ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 493/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 493/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, sub nr. 4301/91/2010,

la data de 05 octombrie 2010, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. a

chemat în judecată pe pârâtul Ș.I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în Italia pe o perioadă de cel mult 3 ani, în temeiul art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr.

749 din 09 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a respins, ca

nefondată, cererea formulată de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I.

În

pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a avut în vedere art. 18 din

T.C.E. și art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004.

În ceea

ce privește faptul că pârâtul a fost returnat din Italia, Tribunalul a constatat

că această împrejurare de fapt nu este suficientă pentru a se dispune, de către

instanța română, restrângerea dreptului de a circula pe teritoriul acestui

stat. „Returnarea” din Italia nu poate constitui, prin ea însăși, o cauză ce

afectează ordinea, siguranța sau sănătatea publică, putând prezenta relevanță

doar faptele, acțiunile sau conduita persoanei respective, astfel cum prevede art.

27 alin. 6) din Directivă.

În ceea

ce privește faptele, acțiunile sau conduita pârâtului, Tribunalul a reținut că

singurele dovezi administrate la dosar cu privire la aceste împrejurări sunt

decretul de expulzare și declarația pârâtului dată la intrarea în România.

Cât

privește declarația pârâtului, acesta a afirmat că lucra în Italia la un

supermarket, cu contract de muncă, și a fost reținut de poliția italiană și

returnat în România pe motiv de ședere nelegală și muncă fără formalități

legale.

În mod cu

totul evident, această situație de fapt nu se încadrează în niciuna dintre

ipotezele permise de lege pentru restrângerea dreptului pârâtului.

Analizând cuprinsul

decretului de expulzare, Tribunalul a reținut că, prin acesta, prefectul din

Roma a constatat că pârâtul a fost reținut și cercetat de mai multe ori de către

autoritățile italiene, în perioada 12 septembrie 2005 - 25 noiembrie 2007,

pentru săvârșirea unor fapte ce, în majoritatea lor, încălcau Decretul-Lege nr.

286/1998. Nu se menționează circumstanțele concrete ale pretinselor încălcări,

nu sunt indicate eventuale sancțiuni aplicate, iar unele dintre fapte nici

măcar nu sunt individualizate. S-a reținut, în cuprinsul decretului, că

infracțiunile săvârșite fac parte dintre cele împotriva vieții și integrității

persoanelor, dar nu rezultă de unde s-a tras concluzia că pârâtul ar fi

săvârșit toate infracțiunile pentru care a fost acuzat, mai ales că, în mod

logic, ar fi trebuit să se stabilească și anumite sancțiuni, dacă s-a stabilit

cu certitudine săvârșirea acelor infracțiuni. Pe baza acestor constatări, prefectul

a apreciat că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor

fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa

pe teritoriul național să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în

siguranță.

Art. 27 alin. (6)

teza a III-a din Directivă prevede următoarele: Conduita persoanei în cauză

trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la

adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări

care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de

prevenție generală.

În raport de acest

text legal, Tribunalul a constatat că, din conținutul Decretului de expulzare,

nu rezultă în niciun caz împrejurări ce ar putea conduce la concluzia că

prezența pârâtului pe teritoriul Italiei constituie o amenințare reală și

suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât ultima faptă supusă cercetării se atestă ca fiind săvârșită la data

de 25 noiembrie 2007, neexistând alte elemente din care să rezulte că, în momentul

de față, prezența pârâtului constituie o amenințare serioasă la adresa

cetățenilor italieni.

Cel mult se poate

considera că necesitatea restrângerii libertății de circulație se impune pe

considerații de prevenție generală, însă textul de lege interzice luarea unei

astfel de măsuri întemeiată pe acest argument.

Împotriva

sentinței a declarat apel, în termen legal, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul

M.A.I.

Prin decizia civilă nr.

18/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În

raport de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, art. 2 alin. (2)

– (3) din Protocolul nr. 4 la C.E.D.O. și art. 53 din Constituția României,

Curtea a constatat că simpla împrejurare a returnării pârâtului pe teritoriul

României, dispusă de către autoritățile statului italian, nu este suficientă,

prin ea însăși, pentru ca dreptul de circulație al cetățeanului român, pe

teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:

În conformitate cu

prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea

planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca

urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor

reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare,

I.N.E.P. (D.E.P.A.B.D.) are obligativitatea de a înainta, către instanța

competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea,

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ, prevăd

faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă

determinată.

Împotriva pârâtului a

fost emis, de către Prefectul de Roma, un decret de îndepărtare, măsura fiind

luată din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în

Italia, fiind expulzat pentru săvârșirea infracțiunii de jaf.

Așa cum reiese din

Decretul Prefectului de Roma, autoritățile italiene, făcând o analiză a

statutului de cetățean european al pârâtului, au concluzionat că prezența

acestuia pe teritoriul statului italian constituie o amenințare concretă și

actuală cu privire la siguranța publică, având în vedere faptul că a desfășurat

o activitate infracțională încă din anul 2005, dispunând expulzarea din Italia.

Astfel

, în documentul de referință, se precizează

că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă,

efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale

persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul

Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță”, fiind

considerat un pericol public. Din declarația pârâtului reiese că acesta a

părăsit teritoriul României, la data de 11 iunie 2010, prin P.T.F. Nădlac cu

destinația Italia, fiind returnat pentru muncă ilegală pe teritoriul Italiei.

Măsura restrictivă

dispusă de autoritățile italiene se justifică din perspectiva încălcării

ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa

nelegală, cât și a ordinii de drept a S.R., în ignorarea dispozițiilor interne

și internaționale ratificate de România, vizând obligațiile cetățenilor români

aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

Aceste împrejurări

justifică considerarea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt amenințate

valorile fundamentale protejate, siguranța publică, drepturile și libertățile

cetățenilor, în statul gazdă, pe teritoriul căruia, pârâtul a manifestat acea

conduită.

De asemenea, faptele

reținute în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a se putea aprecia că

există temeri ca acesta ar putea săvârși și pe viitor fapte de natură a aduce

atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.

În raport cu

comportamentul trecut al pârâtului, menționat mai sus, este întemeiată

solicitarea recurentei, în ceea ce privește măsura „de restrângere a exercitării

dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei al pârâtului”.

În conformitate cu art.

5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe

perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației

României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea

României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente

internaționale, cât și obligația respectării legislației statului în care se

află.

Astfel, conduita

pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la

adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Potrivit art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere

a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2)

al aceluiași articol, se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică

sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază

exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

De asemenea,

dispozițiile art. 28 din același act normativ, prevăd faptul că, înainte de a

lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică

sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori precum

durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea

lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și

culturală în statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de origine.

Potrivit art. 25 din

Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați

în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp,

trebuie să-ți îndeplinească obligațiile ce le revin.

Între aceste

obligații, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) și lit.

b), și obligația de a respecta legislația României și a statului în care se

află, precum si scopul pentru care i acordat dreptul de a intra sau de a rămâne

pe teritoriul statului respectiv în condițiile stabilite de legislația acestuia

sau prin documentele internaționale încheiate cu România.

Conform Decretului

emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura

interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioada de la 5

la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Dreptul la liberă

circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român,

precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care

fac parte, astfel, din dreptul intern.

Având în vedere

exigențele legislației U.E., România trebuie să probeze capacitatea de a stopa

migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare

și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact

contrariul, cu repercusiuni administrative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod

greșit, instanța nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit.

d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma.

Intimatul pârât nu a

depus întâmpinare.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art.

38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,

restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul

unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare,

ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor

bilaterale dintre România și acel stat.

Deși, conform

textului de lege sus-menționat, activitatea persoanei pe teritoriul statului

respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relațiilor

bilaterale dintre statul român și statul în discuție și aceasta apare ca fiind

o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a

respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne

trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel

de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate

publică sau de sănătate publică.

Pe de altă parte,

dobândind statutul de țară membră a U.E., România este obligată să respecte

prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în

ordinea de drept a statelor membre ale U.E.

Dreptul la liberă circulație

și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii

familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților

europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a

Consiliului.

Or, în speță, chiar dacă instanța nu

poate cenzura măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului Prefectului

de Roma, nu poate nici să restrângă dreptul părții la liberă circulație pe

viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința

conduita acestuia una dintre valorile mai sus menționate.

Infracțiunile pentru care a fost

cercetat pârâtul, fără să rezulte că a fost și condamnat definitiv pentru

acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a

reușit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente

suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la

liberă circulație pe o durată până la trei ani.

Expulzarea dispusă prin Decretul

Prefectului de Roma, concomitent cu interdicția de a se afla pe teritoriul

statului respectiv pentru o perioadă de cel puțin 5 ani reprezintă sancțiunile

pe care statul italian le-a considerat ca fiind corespunzătoare conduitei

intimatului pe teritoriul acestui stat.

De asemenea, în condițiile în care,

prin documentul menționat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului

de a reintra pe teritoriul statului pentru o perioadă de cel puțin 5 ani,

autoritățile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării

de către destinatar a obligației menționate, să o aducă la îndeplinire, fără să

mai fie necesară intervenția autorităților judiciare române în acest sens.

În caz contrar, ar fi

pentru pârât o dublă sancțiune pentru aceleași fapte, ceea ce nu este posibil.

Pe de altă parte, în

condițiile în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor

din Directivă privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului

respectiv, cu atât mai mult nu rezultă îndeplinirea cerințelor din art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005, care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate

foarte mare pentru interesele României sau relațiile bilaterale ale acestui

stat cu statul italian.

Or, nu rezultă, în

speță, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului, pentru

care acesta a primit deja o sancțiune, prin Decretul Prefectului din Roma, este

de natură să afecteze interesele generale ale României sau relațiile bilaterale

cu statul italian.

Și din perspectiva art.

2 din Protocolul nr. 4 la C.A.D.O.L.F., alin. (2) din acest articol, vizează

dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept

putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de

paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească

un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate

verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit

prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea

lui.

În plus, pe lângă

cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să

se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă

justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Prima dintre condiții

și, parțial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și

prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea

produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva

hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de

persoane cărora li se aplică măsura respectivă).

Pe de altă parte,

legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu

explică în mod tehnic, clar și fără echivoc, ce interese ale României trebuie

să fie afectate și de ce natură și nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii

aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii

precise.

În plus, nu se

respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o

societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație al pârâtului, pe o perioadă de până la trei ani, este

disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința

încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Expulzarea pârâtului

din Italia la 14 august 2010, în baza Decretului Prefectului din Roma, nu

constituie o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât

de semnificative în libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu

poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică și proporțională cu

scopul urmărit prin aplicarea ei”.

De asemenea, nici

obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea

planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, în

sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare”

al celui în cauză către instanță, nu reprezintă un argument temeinic pentru

restrângerea dreptului la liberă circulație, ci doar un mijloc tehnic, prin

care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă

circulație trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea

soluționării cererii respective.

În cele din urmă,

susținerile recurentului privind incidența art. 1 alin. (1) din Acordul

încheiat între România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor

aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute

în vedere de către instanță deoarece se circumscriu cazului de restrângere

prevăzut în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, în prezent abrogat, prin art.

I pct. 1 din Legea nr. 206/2010 privind modificarea Legii nr. 248/2005.

Existența

textului de lege sus-menționat la data sesizării primei instanțe nu produce

efecte în procesul de față întrucât, deși abrogarea lui a intervenit ulterior

înregistrării cererii de chemare în judecată (Legea nr. 206/2010 fiind

publicată în M. Of. la 17 noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de

îndată și în plan procesual.

Astfel,

art. II alin. (1) din

actul normativ enunțat prevede încetarea de drept a tuturor măsurilor de

restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a

cetățenilor români, dispuse până la acea dată de instanțele competente în

conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005,

cu modificările și completările ulterioare, și care se află în curs de

executare.

În concluzie, cum

reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea

măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este

nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va

respinge, nefiind întrunite, în speță, cerințele art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. împotriva

deciziei nr. 18/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.