ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2226/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

a. Obiectul excepției

de nelegalitate

Prin

plângerea formulată către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor

privative de libertate, petentul F.N.I. a solicitat să fie scos la întrunirile

religioase ale bisericii baptiste, precum și participarea la alte activități,

în perioada când petentul este ținut la izolare, invocând art. 9 din C.E.D.O.

Prin Încheierea din

18 ianuarie 2008, plângerea petentului a fost respinsă, ca nefondată, cu

motivarea că, potrivit dispozițiilor art. 163 din Regulamentul

de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea

pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal, pe timpul executării sancțiunii disciplinare cu izolarea, persoanele

private de libertate nu sunt scoase la muncă, nu participă la activitățile

cultural-educative și sportive, sunt private de posibilitatea de a păstra și de

a folosi aparatura radio-tv, li se suspendă dreptul de a primi bunuri, de a primi

vizite, cu excepția vizitelor apărătorului, persoanelor cu calități oficiale

sau ale reprezentanților diplomatici, de a efectua convorbiri telefonice,

precum și cumpărături, în afara articolelor necesare pentru petiționare,

corespondență, fumat și igienă individuală, acțiunile administrației

penitenciarului Arad fiind conforme cu aceste prevederi.

Împotriva

acestei încheieri a formulat contestație petentul F.N.I., invocând, la termenul

din 01 aprilie 2008, excepția de nelegalitate a art. 163 din H.G. nr. 1897/2006,

susținând că acest text normativ încalcă dreptul său la libertatea conștiinței

și credinței religioase, garantat prin Constituție, prin faptul că persoanelor

care execută sancțiunea disciplinară a izolării nu li se permite participarea

la întrunirile religioase.

Prin

întâmpinarea depusă în cauză, pârâtul G.R. a invocat excepția inadmisibilității

cererii reclamantului, cu motivarea că numai actele administrative unilaterale

cu caracter individual pot face obiectul excepției de nelegalitate invocate în

condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, iar, pe fond, a solicitat

respingerea cererii ca nefondată.

b.

Hotărârea Curții de Apel

Prin

sentința civilă nr. 53 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția

de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității

cererii, și, în consecință, respins excepția de nelegalitate invocată de către

reclamantul F.N.I. ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 se referă cu exclusivitate la actul administrativ unilateral, cu

caracter individual, ca obiect al excepției de nelegalitate, pe când cererea

reclamantului privește un act administrativ cu caracter normativ.

c. Calea de atac

exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamantul F.N.I., solicitând casarea acesteia și trimiterea

cauzei spre rejudecare de către instanța de fond.

În motivarea căii de

atac, recurentul a invocat neregularitatea citării sale în fața instanței de

fond și a mai susținut că, în cauză, instanța de fond a refuzat, cu

rea-credință, judecarea cererii sale, în condițiile în care alte cereri ale

sale având ca obiect excepția de nelegalitate a unor acte administrative

normative au fost analizate, pe fond, de către alte instanțe, sentința recurată

constituindu-se, astfel, în denegare de dreptate

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului formulat

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte

constată recursul fondat, și îl va admite, pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Excepția de

nelegalitate invocată vizează dispozițiile art. 163 din H.G. nr. 1897/2006

privind aprobarea Regulamentului de

aplicare a Legii nr.

275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele

judiciare în cursul procesului penal

.

În jurisprudența

Instanței Supreme s-a reținut în mod constant că, în raport cu prevederile art.

4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum acest text a fost modificat prin

Legea nr. 262/2007, este admisibilă excepția de nelegalitate invocată cu

privire la un act administrativ cu caracter normativ.

Din

Expunerea de motive la proiectul Legii nr. 262/2007 rezultă că

modificarea textului art.

4 din Legea nr. 554/2004 viza includerea ambelor categorii de acte (cu caracter

normativ și cu caracter individual) în sfera de cuprindere a excepției de

nelegalitate. Modificarea textului art. 4 din Legea nr. 554/2004 a urmărit includerea

expresă în sfera actelor supuse controlului de legalitate pe calea excepției de

nelegalitate și a actelor cu caracter individual, iar nu excluderea actelor cu

caracter normativ.

Mai mult, principiul

coerenței legislative impune soluția admisibilității

excepției de nelegalitate atât pentru actele individuale, cât și pentru

cele

normative, pentru ca acest mijloc de apărare să nu își piardă funcția pentru

care a fost creat.

Dacă legiuitorul a

înțeles să pună la îndemâna justițiabililor

un mijloc de apărare pe cale

de excepție pentru acte individuale, pe baza argumentului de logică juridică a

fortiori, un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit persoanelor și în

privința actelor normative a căror adresabilitate este generală și ale căror

efecte se pot produce ori constata nu doar imediat după emiterea lor, ci și

mult ulterior acestui moment.

De altfel, din

reglementarea aparentă a Legii nr. 554/2004, așa cum a fost modificată și

completată prin Legea nr. 262/2007, nu rezultă nici un argument în favoarea

ideii că legiuitorul ar fi urmărit instituirea unui regim juridic diferit în

privința actului administrativ cu caracter individual, față de actul

administrativ cu caracter normativ, în ceea ce privește includerea acestora în sfera

actelor administrative ce pot face obiectul excepției de nelegalitate.

Această concluzie apare

cu atât mai întemeiată în contextul în care actul administrativ cu caracter

normativ poate fi atacat, în principiu, oricând [(art. 7 alin. (1¹)], pe

calea unei acțiuni principale, condiții în care, în virtutea principiului qui

potest plus, potest minus, părții îi va fi deschisă și calea excepției, ca

instrument prin care se urmărește, în esență, înlăturarea efectelor unui act

administrativ considerat nelegal.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte constată că sentința instanței de fond, ce apreciază, inadmisibilă,

excepția de nelegalitate invocată în speță, este nefondată, și, ca urmare, va

admite recursul formulat, fără a mai fi necesară examinarea celorlalte critici

ale recurentului.

Întrucât, soluționând

cauza în baza dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., prima instanță nu a mai

procedat la analiza fondului cererii reclamantului-recurent, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va casa sentința

recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de către F.N.I. împotriva Sentinței civile nr. 53 din data de

15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Casează

sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.