ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 555/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2775 din 21

octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea

reclamantei N.I. și a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească acesteia suma

de 7000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Prin decizia nr. 152

din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârât și a schimbat sentința tribunalului, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

A fost respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași hotărâri.

Curtea a luat în

discuție ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții

Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca

temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în

vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Cu referire la

decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță,

rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în

privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat

raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligare la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data

soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept

pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin.

(1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie

avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței

pretențiilor deduse judecății.

Împotriva

susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc.

civ. a susținut, după expunerea hotărârilor pronunțate în cauză, că decizia

Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în primă

instanță sau căi de atât, ci doar acelor cereri înregistrate ulterior

pronunțării sale.

În caz contrar ar

exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în

funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă în cauză, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat

aceeași procedură. Respectarea principiului egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la o acțiune pentru a

solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, astfel că

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.

La data publicării

deciziei de neconstituționalitate avea deja o hotărâre prin care îi fuseseră

acordate despăgubiri întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, astfel încât avea o speranță legitimă și prin urmare un bun

în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului.

Și în ipoteza în care

s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățită a obține despăgubiri în

temeiul dispozițiilor de drept comun,. art. 998, 999 C. civ., câtă vreme este

de necontestat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa.

A susținut că se

impune modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de

pârât și a admiterii apelului său, cu consecința admiterii acțiunii.

Recursul reclamantei

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legi, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în

măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanta norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 8 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: “prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate

desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Nu poate fi primită

nici critica privind temeinicia acțiunii din perspectiva dreptului comun - art.

998, 999 C. civ., întrucât aceasta ar echivala cu schimbarea temeiului cererii

deduse judecății încadrată în prevederile legii speciale, inadmisibilă în apel

(art. 294 C. proc. civ.), respectiv în recurs (art. 316 C. proc. civ.).

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta N.I. împotriva deciziei nr. 152 din 08

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2012.