ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 63/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 49 din 12 ianuarie 2010 Tribunalul

Galați a respins cererea formulată de reclamanta D.E.P.A.B.D. din M.A.I. prin

care s-a solicitat dispunerea restrângerii exercitării dreptului la libera

circulație în Italia a pârâtului C.C.A.

In considerente instanța a reținut

că dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabilește limitativ cazurile

în care se poate restrânge dreptul la libera circulație a cetățenilor U.E.,

norma comunitară fiind mai favorabilă decât legislația internă.

Impotriva sentinței a declarat apel

reclamanta arătând că pârâtul, prin conduita sa antisocială, reprezintă o

amenințare reală și serioasă la adresa Statului Italian.

Curtea de Apel Galați, secția civilă,

prin decizia nr. 101/A din 8 aprilie 2010 a respins apelul reținând că

restrângerea dreptului pârâtului la libera circulație în Italia ar reprezenta o

dublă sancțiune pentru pârât, ceea ce ar încălca principiile de drept ale Statului

Român.

Impotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reiterând motivele de apel, respectiv că pârâtul, prin conduita sa antisocială,

reprezintă o amenințare reală și serioasă la adresa Statului Italian, astfel

încât sunt îndeplinite condițiile pentru limitarea dreptului la libera

circulație impuse de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Recursul nu este fondat.

Incepând cu data de 1 ianuarie 2007,

România a devenit stat membru al U.E., aceasta asumându-și, prin art. 6 pct. 10

al Tratatului de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul

comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaționale la

care este parte.

Obligația instanțelor naționale, in

condițiile date, nu putea fi altfel privită decât în ideea respectării ordinii

juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii solicitate, anume

restrângerea dreptului la libera circulație a persoanei în cauză.

Dată fiind această situație,

soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul dispozițiilor

legale interne și internaționale, cu incidență în cauză, după cum urmează:

Din perspectiva legislației

naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală, Constituția României

garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulație, în țară și în

străinătate, în condițiile stabilite prin legile ordinare.

Alin. (2) al art. 25 dispune în

sensul că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul

sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni

în țară.

Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și

completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că limitarea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate se poate face numai

temporar, în cazurile și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și constă în

suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.

Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005,

„restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a

cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai

în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la

persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat; cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau care ar urma să

o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz,

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat".

Din perspectivă comunitară, s-a

reținut că Tratatul de înființare a Comunității Europene consacră libertatea de

circulației a persoanelor drept una dintre libertățile care stau la baza

creării pieței interne, reglementată de art. 3 din Tratat.

În art. 18 al Tratatului se

stipulează că fiecare cetățean al U.E. are dreptul de a circula și de a

domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor

și condițiilor prevăzute de acest Tratat și de măsurile adoptate pentru punerea

în aplicare a acestuia.

Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii U.E. și

membrii familiei acestora recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui cetățean al

U.E. la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, un drept

fundamental și individual, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de

Tratat și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Capitolul VI al Directivei

reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea dreptului de

intrare și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27 că statele membre

pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor U.E. și a

membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi

invocate în scopuri economice.

Măsurile luate din motive de ordine

publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se

întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale

anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în cauză trebuie

să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt

direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție

generală.

Rezultă cu evidență

incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislația

comunitară (Tratatul C.E. și Directiva nr. 2004/38/CE), pentru argumentele

redate explicit în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate - norma

comunitară prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea

restrânge libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice, pe când norma internă prevede

posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român

a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face

nicio distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv

dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea

publică a statului din care a fost returnat - și care relevă, în esență, ideea că

norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când se poate

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, în

raport cu categoria situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară,

concluzia firească și legală fiind aceea a aplicării efectului direct al

Directivei la situația de fapt din prezenta speță, dându-se eficiență astfel

principiului supremației dreptului comunitar.

În acest context legislativ, s-a

reținut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită

restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, este norma

comunitară, respectiv art. 27 și urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru

situația concretă a pârâtului, constatarea conduitei antisociale a pârâtului nu

poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate

publică.

Câtă vreme prin acțiunea de față nu

s-au invocat si dovedit și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la

conduita pârâtului, instanța de judecată nu poate să rețină în niciun caz că

simpla conduită antisocială ar constitui „o amenințare reală, prezentă și

suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății", mai

ales în condițiile în care Directiva dispune că ”nu pot fi acceptate motivări

care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de

prevenție generală" și „condamnările penale anterioare nu pot justifica în

sine luarea unor asemenea măsuri" de restrângere a libertății de

circulație.

Interpretarea corectă a

dispozițiilor legale incidente în cauză, au îndreptățit instanțele anterioare

să aprecieze, în consens, că, în speță, nu a fost făcută dovada peremptorie a

faptului că cetățeanul român C.C.A. a avut pe teritoriul Italiei o conduită

care să pună în pericol ordinea publică ori siguranța publică, iar conduita

antisocială nu poate fi asimilată niciunuia dintre cele trei motive de excepție

care permit restrângerea libertății de circulație.

Față de considerentele expuse,

Curtea urmează a respinge recursul declarat în cauză, în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul M.A.I., D.E.P.A.B.D., împotriva deciziei nr. 101/A din

8 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2011.