mai

favorabilă decât legislația internă.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta arătând că pârâtul, prin

conduita sa antisocială, reprezintă o amenințare reală și serioasă la adresa

Statului Italian.

Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 239 A din 22

septembrie 2010 a respins apelul reținând că reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cazurile de limitare

prevăzute de Directivă.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterând motivele de apel, respectiv că

pârâtul, prin conduita sa antisocială, reprezintă o amenințare reală și

serioasă la adresa Statului Italian, astfel încât sunt îndeplinite condițiile pentru

limitarea dreptului la libera circulație impuse de art. 27 din Directiva nr.

2004/38/CE.

Recursul nu este fondat.

Începând cu data de 01 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al

Uniunii Europene, aceasta asumându-și, prin art. 6.10 al Tratatului de aderare,

obligația de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data

aderării, a tuturor acordurilor internaționale la care este parte.

Obligația instanțelor naționale, in condițiile date, nu putea fi altfel

privită decât în ideea respectării ordinii juridice în vigoare la momentul

aplicării măsurii solicitate, anume restrângerea dreptului la libera circulație

a persoanei în cauză.

Dată fiind această situație, soluționarea cauzei nu poate fi realizată

decât în contextul dispozițiilor legale interne și internaționale, cu incidență

în cauză, după cum urmează:

Din perspectiva legislației naționale, trebuie reținut că, legea

fundamentală - Constituția României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă

circulație, în țară și în străinătate, în condițiile stabilite prin legile

ordinare.

Alin. (2) al art. 25 dispune în sensul că fiecărui cetățean îi este

asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate

din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, stipulează

în art. 3 alin. (1) că limitarea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate se poate face numai temporar, în cazurile și în condițiile

prevăzute în prezenta lege, și constă în suspendarea sau, după caz,

restrângerea exercitării acestui drept.

Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, „restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi

dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire

la următoarele categorii de persoane: cu privire la persoana care a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat; cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat,

prin activitatea pe care o desfășoară sau care ar urma să o desfășoare, ar

aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale

dintre România și acel stat".

Din perspectivă comunitară, s-a reținut că Tratatul de înființare a

Comunității Europene consacră libertatea de circulației a persoanelor drept una

dintre libertățile care stau la baza creării pieței interne, reglementată de

art. 3 din Tratat.

In art. 18 al Tratatului se stipulează că fiecare cetățean al Uniunii

are dreptul de a circula și de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor

membre, fiind supus limitărilor și condițiilor prevăzute de acest Tratat și de

măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiei acestora

recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui cetățean al Uniunii la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, un drept fundamental și

individual, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și a

măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Capitolul VI al Directivei reglementează situațiile în care apare

posibilă restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere,

stipulându-se în art. 27 că statele membre pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică

respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita

persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine

luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau

care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Rezultă cu evidență incompatibilitatea normei interne (Legea nr.

248/2005) în raport cu legislația comunitară (Tratatul CE și Directiva

2004/38/CE), pentru argumentele redate explicit în expunerea de motive a

hotărârilor pronunțate - norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei

situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a

persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății

publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la

libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza

unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincție în ceea ce privește

persoana cetățeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un

pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a statului din care a

fost returnat - și care relevă, în esență, ideea că norma internă prevede o

categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune restrângerea

dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria

situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară, concluzia firească și

legală fiind aceea a aplicării efectului direct al Directivei la situația de

fapt din prezenta speță, dându-se eficiență astfel principiului supremației

dreptului comunitar.

In acest context legislativ, s-a reținut corect că norma aplicabilă în

prezentul litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la liberă

circulație a unui cetățean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 și

urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru situația concretă a pârâtului,

constatarea conduitei antisociale a pârâtului nu poate fi încadrată în sfera

noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică.

Câtă vreme prin acțiunea de față nu s-au invocat si dovedit și alte

circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, instanța de

judecată nu poate să rețină în nici un caz că simpla conduită antisocială ar

constitui „ o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății", mai ales în condițiile în care

Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate

de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală" și

„condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea

măsuri" de restrângere a libertății de circulație.

Interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, au

îndreptățit instanțele anterioare să aprecieze, în consens, că, în speță, nu a

fost făcută dovada peremptorie a faptului că cetățeanul român C.N.A. a avut pe

teritoriul Italiei o conduită care să pună în pericol ordinea publică ori

siguranța publică, iar conduita antisocială nu poate fi asimilată nici unuia

dintre cele trei motive de excepție care permit restrângerea libertății de circulație.

Față de considerentele expuse, Curtea urmează a respinge recursul

declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru

Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul

Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 239 A din 22 septembrie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2011.