ÎCCJ, Decizia nr. 267/2011

Asupra contestației

la executare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 500 din 14 iunie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a

fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatoarea G.A. împotriva Deciziei nr. 15/ P din 25 ianuarie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători,

cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatoarea, recurs care a fost respins, ca

inadmisibil, prin Decizia nr. 17 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, cu obligarea

contestatoarei la plata cheltuielilor judiciare către stat, cu motivarea că

recursul a fost exercitat împotriva unei hotărâri definitive care nu este

supusă niciunei căi de atac, în condițiile art. 385

1

raportat la art.

392 alin. (4) C. proc. pen.

Prin cererea

introdusă la 10 iunie 2011, contestatoarea G.A. a formulat contestație la

executare împotriva Deciziei nr. 17 din 24 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, solicitând „scutirea de la

plata cheltuielilor de judecată”.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de contestație la

executare formulată de contestatoarea G.A. este inadmisibilă.

Contestația la

executare este un mijloc jurisdicțional prin intermediul căruia se soluționează

anumite incidente ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale

definitive.

Analizându-se

hotărârea contestată, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că

potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. pen. „contestația contra executării

hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri :

a) când s-a pus în

executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea

este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de

condamnare;

c) când se ivește

vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la

executare;

d) când se invocă

amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de

micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării”.

Se constată așadar

că, în cauză, motivele invocate de contestatoare nu se regăsesc între cele

expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 461 alin. (1) C. proc. pen.,

astfel că cererea formulată nu are legătură cu dispozițiile legale privind

lămurirea hotărârii, cazul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) din același

cod.

Totodată, Codul de

procedură penală reglementează posibilitatea contestației privitoare la

dispozițiile civile ale hotărârii ( în art. 463 C. proc. pen.), respectiv,

contestația privitoare la amenzile judiciare (în art. 464 C. proc. pen.).

Rezultă, așadar, că

în ceea ce privește cheltuielile judiciare, Codul de procedură penală nu

cuprinde dispoziții referitoare la posibilitatea formulării unei contestații la

executare, neputându-se aplica prin analogie dispozițiile art. 463 sau 464 C.

proc. pen., menționate anterior.

În consecință,

contestația la executare formulată de contestatoare este inadmisibilă și

urmează a fi respinsă ca atare.

În baza art. 192 alin.

(2) Cod C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata sumei de 300 RON

cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația la executare formulată de contestatoarea G.A.

împotriva Deciziei nr. 17 din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în Dosarul nr. 5623/1/2010.

Obligă contestatoarea

la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 septembrie 2011.