ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 493/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, sub nr. 4301/91/2010, la data de 05 octombrie 2010, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. a chemat în judecată pe pârâtul Ș.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de cel mult 3 ani, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 749 din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a avut în vedere art. 18 din T.C.E.

și art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. În ceea ce privește faptul că pârâtul a fost returnat din Italia, Tribunalul a constatat că această împrejurare de fapt nu este suficientă pentru a se dispune, de către instanța română, restrângerea dreptului de a circula pe teritoriul acestui stat. „Returnarea” din Italia nu poate constitui, prin ea însăși, o cauză ce afectează ordinea, siguranța sau sănătatea publică, putând prezenta relevanță doar faptele, acțiunile sau conduita persoanei respective, astfel cum prevede art. 27 alin. 6) din Directivă. În ceea ce privește faptele, acțiunile sau conduita pârâtului, Tribunalul a reținut că singurele dovezi administrate la dosar cu privire la aceste împrejurări sunt decretul de expulzare și declarația pârâtului dată la intrarea în România.

Cât privește declarația pârâtului, acesta a afirmat că lucra în Italia la un supermarket, cu contract de muncă, și a fost reținut de poliția italiană și returnat în România pe motiv de ședere nelegală și muncă fără formalități legale. În mod cu totul evident, această situație de fapt nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele permise de lege pentru restrângerea dreptului pârâtului. Analizând cuprinsul decretului de expulzare, Tribunalul a reținut că, prin acesta, prefectul din Roma a constatat că pârâtul a fost reținut și cercetat de mai multe ori de către autoritățile italiene, în perioada 12 septembrie 2005 - 25 noiembrie 2007, pentru săvârșirea unor fapte ce, în majoritatea lor, încălcau Decretul-Lege nr. 286/1998.

Nu se menționează circumstanțele concrete ale pretinselor încălcări, nu sunt indicate eventuale sancțiuni aplicate, iar unele dintre fapte nici măcar nu sunt individualizate. S-a reținut, în cuprinsul decretului, că infracțiunile săvârșite fac parte dintre cele împotriva vieții și integrității persoanelor, dar nu rezultă de unde s-a tras concluzia că pârâtul ar fi săvârșit toate infracțiunile pentru care a fost acuzat, mai ales că, în mod logic, ar fi trebuit să se stabilească și anumite sancțiuni, dacă s-a stabilit cu certitudine săvârșirea acelor infracțiuni. Pe baza acestor constatări, prefectul a apreciat că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul național să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță.

Art. 27 alin. (6) teza a III-a din Directivă prevede următoarele: Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală. În raport de acest text legal, Tribunalul a constatat că, din conținutul Decretului de expulzare, nu rezultă în niciun caz împrejurări ce ar putea conduce la concluzia că prezența pârâtului pe teritoriul Italiei constituie o amenințare reală și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Aceasta cu atât mai mult cu cât ultima faptă supusă cercetării se atestă ca fiind săvârșită la data de 25 noiembrie 2007, neexistând alte elemente din care să rezulte că, în momentul de față, prezența pârâtului constituie o amenințare serioasă la adresa cetățenilor italieni.

Cel mult se poate considera că necesitatea restrângerii libertății de circulație se impune pe considerații de prevenție generală, însă textul de lege interzice luarea unei astfel de măsuri întemeiată pe acest argument. Împotriva sentinței a declarat apel, în termen legal, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. Prin decizia civilă nr. 18/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În raport de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, art. 2 alin. (2) – (3) din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O. și art. 53 din Constituția României, Curtea a constatat că simpla împrejurare a returnării pârâtului pe teritoriul României, dispusă de către autoritățile statului italian, nu este suficientă, prin ea însăși, pentru ca dreptul de circulație al cetățeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele: În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, I.N.E.P. (D.E.P.A.B.D.) are obligativitatea de a înainta, către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ, prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată. Împotriva pârâtului a fost emis, de către Prefectul de Roma, un decret de îndepărtare, măsura fiind luată din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, fiind expulzat pentru săvârșirea infracțiunii de jaf. Așa cum reiese din Decretul Prefectului de Roma, autoritățile italiene, făcând o analiză a statutului de cetățean european al pârâtului, au concluzionat că prezența acestuia pe teritoriul statului italian constituie o amenințare concretă și actuală cu privire la siguranța publică, având în vedere faptul că a desfășurat o activitate infracțională încă din anul 2005, dispunând expulzarea din Italia.

Astfel , în documentul de referință, se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță”, fiind considerat un pericol public. Din declarația pârâtului reiese că acesta a părăsit teritoriul României, la data de 11 iunie 2010, prin P.T.F. Nădlac cu destinația Italia, fiind returnat pentru muncă ilegală pe teritoriul Italiei. Măsura restrictivă dispusă de autoritățile italiene se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a S.R., în ignorarea dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

Aceste împrejurări justifică considerarea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt amenințate valorile fundamentale protejate, siguranța publică, drepturile și libertățile cetățenilor, în statul gazdă, pe teritoriul căruia, pârâtul a manifestat acea conduită. De asemenea, faptele reținute în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a se putea aprecia că există temeri ca acesta ar putea săvârși și pe viitor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei. În raport cu comportamentul trecut al pârâtului, menționat mai sus, este întemeiată solicitarea recurentei, în ceea ce privește măsura „de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei al pârâtului”.

În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și obligația respectării legislației statului în care se află. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian. Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În alin. (2) al aceluiași articol, se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. De asemenea, dispozițiile art. 28 din același act normativ, prevăd faptul că, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori precum durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de origine. Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege.

Totodată, conform art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-ți îndeplinească obligațiile ce le revin. Între aceste obligații, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) și lit. b), și obligația de a respecta legislația României și a statului în care se află, precum si scopul pentru care i acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul statului respectiv în condițiile stabilite de legislația acestuia sau prin documentele internaționale încheiate cu România. Conform Decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioada de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac parte, astfel, din dreptul intern. Având în vedere exigențele legislației U.E., România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni administrative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale. În acest sens, în mod greșit, instanța nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 și nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma. Intimatul pârât nu a depus întâmpinare. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Deși, conform textului de lege sus-menționat, activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre statul român și statul în discuție și aceasta apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică. Pe de altă parte, dobândind statutul de țară membră a U.E., România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale U.E.

Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului. Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului Prefectului de Roma, nu poate nici să restrângă dreptul părții la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una dintre valorile mai sus menționate.

Infracțiunile pentru care a fost cercetat pârâtul, fără să rezulte că a fost și condamnat definitiv pentru acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a reușit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe o durată până la trei ani. Expulzarea dispusă prin Decretul Prefectului de Roma, concomitent cu interdicția de a se afla pe teritoriul statului respectiv pentru o perioadă de cel puțin 5 ani reprezintă sancțiunile pe care statul italian le-a considerat ca fiind corespunzătoare conduitei intimatului pe teritoriul acestui stat.

De asemenea, în condițiile în care, prin documentul menționat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului de a reintra pe teritoriul statului pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, autoritățile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligației menționate, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenția autorităților judiciare române în acest sens. În caz contrar, ar fi pentru pârât o dublă sancțiune pentru aceleași fapte, ceea ce nu este posibil. Pe de altă parte, în condițiile în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, cu atât mai mult nu rezultă îndeplinirea cerințelor din art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele României sau relațiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.

Or, nu rezultă, în speță, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului, pentru care acesta a primit deja o sancțiune, prin Decretul Prefectului din Roma, este de natură să afecteze interesele generale ale României sau relațiile bilaterale cu statul italian. Și din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la C.A.D.O.L.F., alin. (2) din acest articol, vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. Prima dintre condiții și, parțial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă). Pe de altă parte, legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în mod tehnic, clar și fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate și de ce natură și nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise.

În plus, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului, pe o perioadă de până la trei ani, este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Expulzarea pârâtului din Italia la 14 august 2010, în baza Decretului Prefectului din Roma, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

De asemenea, nici obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, în sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare” al celui în cauză către instanță, nu reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă circulație, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea soluționării cererii respective.

În cele din urmă, susținerile recurentului privind incidența art. 1 alin. (1) din Acordul încheiat între România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute în vedere de către instanță deoarece se circumscriu cazului de restrângere prevăzut în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, în prezent abrogat, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 206/2010 privind modificarea Legii nr. 248/2005. Existența textului de lege sus-menționat la data sesizării primei instanțe nu produce efecte în procesul de față întrucât, deși abrogarea lui a intervenit ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată (Legea nr. 206/2010 fiind publicată în M. Of.

la 17 noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de îndată și în plan procesual. Astfel, art. II alin. (1) din actul normativ enunțat prevede încetarea de drept a tuturor măsurilor de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, dispuse până la acea dată de instanțele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, și care se află în curs de executare. În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite, în speță, cerințele art. 304 pct. 9 din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. împotriva deciziei nr. 18/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.