ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2673/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 472 din 29 aprilie 2010,

Tribunalul Brăila, secția civilă, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul

Administrației și Internelor prin care s-a solicitat dispunerea restrângerii dreptului

la liberă circulație în Italia a pârâtei B.J.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE

stabilește limitativ cazurile în care se poate restrânge dreptul la liberă circulație

al cetățenilor Uniunii, norma comunitară fiind mai favorabilă decât legislația internă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta arătând că pârâta prin conduita sa antisocială reprezintă

o amenințare reală și serioasă la adresa statului Italian.

Curtea de Apel Galați,

secția civilă, prin decizia nr. 167A din 04 iunie 2010 a respins apelul, reținând

în esență că restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia ar reprezenta

o dublă sancțiune, ceea ce încalcă principiile de drept ale Statului Român.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs în termen legal reclamanta, care, invocând motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a reiterat motivele de apel, învederând că pârâta,

prin conduita sa antisocială reprezintă o amenințare reală și serioasă la adresa

Statului Italian, astfel că sunt îndeplinite condițiile pentru limitarea dreptului

la libera circulație impuse de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE.

Recursul nu este fondat.

Începând cu data de 01

ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene, aceasta asumându-și,

prin art. 6.10 al Tratatului de aderare, obligația de a asigura compatibilitatea

cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaționale

la care este parte.

Obligația instanțelor

naționale, in condițiile date, nu putea fi altfel privită decât în ideea respectării

ordinii juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii solicitate, anume restrângerea

dreptului la libera circulație a persoanei în cauză.

Dată fiind această situație,

soluționarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul dispozițiilor legale

interne și internaționale, cu incidență în cauză, după cum urmează:

Din perspectiva legislației

naționale, trebuie reținut că, legea fundamentală - Constituția României garantează,

prin art. 25, dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, în condițiile

stabilite prin legile ordinare.

Alin. 2 al art. 25 dispune

în sensul că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul

sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în

țară.

Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările

și completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că limitarea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile

și în condițiile prevăzute în prezenta lege, și constă în suspendarea sau, după

caz, restrângerea exercitării acestui drept.

Potrivit art. 38 din Legea

nr. 248/2005, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate

a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai

în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la

persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat

între România și acel stat; cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul

unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau care ar urma să o desfășoare,

ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale

dintre România și acel stat”.

Din perspectivă comunitară,

s-a reținut că Tratatul de înființare a Comunității Europene consacră libertatea

de circulației a persoanelor drept una dintre libertățile care stau la baza creării

pieței interne, reglementată de art. 3 din Tratat.

În art. 18 al Tratatului

se stipulează că fiecare cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a domicilia

în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor și condițiilor

prevăzute de acest Tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.

Directiva nr. 2004/38/CE

a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la

liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii

și membrii familiei acestora recunoaște, prin art. 1, dreptul fiecărui cetățean

al Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, un drept

fundamental și individual, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat

și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.

Capitolul VI al Directivei

reglementează situațiile în care apare posibilă restrângerea dreptului de intrare

și a dreptului de ședere, stipulându-se în art. 27 că statele membre pot restrânge

libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de

familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică

sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Măsurile luate din motive

de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și

se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare

nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în

cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care

nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Rezultă cu evidență incompatibilitatea

normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislația comunitară (Tratatul

CE și Directiva nr. 2004/38/CE), pentru argumentele redate explicit în expunerea

de motive a hotărârilor pronunțate - norma comunitară prevede în mod limitativ doar

trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor:

afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, pe când norma

internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul

român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face

nici o distincție în ceea ce privește persoana cetățeanului în cauză, respectiv

dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică

a statului din care a fost returnat - și care relevă, în esență, ideea că norma

internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune

restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, în raport cu categoria

situațiilor de excepție prevăzute de norma comunitară, concluzia firească și legală

fiind aceea a aplicării efectului direct al directivei la situația de fapt din prezenta

speță, dându-se eficiență astfel principiului supremației dreptului comunitar.

În acest context legislativ,

s-a reținut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită

restrângerea dreptului la liberă circulație a unui cetățean român, este norma comunitară,

respectiv art. 27 și urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru situația concretă

a pârâtului, constatarea conduitei antisociale a pârâtului nu poate fi încadrată

în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică.

Câtă vreme prin acțiunea

de față nu s-au invocat și dovedit și alte circumstanțe reale sau personale referitoare

la conduita pârâtului, instanța de judecată nu poate să rețină în nici un caz că

simpla conduită antisocială ar constitui „o amenințare reală, prezentă și suficient

de gravă la adresa unui interes fundamental al societății", mai ales în condițiile

în care directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate

de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală" și „condamnările

penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" de

restrângere a libertății de circulație.

Interpretarea corectă

a dispozițiilor legale incidente în cauză, au îndreptățit instanțele anterioare

să aprecieze, în consens, că, în speță, nu a fost făcută dovada peremptorie a faptului

că cetățeanul român a avut pe teritoriul Italiei o conduită care să pună în pericol

ordinea publică ori siguranța publică, iar conduita antisocială nu poate fi asimilată

niciunuia dintre cele trei motive de excepție care permit restrângerea libertății

de circulație.

Față de considerentele

expuse, Curtea urmează să respingă recursul declarat în cauză, în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Resping recursul declarat

de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date

din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 167A din 04

iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2011.