ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4320/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 10926/2/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de inculpatul N.G. împotriva ordonanței emisă la data de 8 noiembrie 2010 în dosarul nr. 1065/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire penală și Criminalistică. În baza art. 192 C. proc. pen., petentul a fost obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prin plângerea formulată împotriva ordonanței din 8 noiembrie 2010 emisă în dosarul penal nr. 1065/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara pentru perioada de la 10 noiembrie 2010 până la 9 decembrie 2010, învinuitul G.N. a susținut că nu sunt realizate condițiile necesare luării și prelungirii măsurii prevăzute de art. 145 1 C. proc. pen., în sensul că nu ar exista indicii temeinice referitoare la infracțiunile pentru care este cercetat, iar probatoriul realizat până la momentul respectiv a fost obținut prin măsuri nelegale.

De asemenea, a mai învederat învinuitul că, în raport cu calitatea de avocat în Baroul București, măsura preventivă este de natură a-i prejudicia activitatea profesională. Examinând plângerea învinuitului din perspectiva criticilor formulate, Curtea a constatat că față de acesta s-a început urmărirea penală sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 264 C. pen., iar din datele rezultate în cursul instrucției penale au rezultat indicii temeinice (în sensul art. 68 1 C. proc. pen.) de natură a legitima bănuiala referitoare la implicarea sa în activitatea infracțională pentru care este cercetat, apreciindu-se ca fiind satisfăcute exigențele art. 143 C. proc. pen.

Prin ordonanța nr. 1563/P/2009 din 11 septembrie 2010, procurorul a dispus obligarea învinuitului de a nu părăsi țara, măsură ce a fost prelungită pentru 30 zile prin ordonanțele din 9 octombrie 2010 și 8 noiembrie 2010, stabilindu-se și obligațiile prevăzute de art. 145 alin. (1) 1 și alin. (1) 2 C. proc. pen. Instanța a apreciat că prelungirea măsurii preventive s-a realizat cu respectarea garanțiilor procesuale referitoare la libertatea persoanei, reținând că, în condițiile complexității anchetei în curs de desfășurare, prevalează interesul public al acesteia față de interesul privat al învinuitului referitor la libera circulație și la exercitarea profesiei.

În consecință, având în vedere și împrejurarea că datele anchetei care se desfășoară în cadrul dosarului penal nr. 1064/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au infirmat indiciile asupra implicării inculpatului, astfel cum au fost constatate în momentul luării măsurii preventive, s-a apreciat că prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara dispusă prin ordonanța din 8 noiembrie 2010 este justificată și legală, plângerea fiind considerată ca nefondată. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul N.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înalta Curte, examinând recursul declarat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele care urmează.

Prin ordonanța din 8 noiembrie 2010 emisă în dosarul penal nr. 1065/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, față de învinuitul N.G. s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara pentru perioada de la 10 noiembrie 2010 până la 9 decembrie 2010. Prin încheierea din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 10926/2/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de inculpatul N.G. împotriva ordonanței anterior menționate. Potrivit dispozițiilor art. 140 3 alin. (1) C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul respinge în timpul urmăririi penale revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei căi de atac.

Astfel fiind, având în vedere că încheierea pronunțată în astfel de situații este definitivă, recursul declarat în cauză apare ca fiind inadmisibil în raport cu dispozițiile legale anterior menționate, care nu prevăd dreptul la o cale de atac împotriva unei astfel de hotărâri. Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

Codul de procedură penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor. Dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen. prevăd că sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești nedefinitive, fiind indicate expres și limitativ hotărârile care sunt supuse recursului. Astfel, dacă s-ar recunoaște promovarea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalității căilor de atac consfințit prin art. 129 din Constituție, ceea ce este inadmisibil. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul N.G. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul N.G. împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 10926/2/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 noiembrie 2010.